miercuri, 30 decembrie 2020

UN ET INDRAGOSTIT


Dis-de-dimineata m-am trezit cu ochii carpiti de somn si m-am uitat pe fereastra furioasa,din cauza unui zgomot puternic care ma trezise subit.Privind cu luare-aminte am vazut un vlajgan blond ce isi tundea meticulos gazonul din fata casei.

Mi-am luat un halat pe mine si am iesit sa vad cine e suspectul individ,ma asteptam sa il vad pe vecinul meu batraior,cu pielea lui zbarcita si parul incaruntit,nicidecum un barbat bine.

Si cand m-am apropiat nu mica mi-a fost mirarea sa il recunosc pe acelasi blond,care mai venise si primavara trecuta aici pe Terra,probabil in concediu.Mika este pleiadian,de asta nu am inteles niciodata de ce a ales Pamantul ca resedinta de vacanta.Un loc mai acatarii nu putea gasi?Imi amintesc ca si atunci era foarte amabil si dragut si a invitat toti vecinii la o mica petrecere,fara sa faca discriminari de rasa.

Ba chiar mi-a daruit si un trandafir la sfarsitul verii,care din motive numai de el stiute,nici acum nu s-a ofilit.

M-am uitat cu ochi langurosi la bratele lui puternice care manuiau masina de tuns si la parul lung si blond care ii statea intins pe spate.Asa vecini sa tot ai,n-am ce zice!

Cand ma vede ca ma apropii,opreste masinaria infernala si incepe sa imi zambeasca larg.

-Bine ai revenit vecine pe la noi,ii zic eu.

-Buna dimineata si tie.Pai nu degeaba mi-am cumparat eu teren aici,sa sti ca vara viitoare imi cumpar o casa de vacanta si atunci nu va mai trebui sa stau in gazda la domnul Gigi.

-Pai si ma parasesti?Cu cine mai stau eu toata vara la cafeaua de dimineata?

-Stai linistita.nu voi fi prea departe.

-Ah nu,doar la 500 de ani lumina,rad eu.

-Am de gand sa imi cumpar o casa de pe aici prin zona,asa ca voi fi maxim la zece minute departare.

Incantatoare perspectiva!

-Diseara dau o petrecere in gradina,fac un gratar imens la care desigur e invitata toata lumea.Imi faci placerea sa ii anunti pe cei din sectorul tau?Eu am inceput deja de dimineata sa ii invit,si dupa cum vezi,am aranjat putin si gazonul.

-Desigur,ii zambesc eu cu toata gura,stapanindu-ma sa nu salivez pe iarba.Nu stiu sigur daca din cauza gratarului,sau din cauza lui.

-Atunci ne vedem mai tarziu draga vecina,imi zambeste el cu dintii lui incredibil de albi.

Am trecut strada spre casuta mea,mai aruncand cate o privire in urma,asta ca sa nu zic ca ma zgaiam de-a dreptul dupa dansul.Ar fi putut sa se infiripe ceva vara trecuta daca el nu ar fi plecat mai devreme,pentru ca vorba aceea"Vecinul de langa tine,intotdeauna iti face-un bine".

Seara s-a lasat greu,cam prea greu pentru mine care eram nerabdatoare sa aud povestile vecinului de prin cine stie ce stele indepartate.Gradina se umpluse de lume,iar domnul Gigi supraveghea atent gratarul,care incepea sa sfaraie frumos.Mika ne-a explicat ca tot ce vom manca nu este altceva decat energie pura materializata,asa ca nu ma simt vinovata la ideea ca voi manca mici frumos facuti,copane de pui stropite cu mujdei si un barbecue delicios.Daca stau si ma gandesc bine,imi este ciuda ca nu i-am zis sa pregateasca si o shaorma.Una cu de toate,clar.

Gradina era plina de zeta-reticulani ce si-au cumparat pe la noi case de vacanta,dar nu aveam idee ca sunt atatia in sectorul nostru.Am vazut si cativa barbati inalti si cu pielea bronzata,dar m-au lasat rece.Eu raman la vecinul cu pielea alba si ochii de nuanta cerului vara.

Mika (care numai mic nu este)vine spre mine cu zambetul lui vrajitor si ma cheama la masa improvizata in curte.

Cerule mare,de cand m-am pus pe dieta vegetariana,am si uitat cum este sa mananci o friptura bine fragezita.Frate,si cand te gandesti ca a materializat si negrese!

-Pacat ca nu ramai tot anul la noi,am avea mancare gratis ca si asa s-au scumpit toate la market,rad eu.

-Stii bine ca imi place aici,dar nu pot sta prea mult in aceasta atmosfera,mai trebuie sa merg pe acasa sa ma reincarc,zambeste el.

Discutiile agreabile au fost intrerupte de altii,care isi doreau macar cinci minute de conversatie cu atragatorul vecin,asa ca l-am lasat sa faca onorurile,sa nu zica ceilalti ca sunt nesimtita si il vreau doar pentru mine.Dupa ce m-am ghiftuit,am savurat un pahar cu limonada iar seara s-a lasat treptat.

Dupa o masa copioasa,toata lumea s-a carat acasa,probabil sa isi faca siesta,doar eu am ramas sa ii tin companie vecinului.

Ca sa vezi,totul mi se parea dintr-o data atat de romantic,chiar daca gradina era un dezastru.

-Stii,trebuie sa iti spun ceva neaparat,imi zice el cu o umbra pe fata-i frumoasa.

Incep sa freamat si stau cu urechile ciulite,sperand la o declaratie de dragoste in stilul Shakespeare.In loc de asta el ma ia de mana si ma duce in casa,apoi trage jaluzelele atent.M-am uitat la el buimaca,neintelegand nimic.

-Cred ca ai observat si tu ca de trei veri incoace vin in vizita la domnul Gigi,dar asta nu e doar pentru iarba verde si aerul curat.Adevarul este ca vin sa te vad pe tine.

Mi-am tinut aerul in piept,nemaindraznind sa respir.Cel mai frumos vis al meu devenea realitate.

-Acum ca am spus-o,trebuie sa sti tot adevarul.

-Ce adevar?ingaim eu.

-Nu sunt ceea ce par a fi.Vezi tu,exista un dispozitiv care iti poate schimba infatisarea,care seamana cu un inel iar eu,ei bine...l-am folosit in fiecare vara de cand sunt aici.

Am ramas descumpanita in mijlocul camerei.

-Dar pentru ce ai dori sa arati ca altcineva?De ce nu-ti place infatisarea ta?

-Daca ai vedea cum arat de fapt,sigur nu ai mai sta de vorba cu mine.Sau poate ca ai sta,dar nu ai mai avea nici un sentiment pentru mine,ofteaza el.

-Ei,sunt sigura ca nu poate fi dracul chiar asa de negru,ii zic eu.Vrei ...sa imi arati?

-Speram sa imi ceri asta,pentru ca vreau sa scap de povara minciunii,ofteaza el.

Se indeparteaza de mine si imi cere sa inchid ochii.Prin pleoape am vazut timp de o secunda un blitz orbitor.Ma rugam sa nu vad cine stie ce aratare,care sa imi produca atac de cord.Cand ii deschid,vad in fata mea un chip cu ochii mari,mari si cu o expresie trista .Scund,cam de 1,50 m,cu pielea gri,cu un craniu alungit si nitel tuguiat in partea din spate,cu ochii lipsiti de gene sau de sprancene,cu membrele subtiri si cinci degete pipernicite la fiecare mana.Un zeta-reticulan in toata regula.

-Hei,nu l-ai vazut pe Mika?Mai inainte era aici,il intreb eu,crezand ca vlajganul parasise camera din cauza rusinii.

-Eu sunt Mika,imi zice el cu o voce subtirica si isi pleaca privirea in jos.

Asta nu pot sa o cred!Ma uit prin camera,nadajduind ca poate blondul s-a ascuns printr-un dulap.El se aseaza trist pe canapea si se uita la podea.M-am asezat langa el,simtind ca am gura cusuta.Ce as fi putut zice?Pe de o parte eram furioasa pentru ca ma indusese in eroare,pe de alta parte il compatimeam.

-Ai facut asta pentru mine?il intreb eu intr-un tarziu.

-Da,clipeste el des.Stiam ca altfel nu am nici o sansa.Dar orice vis,cat ar fi de frumos,se sfarseste intr-o zi.

M-am imbunat,privindu-l cu drag.

-Ei bine,daca vrei sa stii parerea mea,cred ca arati foarte bine...pentru rasa ta.Nu am mai vazut la nimeni un asa craniu si niste ochi asa de expresivi.Iar bratele tale,pff...Sunt o expresie de gratie,il incurajez eu.

-Chiar crezi asta?ma intreaba el plin de speranta.

-Categoric.

-Mereu m-am simtit diferit si mereu mi-am dorit sa arat altfel decat sunt,am avut multe infatisari pana acum sperand sa ma integrez,dar se pare ca nimic nu functioneaza.Sunt in depresie...

-Nu functioneaza pentru ca tu trebuie sa fii asa cum esti,sa iti arati frumusetea interioara,filozofez eu.

-Crezi ca ceilalti m-ar accepta?

-Bineinteles,esti o fiinta foarte agreabila.

-Deci putem fi prieteni?Nu esti suparata pe mine?imi zice el cu o voce pitigaiata.

-Sigur ca putem,si nu sunt suparata pe tine.

-Nu stiu cum sa-ti multumesc,daca era altcineva probabil nici nu mai statea de vorba cu mine.Dar vezi tu,te plac prea mult...

Eu zambesc ingaduitor.

-Sunt sigura ca printre vecinele noastre vei gasi una pe placul tau.Uite de exemplu Korra,cred ca are cel mai frumos corp pe care l-am vazut vreodata si e si medic.Ce-ar fi sa incerci?

-Voi incerca,zambeste el timid.

-Fii barbat,il lovesc eu pe umar.Lasa timiditatea la o parte si fii ceea ce esti.Accepta-te si iubeste-te,sa nu-ti mai fie niciodata jena de ceea ce reprezinti.

-Sa sti ca o sa le arat tuturor cine sunt de fapt,nu imi mai este teama acum.

-Deja lumea te indrageste,asa ca nu cred ca se va tine cont de exterior,ar fi chiar ceva superficial din partea lor.

-Multumesc,multumesc...sare el de pe canapea si ma pupa pe obraz apoi o zbugheste din camera.

Am ramas pe canapea,privind in jos asa cum facea el mai inainte.Adio idila de o vara cu un pleiadian vanjos!

Poate ca ar trebui sa ma uit si sprepamantenii nostri,nu sunt chiar asa de lepadat!

 

TERRANI SI BLONZI


Anul 2555

Oamenii nu mai sunt singuri. Ei au fost interceptati de aproximativ 50 de ani de o rasa extraterestra care isi spune simplu”Nordicii”.

Nordicii sau Blonzii, cum mai sunt numiti, sunt fiinte venite din alte dimensiune, sau, cel putin, asa au sustinut ei la venirea pe Pamant.

S-au materializat in planul terestru pentru a aduce invataturi spirituale si pentru a ajuta omenirea sa iasa din impas.

Au adus o noua forma de guvernare, prosperitate si sanatate, tehnologie performanta, si au ajutat la securizarea planetei albastre impotriva nomazilor cosmici, pusi pe exploatare. 

Au creat noi forme de invatamant care se bazeaza strict pe aptitudinile inascute ale indivizilor. Au ecologizat planeta si au transformat-o in paradisul verde de altadata. Dupa terraformare, continentele au fost unite intr-o singura masa de uscat numita Pangeea, in cinstea supercontinentului care a existat cu aproximativ 300 de milioane de ani in urma.

Razboiul, saracia si bolile sunt doar o amintire urata. Pamantul este condus de o institutie politica numita Consiliul. Acesta isi exercita puterea prin intermediul a trei departamente: Scoala de Razboi, Academia de Stiinte si Marea Fratie Alba, organizatia religioasa care cumuleaza toate sistemele de credinta care au existat vreodata.

Pentru prima oara in istoria sa, Pamantul organizeaza misiuni de explorare a planetelor aflate in sistemul solar, majoritatea abandonate ori distruse de civilizatiile anterioare. Marte a devenit principalul depozit de armament, insa Venus este nelocuibila.

Pentru cei nemultumiti de noua forma de guvernare, exista un loc special unde se pot retrage si trai asa cum isi doresc, cu o conditie: actiunile lor sa nu aduca prejudicii semenilor sau mediului inconjurator.  Uniunea Pamantenilor Liberi traieste ca dintotdeauna, dar nu are permisiunea de a folosi arme de foc. Zona lor se afla situata undeva in nordul Pangeei, pe o fasie verde numita Bellona. 

Pamantenii liberi refuza sa foloseasca tehnologia nordicilor; prefera sa sufere, decat sa cedeze, ori sa imbratiseze noul fel de a trai al terranilor. Cei vechi isi mai amintesc cum era inainte de venirea Nordicilor, dar oameni care s-au nascut mai tarziu traiesc cu ideea ca trebuie sa se protejeze de tot felul de forte exterioare, care se vor manifesta mai devreme sau mai tarziu pe planeta lor, forte pe care Blonzii le numesc serpiliene.

Nordicii vor sa preintampine acest lucru, sa ofere suport si asistenta, pentru ca pamantenii sa nu aiba soarta celorlalte planete pradate si incendiate. Aceasta este ideea cel mai des prezentata in seminariile lor, felul in care isi justifica actiunile. Deviza lor este ”Daca voi nu va protejati, va vom proteja noi, fie si de voi insiva”.

Cea mai mare mandrie a Nordicilor sunt cetatenii model, pamantenii care au imbratisat modul lor de viata, care se dedica intru totul misiunilor desemnate de catre Consiliu. Acestia sunt decorati, primesc titluri, diplome sau insemne ale extraterestrilor. Ei sunt dati drept exemplu pozitiv celorlalti pamanteni, pentru felul fericit in care au imbinat caracteristicile terrane, razboinice, cu intelepciunea straveche a Nordicilor. 

Ce nu stiu insa cetatenii model este faptul ca, in ciuda aparentelor, Pamantul nu mai este demult al lor.


*

Soarele stralucea cu putere peste orasul alb. Cladirile sale inalte, de forma conica, emiteau reflexii care te orbeau. In cea mai inalta dintre ele, situata in capitala Pangeei, se afla o sala de dimensiuni uriase, de forma unui hexagon. Noua scaune asemanatoare unor jilturi erau asezate in semicerc, iar in mijlocul lor se afla o masa rotunda, translucida. Toate scaunele erau ocupate, cu exceptia unuia.

Un barbat inalt, cu fata uscata si par canepiu, imbracat intr-o uniforma cenusie, statea in fata mesei, efectuand miscari cu degetele de la mana dreapta. Masa-un dispozitiv futurist, emise o imagine in aer, care arata suprafata unei planete: o holograma. Lumina de afara imbraca fetelor tuturor intr-un halou auriu. 

Se auzira pasi apasati pe coridor. Barbatul isi intrerupse explicatiile, apoi facu un semn discret robotului care astepta la usa. Usa se deschise automat, lasand pe cineva sa intre.

Cu mersul hotarat si o alura pe masura, femeia care intrase se opri in fata Consiliului, ramanand nemiscata, apoi buzele ei se intredeschisera.

- Domnule Presedinte...

- Comandant Avrudan Maya! Este o placere sa te avem din nou alaturi.

Ea clatina din cap in semn de aprobare, dar fata ei nu schita nicio expresie. Era obisnuita cu perierile si laudele presedintelui Voltan, care o lasau mai rece decat un ghetar preistoric.

- Stimati membri ai Consiliului, dupa cum stiti, noi lucram doar cu cei mai buni dintre cei buni. Misiunile de explorare poate nu sunt asa spectaculoase ca cele militare, dar pentru Consiliu reprezinta o investitie majora. Pot spune ca rezultatele ne-au depasit intotdeauna asteptarile. Ne extindem, incheie el cu un zambet satisfacut.

- Domnule..., intrerupse comandantul pledoaria presedintelui.

- Da, da. Uitasem ca preferi ca totul sa fie scurt si la obiect. Ce parere ai de noua ta misiune? Va avea un grad mai mare de dificultate, dar sunt convins ca tu si echipajul tau o veti duce la indeplinire.

- Ca intotdeauna, domnule Presedinte.

Barbatul se intoarse spre auditoriu.

- Atunci ar fi bine sa nu mai retinem comandantul din munca sa, zambi el, iar membrii Consiliului inclinara capetele.

Maya lovi podeaua, scurt, cu picioarele, salutand militareste, apoi parasi sala cu rapiditate. Ar fi facut orice numai sa nu mai auda din nou exagerarile presedintelui, referitoare la nenumaratele ei realizari.

*

In sala ovoidala se aflau sute de persoane. Nordici sau terrani, cu totii se ocupau cu acelasi lucru: mancatul. Era ora pranzului. 

Fiecare dintre ei se ducea in dreptul tonomatului si comanda preparatul dorit; dupa cateva apasari de buton, mancarea iesea gata pregatita, la temperatura ideala pentru fiecare organism in parte. Desi similare, organismele Nordicilor erau putin diferite de cele ale pamantenilor, prin faptul ca ei aveau o mare toleranta la temperaturi ridicate, deci la mancaruri ce depaseau temperatura normala.

La masa lunga se aflau asezate mai multe persoane. In capul mesei se afla comandantul navei ISA, femeia care se bucura in mod expres de favorurile presedintelui. In stanga ei se afla un vlajgan inalt si blond, cu parul scurt, imbracat intr-o uniforma albastra. In dreapta ei, o fata cu forme rotunde, ochii mari si albastri, aproape mirati, cu parul brunet, lung pana la umeri, cu breton, asculta conversatia. Alaturi de fata cu ochii mirati se  mai afla inca o fata care semana destul de mult cu ea, cu deosebirea ca aceasta avea ochii verzi si migdalati.

- Unde sunt Diadra si Lara? intreba comandantul, cu glas sonor.

- Ar trebui sa soseasca imediat, mormai vlajganul, inghitind mancarea cu gesturi lenese.

Maya cerceta cu coltul ochiului ceasul transparent lipit de incheietura mainii stangi. Din partea opusa lor, se apropiau cu pasi grabiti inca doua siluete feminine, una mai inalta, cealalta mai scunda, prima mergand cu pas hotarat si liniar, cealalta cu pas mai mic, incercand sa tina pasul cu insotitoarea ei. Fata mai inalta tranti pe scaun un fel de geanta, apoi isi aranja parul saten inchis cu o miscare scurta a mainii. Ochii ei maronii incercau un model de scuza.

- Imi pare rau, echipaj, a trebuit sa ma duc sa o iau pe Dea de la laborator. Adormise peste eprubete si nu raspundea la portabil, se scuza ea, uitandu-se spre fata scunda si blonda.

- Da, ti-ai gasit pe cine sa dai vina pentru faptul ca nu te-ai putut trezi la timp, mormai blonda, apoi desfacu caserola cu mancare.

- Niciodata nu va invatati minte, ha? rase vlajganul privind spre cele doua fete asezate in capatul opus al mesei.

Comandantul lua cuvantul.

- Echipaj, va anunt ca avem o noua misiune.

Fetele din stanga tresarira, baiatul blond ramase cu falca cazuta, uitand sa mai mestece, fata scunda se uita spre comandant, iar cea cu ochii de culoarea castanei coapte continua sa manance.

- Dupa cum stiti, acelasi protocol: calatorim, exploram, evaluam, trimitem rezultatele Consiliului, ne intoarcem.

- Ce plictiseala, se planse blondul. Maya, nu era mai bine sa fi acceptat noi vacanta aceea din partea Consiliului? Ce mi-ar mai placea sa ma intorc de pe o parte pe alta pe o plaja fierbinte...

- Cred ca unica ta ocupatie ar fi sa mananci nisip, spuse fata din partea opusa lui, cea cu ochii verzi si curiosi.

- Ha, ha, ce gluma buna... Sa nu-mi spuneti ca ati prefera misiunile de explorare in locul unei vacante binemeritate. Ce caut eu in departamentul asta? Ar fi trebuit sa raman la Academia de Razboi.

Maya il lovi scurt si prieteneste, dupa ceafa.

- Nu plange, fratioare. Sunt sigura ca ne vom distra de minune pe Edora.

- Edora? Ce nume mai e si asta? zise blondul.

- Un nume ca oricare altul. Consiliul nu are prea multa imaginatie cand vine vorba de denumiri.

- Si ce are asa deosebit planeta respectiva? intreba fata cu par castaniu, oprindu-se cateva secunde din mancat.

- Minereu. E imbracata in aur si pietre pretioase. Alte detalii nu se cunosc, dar analizele superficiale asta indica. A fost descoperita recent; se afla la distanta apreciabila de Pluto.

- Crezi ca vom putea ciupi ceva din minereurile alea? Vreau sa cumpar vila lui Voltan, aia de pe malul marii, mormai vlajganul.

Fetele incepura sa mustaceasca.

- Nu cred, surase comandantul. Dar macar ne putem bucura ochii.

- Ce rost are, daca nu pot fura macar 2 tone de aur pur? Orice cetatean cinstit ar fi de acord cu mine.

- Cetatean ”cinstit”, zici? il intrerupse fata cu ochii verzi.

Comandatul incheie cu un gest tachinarea celor doi.

- Echipaj, avem o zi la dispozitie pentru a ne pregati, apoi... directia Edora. Ne vedem maine, la miezul noptii, in hangar. Nicio secunda in plus sau in minus? Inteles?

- Da, sa traiti, mormai blondul, iar fetele inclinara din cap.

- Banuiesc ca ar trebui sa petrecem in seara asta, nu? Sa mergem intr-un local si sa chefuim pana in zori, se entuziasma Lara.

- Mi-ai luat vorba din gura. Ce ziceti, fetelor? Putina distractie nu ar strica... Luam naveta mea, in 10 de minute ne vom “reconforta” in cel mai luxos local al infumuratilor de blonzi spalaciti. Au si ei o singura calitate: stiu sa se distreze. Cine mai vrea? sari blondul.

- Eu nu, spuse fata cu ochii mirati. Prefer sa ma odihnesc.

- Batrana si obosita? ironiza el.

- Cineva trebuie sa fie si responsabil, raspunse ea degajata, lovind-o apoi usor cu cotul pe fata de langa ea.

- Clio, tu ce ai de gand?

- Daca e vorba de distractie, sunt de acord cu Geb. Ne asteapta cateva zile de plictiseala, privind la stele prin hublourile navei.

- Hei, ce ai impotriva stelelor? o inghionti fata cu ochii mirati.

- Nimic, chiar nimic... Numai ca in seara asta...

- Vrem “stele verzi”! striga fata cu plete castanii, izbucnind in ras.

- Daaa! zise blondul, facand ochii mari. Ne facem crita! 

- Prefer sa raman cu mintile intregi, ca sa imi pot organiza echipajul, zambi Maya. Beti si pentru mine.

- Eu trebuie sa iau cina cu familia, mustaci fata micuta, care parea si cea mai tanara dintre ei.

- Nu-i nimic, Dea. Oricum n-a voie sa bei alcool, rase Lara, si se uita complice spre fratele comandantului.

- Sa o crezi tu! Geb, iti aduci aminte cand ne-am intalnit cu blonzii aia scapatati?

- Daaa... Cum as putea sa uit? Aveau cu ei o licoare magica, m-a dat peste cap. Nici daca faceam demonstratie cu nava nu puteam sa ametesc mai tare. Dea a fost atat de beata, ca a trebuit s-o car!

- Ai grija, nu vreau un pilot mahmur! Am nevoie sa nimeresti maneta si butoanele, altfel ne ducem prin gaura de vierme gresita si cheltuim combustibilul pe banii Consiliului, rase comandantul.

- Pentru ce am copilot atunci? Numai ca sa il tin in vitrina?

- Nu te baza pe mine, raspunse fata cu ochii mirati. Nu sunt platita sa te inlocuiesc decat in cazul in care dispari.

- Daca nu apar maine, te rog sa ma cauti in barul N&T...

 Dea si se ridica de la masa.

- Trebuie sa plec. Instructiuni speciale, comandante?

- Mancati bine, de maine incolo veti vedea numai batoane. Nu beti prea mult, veti avea dureri de cap. Si nu care cumva sa intarziati!

- Au trecut doar 6 ani, deja te-ai saturat de noi? ciripi fratele ei.

- Nu inca... Dar nu ma tenta.

Comandantul parasi sala de mese cu pas vijelios. Simtea nevoia sa ia aer, apoi sa faca o plimbare lunga, care sa-i limpezeasca gandurile.

Gandul la noua misiune o linistea. Fara violenta, conflicte, bataie de cap. O calatorie frumoasa de explorare, o excursie platita de guvern.

 

*

Comandantul isi muta privirile dintr-un loc in altul, privind in tacere la echipaj. Fiecare parea fiecare adancit in gandurile sale.

Intreg echipajul era imbracat in costume albastru inchis, compuse dintr-o haina mulata si pantaloni la fel de mulati, care pareau lipiti de piele. Purtau cizme cenusii, lungi, pana sub genunchi. Manecile aveau dungi negre, iar haina era inchisa cu un fermoar in aceeasi nuanta. Purtau pe umeri decoratii asemanatoare epoletilor. 

Geb privea plictisit pe ecran; se aflau in bataia centurii de asteroizi.

ISA era echipata cu cel mai puternic scut, un halou de culoare albastru electrizant, tehnologie nordica clasificata. Scutul nu putea fi dezactivat, nici macar accidental. Nava era special conceputa pentru misiuni de explorare de lunga durata.

Copilotul cu ochii albastri, pe nume Medra, statea hotarata, privind intr-un punct fix, analizand datele si cifre care se rostogoleau pe ecran. Fata blonda si scunda, alintata de ei Dea, se afla pe scaunul din spatele copilotului, tinand pe genunchi o rama translucida, acoperita de cifre. Ca biolog al navei, cerceta datele sumare ce fusesera aduse de pe Edora, sperand sa gaseasca urme de viata.

In spatele pilotului, paralel cu Dea, tanara cu piele usor maslinie si ochi de culoarea castanei, statea picior peste picior, asezata confortabil pe scaunul trasparent, privind lung. In spatele ei, in partea stanga, sedea medicul navei, delicata Clio, cu parul negru strans intr-un coc. 

Maya se plimba preocupata in spatele lor, privind zecile de ecrane si butoane din panoul de bord. In mintea ei, se intreba ce vor descoperi oare pe Edora, pentru ca datele sumare nu ii ziceau mare lucru. Zacaminte de aur, eh... Mare scofala. Existau destule si pe Terra. Formatia ei era de soldat, la fel si a Larei. Fusesera antrenate timp de multi ani la Academie si se intalnisera in cadrul unui concurs. 

Ce ar putea gasi interesant pe o planeta pasnica? Poate niste specii noi de animale periculoase. Sau poate nu era nimic, putea fi parasita demult, alt bolovan spanzurat in spatiu, lipsit de valoare. Nu intelegea obsesia pentru aur a Nordicilor. Stia ca este necesar pentru navele lor performante, pentru a efectua calatorii in sistemul solar.

Totusi, de ce nu au trimis o echipa de nordici in aceasta misiune? Poate nu vor sa se dezminta de regula lor? ”Toate planetele sistemului solar sunt proprietate comuna, atat a nordicilor, cat ai a terannilor".

Chiar si asa, nu se organizau misiuni mixte, ca si cand blonzii nu ar fi dorit ca terranii sa-si bage nasul prea mult in treburile lor. Niste zvonuri ii ajunsesera pe la urechi, receptate de la pamantenii rebeli. Se considerau liberi, iar pe restul ii vedeau pasari inchise in colivii aurite. Ideologia lor punea accent pe faptul ca pamantenii au fost invadati de Nordici, care au intervenit drastic in politica Pamantului. Nu stia daca aceste zvonuri erau adevarate si nici nu dorea sa stie. Ea se nascuse dupa presupusa invazie, invatase in scolile lor, avusese profesori Nordici, era asa de obisnuita cu ei, incat nu si i-ar fi putut imagina in rolul negativ. Avusese prieteni la Academia de Razboi din randul lor, s-au antrenat impreuna, au fost la o sumedenie de concursuri pentru competente, a iesit cu ei in oras.

Pe Geb nu il putea convinge sa vina la intruniri, pentru ca el manifesta un dispret  subtil pentru Nordici, pe care nu-l afisa niciodata in public. Lara avusese un iubit Nordic, dar nu le-a fost permis sa mearga mai departe. Ei par a fi foarte atenti cand este vorba de amestecarea genelor si nu doresc sa se imperecheze cu pamantenii, motivand ca doresc sa pastreze puritatea ADN-ului. Desigur, fara resentimente. 

Dea si Clio s-au imprietenit la Institutul de Stiinte, pe vremea cand au fost colege de laborator. Medra si Geb s-au intalnit la un concurs de navete, ei fiind rivali intr-o competitie stransa. 

Geb a castigat concursul si i-a fost permis sa aiba propria lui nava de mici dimensiuni, pe care o pilota non-stop. Din rivali, s-au imprietenit, apoi au conlucrat in misiuni comune pe Marte, alaturi de restul echipajului.

Cat despre Maya... Un oftat se ridica din pieptul ei, pe care il inabusi. Ochii ei cenusii, modelul fidel pentru ochii fratelui mai mic, coborara spre gatul ei, de care avea atarnat un pandantiv. Acesta era strecurat sub uniforma albastra. Il stranse intre degete prin uniforma, mangaindu-i forma usor piramidala.

“Pentru ce ai facut asta, Ares?” se intreba ea, retoric. Niciodata nu i-ar fi putut trece prin cap ca prietenul ei cel mai bun isi dorea sa fie pamanean liber. Dar la urma urmei, de ce se mira? Parintii lui faceau parte dintre rebeli si au trait intotdeauna pe fasia Bellona.

O facuse pentru ea, isi parasise parintii, dar originile au fost mai puternice, in final. Inainte de despartire, i-a zis lucruri ciudate, pe care doar cei din Bellona le cunosteau. Lucrurile aflate au indignat-o.

Pe buna dreptate, terrani liberi sunt nebuni! Cum sa afirme ca...

- Mai avem putin si iesim din centura, anunta Medra. Apoi, sarim.

Gaura de vierme, creata de cercetatorii Blonzi, era situata dincolo de Marte si scurta invariabil calatoria. In cateva secunde, se vor trezi in apropiere de Edora si vor intra in atmosfera ei.

Maya isi ocupa locul, apoi activa campul care o tinea lipita de scaun, perfect nemiscata. Toata lumea apasa pe un buton aflat pe manerul din dreapta al scaunului translucid.

 -Pregateste-te, Edora! Venim! anunta Geb.

O forma albastruie aparu in raza lor vizuala. Rotunda, parca flamanda, miscandu-se necontenit. O gaura de vierme.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

VANATORUL DE MONSTRI


 

Carciuma era invaluita in rotocoale de fum albastru, care urcau pana in tavan. Stransi in jurul unei mese rotunde din lemn, tinand pipe in coltul gurii, se puteau vedea cativa barbati.

Acestia puneau la bataie tot felul de trofee: capete de animale salbatice, ghiarele unor pradatori de soi, pene smulse de la pasari greu de gasit, ochi de cocun scufundati in rasina, blanuri de mus.

Strigatele lor guturale se impleteau cu sunetul unui instrument muzical de suflat, mesterit din cornul unui godru, folosit cu mare insufletire de un baietan tocmit anume pentru asta, care se straduia, dupa puterile lui, sa inveseleasca vanatorii.

In coltul opus, departe de harmalaie, cocotat pe un scaun, cu bratele lipite de tejghea, se putea vedea silueta voinica a unui barbat care sedea singur.

Nu impartasea veselia celorlalti, ci privea lung, ganditor, undeva dincolo de zidurile de piatra, tinand intre buze un deker.

Dispretuia pipele, pe care le considera un fel de jucarii care iscau fum, de aceea prefera sa-si rasuceasca foi de ammagu uscat, care ardeau incet. Sufla, scotand pe gura un fel de abur, care mirosea puternic, aromat, aproape ca un condiment. Dupa ce trase in piept ultimul fum, stinse dekerul; capatul nears isi gasi loc sub cizma barbatului, undeva sub scaun.

Usa se deschise violent, vestind aparitia altor vanatori, lucru care il facu pe proprietarul bodegei sa pregateasca pahare noi, lustruite.

- Natangii astia sunt pusi pe prostii, mormai crasmarul, mai mult pentru sine.

- Fii pe pace! Nu-ti va rupe nimeni scaunele, nu cata vreme ma aflu prin zona, incerca Ged sa-l incurajeze, facandu-i semn cu ochiul.

Crasmarul ofta, apoi pleca cu butelca de vin spre masa celor care pariau.

- Ged! Ged! Unde esti? striga unul dintre cei care intrasera pe nepusa-masa.

Vanatorul ridica bratul, facandu-si simtita prezenta, lucru care ii facu pe zurbagii sa se repeada spre scaunul sau, infocati tare, cu mana pe arcuri si topoare.

Cel mai indraznet dintre ei se protapi in fata lui Ged, cu ochii scaparand.

- Ghici ce!

- Ce? mormai Ged.

- Tocmai ce venim din Padurea cu Spini. Urmaream o femela mus langa Piciorul Pastorului; in drumul nostru am dat peste un culcus ciudat, facut intr-o cascatura de stanca. Credeam ca vom gasi puii, in schimb, am gasit asta…

Tanarul blond, cu plete lungi, legate la spate, care raspundea la numele de Jafai, scoase ceva din buzunar, cu destula greutate, fiind inghesuit de ceilalti, care stateau cu gatul intins, vrand sa surprinda expresia de pe chipul lui Ged.

- Cocun?

- Asa s-ar parea, judecand dupa marime, pana ne-am dat seama ca e doar o bucatica din ceva mai mare, ceva neobisnuit…

- Scurteaza povestea! i-o reteza Ged.

- Cred ca am ranit-o! Sunt incredintat ca sageata mea si-a atins tinta, dar pasarea e foarte rapida si i-am pierdut urma. Nu stiu ce este, dar nu e cocun!

- De ce spui asta?

- Ai mai auzit de cocun cu sange albastru?

Deodata, Ged deveni atent. Daca Jafai nu inflorea povestea, asa cum obisnuia sa faca, vrand sa castige simpatie, s-ar putea sa fi dat peste ceva interesant.

- Jur ca e adevarat, intari Han, stand drept langa fratele sau, Jafai. Am fost acolo!

Vanatorul se duse langa lampa, apoi cerceta inca o data cartilajul neobisnuit de alb, care mirosea vag a plante preotesti.

- Cocunii isi lasa penele abia peste cateva sezoane… Asta nu e cocun.

- Ti-am spus eu! tipa Jafai, incantat nevoie mare.

- Mergem la vanatoare? se precipita Han.

- Merg singur, mormai Ged. Nu vreau sa fiu incetinit.

- Cum asa? Nu ai nevoie de ajutor? sari Jafai.

- E ceva periculos? strigara ceilalti.

- Se pregateste de furtuna... Stati acasa!

- Crezi ca ne e teama de-un strop de apa? chicotira fratii.

- Mi-e teama ca o sa va injunghiati unul pe altul, printre tufisuri, la cat de priceputi sunteti intr-ale vanatorii, scuipa Ged.

Vanatorii rasera in cascada. Fratii ramasera descumpaniti, inciudati ca fusesera facuti de ocara, crasmarul zambi subtire, iar Ged arunca cativa banuti argintii pe tejghea. Dupa care, cu un gest hotarat, tranti usa.

 

*

Ged ocolea cu pricepere spinii uriasi, grosi si rasuciti, care amenintau sa-i cresteze cizmele de piele, luandu-se dupa urmele lasate de presupusul cocun.

Urmele deveneau mai rare langa Piciorul Pastorului, stanca uriasa care veghea tinutul, aruncata acolo de mana nevazuta a unui urias. Cerul era tulbure, acoperit de nori vinetii care abia asteptau sa planga deasupra padurii.

Ged mirosi iarba, apoi prinse intre degete un alt fragment de aripa alba, brazdat cu membrane. Bucata era mai mare decat cea gasita de Jafai. Creatura ranita zburase printre stanci, la mica inaltime, lasand dare din loc in loc. Barbatul se grabea, impins de furtuna, vrand s-o gaseasca inainte de-a incepe ploaia. Urmele duceau, neindoielnic, spre padure.

Chiar inainte de a se strecura printre arborii- spini, mana lui descoperi un smoc de iarba uscata, stropit cu ceva albastru, cleios si rece, care ii murdari degetele. Le duse la nas si mirosi, incercand sa stabileasca regnul din care facea parte pasarea, dar nu se putu dumiri.

Manat de curiozitate, dar cu ochii in patru, scoase cutitul pe care il purta la sold, pe care il tinu strans in palma. Umerii lui lati se pierdura printre trunchiurile contorsionate ale copacilor umbrela, iar picioarele strivira in calea lor cochiliile de enu, abandonate de melci.

Sub coroanele uriase, alcatuite din crengi strambe si frunze lunguiete, spinii crescusera in voie, incolaciti viclean, hraniti de seva galbena care se scurgea necontenit, lipind in calea ei insecte nevinovate. Triunchiurile erau decorate cu mii de zburatoare firave, cu aripi colorate, atrase acolo de mirosul dulce, inselator, care sfarsisera sufocate in nectar, apoi devorate de spinii salbatici. Nimeni n-ar trebui sa se increada lesne in ceea ce vede pentru prima oara, ca sa nu descopere amarul de pe urma, dar bietele insecte nu stiau acest lucru.

Ajuns in miezul padurii, Ged se strecura ca o umbra printre tufisuri, urmarind smocurile de iarba retezate de creatura, adanciturile din nisip. Urmele se opreau in fata paraului, semn ca pasarea intrase in apa. Daca era doar o pasare, de unde stia sa-si stearga urmele?

Oricat de inteligente ar fi, bestiile din tinut nu se pricep la ascunzis, altfel vanatoarea s-ar fi sfarsit cu mult timp in urma, iar locuitorii Vadanului n-ar mai fi avut din ce trai.

Dornic sa afle ce se intampla, vanatorul trecu de partea cealalta a raului, dupa care incepu sa plescaiasca din buze, imitand sunetul de imperechere al cocunului, sperand sa-l pacaleasca pe intrus. In mintea lui, aproape se incredintase de faptul ca pasarea cu pricina nu putea sa fie decat o specie asemanatoare, una cu aripi albe, venita din cine stie ce colt de lume.

Stradania lui nu dadu roade, asa ca trecu la alta strategie, tinand palmele caus si fluierand subtire, ghidand sunetul prin tunelul facut de degete. Raspunsul fu doar un ecou.

In cele din urma, Ged scoase din geanta de la brau cea mai buna capcana ce fusese vreodata plasmuita: plasa vanatorului, mostenita de la bunicul sau, vestit pentru faptul ca prinsese in ea un cocun regal, pasare rara, pe care o vanduse Imparatului pe trei mii de arginti.

Plasa incapea intr-un pumn, dar se putea dilata oricat, chiar pe farsagi intregi, precum o panza de paianjen; fiind atat de subtire, transparenta, ochii pasarilor o confundau cu sclipiri de apa.

Ged descanta plasa, murmurand cuvinte intr-o limba straina, lucru care facu capcana sa straluceasca; dupa care, cu o miscare dibace, o arunca spre un copac anume, care avea rolul de incepator. Plasa se lipi de incepator, dupa care incepu sa se intinda peste tot, cu iuteala vantului turbat, acoperind bucata de padure pe care vanatorul o suspecta ca fiind sanctuarul pasarii.

Cerul se cutremura, dand frau liber maniei adunate pana atunci. Sfere fulger de marimea fructelor dorintei, ardeau tot ce intalneau in cale, de la crengi la vietuitoare.

Vanatorul cauta grabit adapost, nevrand sa se impotriveasca fortelor naturii dezlantuite, care se aratau in toata splendoarea lor, dupa multe saptamani de seceta.

Ploaia cadea fara intrerupere, lovind fara mila panza de paianjen, care se lasa usor dusa dintr-o parte in alta. Vantul indoia palariile copacilor, biciuind fiecare cotlon.

Ghemuit in cascatura stancii, cu pupilele luminate cand si cand de luminile ceresti oferite de zei, Ged admira furtuna, care avea darul de a-i trezi amintiri dureroase, ingropate demult.

Nu se temea de lighioanele dornice de sange uman, nici de nebunia naturii care se razbuna pe cei care o nesocoteau. Natura era mama lui, cea care il hranea din sanul inverzit la vremea potrivita, dar care il si pedepsea, tinandu-l prizonier prin paduri, departe de oameni.

 

Pierduse sirul noptilor petrecute sub arborii-umbrela, acoperit cu paturi vegetale tesute de necuvantatoare, dormind ca un prunc, leganat de vant si induiosat de cantecul ploilor.

Spre toamna, cand frigul incepea sa-i taie coastele, se retragea in casa de lemn aflata la marginea Padurii de Spini. Acolo facea foc in soba, apoi se desfata cu o bucata de carne proaspat fripta si o sticla de teha rosu aprins, dulce-amarui, la fel ca viata lui.

Bautura il facea sa uite de toate necazurile, iar crasmarul avea grija sa nu ramana vreodata cu gatlejul uscat. Sotia crasmarului, recunoscatoare pentru faptul ca Ged salvase candva viata preotiosului ei sot, il rasfata adesea cu bucate bune, pregatite la ceas de noapte.

Vanatorul motaia, aproape adormit, cu gandul la minunatele placinti facute de Docia.

Putin, inca putin, si-ar fi intrat in minunata lume a viselor, ducandu-se in locuri neumblate de nimeni… Calatoria se sfarsi brusc, Ged fiind trezit de un tipat ciudat, scurt, care se repeta.

Cocunul? Sari in picioare, aprins, ducand mana spre cutit, din obisnuinta, dupa care porni cu pas hotarat, aproape fugind, spre capatul plasei. Ploaia incetase, vantul se linistise, strigatul disperat se auzea limpede, precum un bici care sfasia panza noptii.

Deasupra, doi luminatori argintii, atarnati acolo de la inceputurile lumii, il ajutau pe Ged sa vada fiecare fir de iarba, fiecare popas. Panza inselatoare se largise, prinzand intre itele ei creatura care ii daduse atata bataie de cap, pe care o pandise jumatate de noapte.

Vanatorul isi freca ochii, crezandu-se martorul unei magii ieftine. Creatura tipa in continuare, ascutit, vanzolindu-se fara oprire. Desi in van, zbuciumul ei il impresiona, pentru ca se lupta din rasputeri. Avea destula forta, fiindca gaurise plasa; din pacate, isi incurcase aripile in ite.

Clipi des, injurandu-l in gand pe crasmar, care inlocuise teha cu bautura din ciuperci.

Asta trebuia sa fie, pentru ca ceea ce vedea parea a fi desprins dintr-un vis ciudat.

Se lasa pe vine, cu fruntea asudata, apoi incepu sa fluiere incet, vrand s-o linisteasca.

Suierul reusi doar s-o chirceasca de groaza. Creatura isi acoperi rapid trupul cu aripile membrane, tremurand ca frunza, ascunzandu-se de ochii lui, de mainile lui, asteptandu-si sfarsitul. Vazand ca nu face decat s-o infricoseze, vanatorul se trezi ca-i vorbeste pe limba oamenilor, asa cum ar face cineva cand vede un copil speriat.

- Gata, gata…

Pasarea flutura puternic din aripi, retragandu-se spre capatul plasei.

- Nu-ti voi face rau.

Stand cu ochii pe prada, vanatorul prinse de plasa, o incolaci pe dupa bratul viguros, apoi incepu s-o traga dupa el, asa cum facea cu orice cocun proaspat capturat.

Gesturile lui sigure reuseau cu greu sa ascunda tulburarea de pe chipul aspru, ars de sori si botezat de multe furtuni. Creatura paruse ca-l intelege, pentru ca nu mai scotea niciun sunet; statea ca o stana de piatra, pitita in culcusul facut de aripi, fara sa-l lase sa vada nimic.

Muncit si obosit, dupa multe ceasuri de perindat prin padure, Ged se apropie de hambarul aflat in apropierea casei sale, locul unde tinea inchise pasarile rare inainte de a le duce la targ.

Deschise usa facuta din scanduri cuite grosolan, sufland greoi, cu tamplele umflate.

- Ia sa vedem ce-am capturat… mormai Ged, mai mult pentru sine.

Abia acum vazu ca pasarea inca sangera, plasa fiind imbibata in sangele albastru, scurs in ceasurile petrecute prin hatisuri. Creatura suiera, simtind ce are de gand sa faca, se tara spre peretele hambarului, ascunsa deocamdata de plasa, lucru care il puse in incurcatura.

Nu stia ce sa faca. Sa deschida plasa, riscand s-o scape? Daca devenea violenta si trebuia sa foloseasca cutitul? Nu avea pofta s-o ucida, nu inainte sa se dumireasca ce hram poarta.

Ridica lampa, dupa care se apropie de coltul in care se ascunsese ciudatul cocun.

Mai facu inca un pas, lucru care starni acelasi suier de mai devreme.

Creatura se ridica in doua picioare, lucru care il facu sa dea indarat.

- Maica a Marii…

Dupa care, fara vreun avertisment, cocunul cu picioare omenesti se napusti asupra lui cu salbaticie, cu o furie oarba, doborandu-l la pamant dintr-o singura miscare.

Ged se regasi pe spate, culcat pe iarba asternuta gramezi, cu grumazul zdrobit sub genunchiul acelei aratari. Cocunul sasai, vrand sa-l intimideze, scotand din gura o limba albastra, brazdata de o dungulita galbena. Vanatorul ramase cu ochii holbati, socat de imaginea ce-i rasarise in fata. Rasufla greoi, cuprins de-o stare vecina cu frica; bratul lui se ducea incet spre sold.

Niciodata, in toata viata lui aventuriera, nu fusese asa de inspaimantat la vederea unei capturi.

Vazuse de toate: coarne, copite, aripi. Pasari cu trei ochi, monstri cu doua capete.

Lucrul care-i ingheta sangele in vene nu erau aripile, nici faptul ca sasaia, ci ochii mult prea umani, inteligenti, care il priveau fix, fara sa clipeasca. Din vanator, devenise vanat. Asta simtea.

Creatura nu avea nici pupila, nici iris; albeata ochiului era colorata intr-o nuanta splendida de albastru, care ii aducea aminte de marea vazuta in afara sezonului melcilor, inainte de a fi invadata de alge. Nu avea sprancene, nici gene, nici macar un fir de par ratacit pe undeva.

Nasul era subtire, cu nari ca niste fante, atat de fine, incat se mira ca putea respira prin ele; capul ovoidal imita perfectiunea oului primordial, din care se nascuse lumea lui.

Trupul, pe jumatate uman, parea construit din sidef: alb-albastrui, lucios, catifelat, precum matasea scumpa pipaita de fiicele Imparatului. Cu siguranta, avea picioare puternice, pentru ca nu se putea clinti sub apasarea ei. Pielea de pe pulpe, rece precum a sarpelui, era lipita de pieptul lui fierbinte si paros. S-ar fi grabit s-o considere reptila, daca nu i-ar fi vazut sanii.

Micuti, plamaditi parca din praf de perle, cu glande vizibile sub pielea transparenta, care pulsau din cauza efortului. Arata aproape umana. Totusi, apucaturile ei inclinau spre cele ale unei fiare; il calarea fara nicio rusine, stand pe pieptul lui, sugrumandu-l incet.

Cu ultimele puteri, Ged stranse cutitul, dupa care se smuci si infipse lama in soldul ei.

Inaripata tipa ascutit.Vanatorul o lovi puternic in tampla, folosindu-si pumnul, in locul unde vazuse un orificiu care tinea loc de ureche; pesemne nimerise un loc sensibil, pentru ca asta o facu sa ameteasca si sa se prabuseasca ca un sac.

Se aseza deasupra ei, simtindu-se din nou stapan pe sine, tinand-o de gat cu salbaticie, asudat, ascultandu-i suierul speriat, cu cealalta mana petrecuta peste sanii ei moi.

Nenorocita planuise asta de la bun inceput. Ar fi putut sa-l atace in padure, folosindu-se de intuneric, dar asteptase sa ajunga in hambar, intr-un loc stramt, potrivit pentru lupta corp la corp. Cocun sau nu, luptase din greu si era cat pe ce sa-l dovedeasca; de aceea, trebuia s-o lase in viata, ca sa afle cu ce se procopsise. Nimeni nu capturase asa ceva; nici in timpul Dinastiei Gon, nici dupa razboi. Trebuia s-o ascunda, departe de ochii celorlalti vanatori.

Nu avea de gand s-o vanda Imparatului, desi decretul spunea “Orice prada rara, orice captura deosebita, orice artefact de razboi, toate apartin Augustului, precum zice Legea”.

 Ged nu era de aceeasi parere: doar pentru ca Ten’ Tud era imparat, nu insemna ca merita aceasta femela. Muncise mult s-o aduca in hambar, doar el ii va hotari soarta, nimeni altcineva.

Cu adevarat, niciun muritor nascut sub semnul lunilor nu va afla despre aceasta prada.

 

***

Tinand in mana un satar, cu ochii mijiti si spatele incordat, cu pas greoi de mus care-si cauta barlog, Ged crapa usa hambarului; capul lui se iti dintre scanduri, luminat de razele unui soare pipernicit, palid si indepartat.

Ridica opaitul, cercetand seul care ramasese pe fund. Dupa ce inlocui fitilul, aseza opaitul pe o lada de lemn, apoi se apropie de plasa. Se auzi un fosnet.

- Te-ai trezit?

Creatura sasai, dovedindu-i inca o data ca nu e vreun dobitoc oarecare, manat de foame. Simtea ca-l pricepe, intr-un fel de neinteles pentru mintea umana.

Ged iesi pentru o clipa din hambar, apoi se intoarse cu o ulcica plina cu apa, pe care o lasa pe podea, aproape de femela. Apoi ramase tacut, stand rezemat de perete, fara sa intre in perimetrul ei. Orice animal captiv, pe deasupra incoltit, devine violent, cu atat mai mult creatura ranita, speriata si ratacita.

Plasa se misca, femela se tari spre ulcica, mirosind lichidul intru-un fel ciudat: inclina capul spre stanga, ramanand pentru o clipa intepenita, dupa care scoase limba ascutita, pictata cu galben, incepand sa lipaie apa.

Ged ranji, multumit de gandul bun care-i venise, dar bucuria lui nu tinu mult.

Ciudatul cocun scuipa apa, furios, aproape scarbit, dupa care se retrase in coltul sau. Expresia de pe fata ei aducea aminte de cea a unui copil pacalit.

Vanatorul ramase descumpanit. Daca nici apa nu-i placea, ce oare va bea?

Parasi hambarul pentru a doua oara, aducand cu sine o sticla de vin, o ulcica plina cu lapte cald, cateva fructe, o bucata de friptura, apoi se tolani langa prada lui, incepand sa manance.

Dupa ce trase o dusca buna, aseza ulcica in apropierea creaturii, ca sa-i poata simti mirosul. Astepta, cu muschii incordati, curios de reactia femelei. Aceasta parasi culcusul, mergand pe vine, cu capul aplecat. Sigur ii era sete, altfel n-ar mai fi venit a doua oara. Ged ii auzea respiratia suieratoare, simtea cum il trec fiorii, insa nu se misca. Nu trebuia sa arate frica.

Ulcica cu lapte se clatina printre paie, aproape doborata de miscarile pe care le facea creatura cu aripile. Femela lipaia de zor, nerabdatoare, flamanda, folosindu-se cu pricepere de limba albastruie, care parea facuta anume pentru asta.

-Asa, deci! rase Ged. Iti place laptele!

Se simtea usurat. Pana la urma, femela nu va muri de foame. Era destul de voinica, deci ii vor trebui vedre de lapte s-o hraneasca, dar nu conta.

- Cum sa te numesc? Tipi precum un cocun, suieri la fel ca o chinoa, dar nu esti niciuna dintre ele. Aripile tale sunt goale, lipsite de pene, lucru nemaivazut pentru o pasare. Pesemne ai zbura cat ai vedea cu ochii, daca istetul de Jafai nu ti-ar fi rupt aripa stanga. Insa, daca nu o rupea, noi nu ne-am fi intalnit…

Femela ridica capul, ascultand cu atentie, dupa care ramase cu ochii tinta pe barba lui. Ged isi freca perii aspri cu mana lui batucita, mustacind din coltul lui.

- Sa nu-mi zici ca te sperie barba mea.

Ea suiera, dupa care se lasa pe-o parte, ghiftuita de lapte, parand tare ostenita.

- Iti voi spune… Nayana. Femeia-pasare. Ce zici?

Ea ramase cu ochii larg deschisi, privindu-l cu mare curiozitate, de parca voia sa-i citeasca mintea. Dupa care dezlipi buzele subtiri, scotand un sunet intrerupt, diferit de zgomotele pe care le scotea cand se pregatea de lupta.

- Naaaa… yaaa…

- Maica a Marii! Incerci sa-ti spui numele?

- Naaaa… incheie ea, lasandu-l pe Ged cu ochii holbati.

Tulburat de acel sunet melodios, nefiresc pentru urechile lui de pamantean, Ged se impinse in usa, iesind impleticit din hambar. Nu mai avea nicio indoiala: femeia-pasare era cu totul altceva, ceva strain de aceste meleaguri. Un val de vinovatie ii scalda obrajii: Nayana era o fiinta simtitoare, iar el o tratase la fel ca pe-un animal.

Se duse la plimbare prin padure, tinand in mana o toporisca, cautand lemne pentru foc.

Voia sa aiba mainile ocupate, asta il linistea, ca sa se poata gandi in tihna. Mintea lui cauta un inteles, o portita de iesire. Nu mai fusese niciodata atat de nedumerit. Fiinta din hambar nu va putea fi tinuta in captivitate o vesnicie. Mai devreme sau mai tarziu, va fi descoperita.

Va trebui s-o predea, apoi sa execute pedeapsa pentru nesupunere. Ce se va alege de ea? Slugile Imparatului o vor pune sa danseze pe jar, poate o vor impodobi cu ghirlande si plimba peste tot, spre amuzamentul celor de la curte, ori o vor inchide pana la moarte intr-un imens butoi, plin cu apa de mare. Mai rau, putea sfarsi impaiata de vie, asta fiind una dintre placerile bolnave ale Imparatului: asta obisnuieste sa faca cu specimenele aduse, silindu-le sa ramana vesnic captive, ca trup si ca esenta, in palatul sau plutitor.  

Ged scutura din cap, ingrozit de asemenea imagini, care erau cat se poate de adevarate, stiute de toata lumea, de la prunci si pana la cei mai batrani dintre batrani.

Se intoarse spre seara, scufundat in ganduri, carand cu sine buturugi, adunate intr-o legatura uriasa, pe care o tragea dupa el. Nerabdator s-o cerceteze pe Nayana, tranti legatura undeva langa casa, dupa care deschise usa hambarului. Auzi un soi de scancete.

Ridica opaitul la nivelul fetei, luminand ungherele, strigand-o pe numele ce i-l alesese.

Femela statea chircita, asa cum sta un prunc in pantecele mamei, cu aripile adunate imprejurul burtii, scancind si privindu-l cu ura. Un firisor alb i se scurgea printre buze.

- Nayana?

Ged se lasa pe vine, voind sa-i vada mai bine figura furioasa; femela sasaia, spunandu-i pe limba ei sa stea departe. Un sasait anemic, diferit de cel de dimineata.

- Este laptele? bangui vanatorul.

Brusc, creatura il scuipa in fata, murdarindu-l de laptele pe care il regurgita.

Ged se sterse cu maneca, multumit ca totusi primise un raspuns.

- Credeam ca-ti face bine!

Drept raspuns, auzi alt sasait dezaprobator, apoi o vazu cum se intoarce in coltul ei, schimonosindu-se de durere. Judecand dupa cum se taraia, folosindu-se de aripile puternice, probabil se chinuia de cateva ceasuri. Lui Ged i se facu mila, mai ales pentru ca el fusese cel care o otravise, asa ca scoase un cutit de la brau, vrand sa taie plasa.

- Nu vreau sa te ranesc, ci sa-ti eliberez aripile. Intelegi?

Ea scuipa din nou, dupa care ii intoarse spatele, ducandu-si genunchii ghemuiti spre gura.

Ged isi facu repede niste calcule. Stia ca putea sfarsi mort. Dupa toate cate i le facuse, probabil o merita. Moartea nu il speria, ba chiar o astepta. Viata incepuse sa-l oboseasca.

Trei sute de ani calator prin paduri, deserturi, munti si mari. Vana de cand se stia, de cand pusese prima oara mana pe o prastie, doborand un cuib de cocun, ca sa-i fure ouale.

Din ce in ce mai des, se visa undeva pe Insulele Fericitilor, inconjurat de verdeata, adapat cu laptele unei capre magice si hranit de zeite cu nectar rosu, proaspat scurs din fructul vietii.

Pipai plasa, cautand locurile slabe, apoi incepu sa taie smucit, cat de repede putea; Nayana statea nemiscata, in aceeasi pozitie, lucru care-l mai linisti intrucatva.

Mana ii scapa, lovindu-se de soldul ei, femela se ridica in capul oaselor, dupa care sasai.

Ged tresari la randul sau, mirat de fierbinteala pe care o simtise. Pielea creaturii ardea precum jarul, cuprinsa de febra, lucru care sigur nu era vreun semn bun. Femela se prabusi la loc.

- Ce trebuie sa fac? Spune-mi!

Nayana zacea cu ochii inchisi, cazuta pe spate, cu aripa stanga petrecuta peste sani.

Parea ca adormise. Poate murise. Cine-ar fi putut sa spuna? N-avea de gand sa afle.

Abatut si obosit, se lasa in genunchi langa opait, dupa care destupa sticla si trase o dusca, muscandu-si buzele, certandu-se in sinea lui pentru greseala pe care o facuse.

Trebuia s-o fi dat Imparatului de la inceput, asa ar fi putut afla macar, de la ghicitorii acestuia, unde este marginea Pamantului, locul in care putea in sfarsit muri.

Pietrele scumpe, aurul si argintul, nimic nu valorau. Pe de alta parte, eliberarea din aceasta viata lunga si searbada, aceasta era plata dupa care tanjea. Traise mult si traise degeaba.

Motaia, stand in capul oaselor, lipit de scanduri, tinand strans de gatul sticlei pe jumatate goale.

Apoi se pomeni zburand deasupra Insulei, fericit, ca toti ceilalti fericiti adunati acolo.

La fel de frumoasa ca de fiecare data, insula construita din sfere de sidef, se desira de la polul de sticla pana la polul de marmura, la fel ca un colier mesterit din margele stralucitoare.

Apoi bratele i se inmuiara, aripile inchipuite disparura; calatorul se prabusi ca o sageata, spre ocean, pedepsit pentru faptul ca se apropiase prea mult de Palatul Norilor.

Ged se trezi cazut peste paie, cu gatul sucit intr-o parte si vinul varsat printre scanduri.

Vanatorul sari in picioare, cuprins de-un gand neasteptat. Acum stia ce are de facut; spera doar ca femeia-pasare sa supravietuiasca noptii, pana ajungeau la cel care o putea ajuta.

- Nayana?

Murise? La acest gand, Ged se simti usurat. Ciudat, in acelasi timp, impovarat, ingreunat.

Asculta, cu urechile ciulite, asteptand un semn. O rasuflare usoara, un sasait, orice.

- Nayana?

 - Ssss…

- Traiesti! Bine. Trebuie sa-ti aduni puterile, pentru ca vom pleca undeva.

Creatura se ridica de la locul ei, sprijinindu-se in aripa sanatoasa, cuprinsa de curiozitate.

- Nu te teme, ma intorc curand.

Ea se culca la loc, cu ochii serpesti larg deschisi, pandind in intuneric. Fantele care-i tineau loc de urechi capatara o nuanta portocalie. Il auzea cum se indeparta de casa, cum se ducea spre sat. Putea chiar sa-i numere rasuflarile, bataile inimii, pasii greoi si grabiti.

Dupa un timp, obosita fiind, lasa portocaliul sa dispara, apoi se pravali pe spate, cu buzele uscate, albite de otrava pe care i-o daduse cel care o capturase, vrand s-o hraneasca.

Nu mai avea mult de trait, nici nu-i parea rau ca va parasi aceasta lume rece, ciudata si neprietenoasa, care ameninta s-o distruga la tot pasul.

Un sunet strain o readuse la realitate, care razbatea de afara. Ged se intorsese, asa cum promisese, cu inima batand anapoda, cu aceiasi pasi grabiti. Ceva se schimbase.

Speriata, stand in picioare, astepta cu pupilele marite, nestiind ce i se va mai intampla.

Tinea aripile asezate in pozitie de atac, tremurand de durere din toate madularele.

Ged aparu in prag, ca o umbra inalta, lasand lumina astrului sa descopere dedesubturile hambarului. Astrul dezvalui privirea salbatica a unei o fiinte non-umane.

- Gata?

Usa se deschise. Libertatea era la o aruncatura de bat. Vanatorul parasi pragul, lasandu-i loc sa treaca, facandu-i semn sa vina spre caruta acoperita care-i astepta in apropiere.

Pas cu pas, captiva parasi barlogul, mergand in urma lui Ged, care o incuraja din vorbe, spunandu-i ca va vedea un animal legat acolo, de care nu trebuie sa se sperie.

La vederea bestiei cu blana inhamate la jug, Nayana incepu sa tipe ascutit.

- Stiu, rase Ged, dar in locul tau nu m-as mira asa tare de infatisarea lui.

Nayana il privi piezis.

- Porti picioare de pasare, sasai si bati din aripi, deci nici tu nu esti mai breaza.

Caruta se pierdu printre copacii umbrela, urmarind poteca serpuita care taia tinutul in doua, hurducaindu-se cand se lovea de pietre, profanand linistea noptii.

Raze argintii scaldau fata lui Ged, luminandu-i cand si cand pelerina. Dobitoacele mugeau, simtind lovitura biciului pe spate. Bolta batuta cu stele, la fel ca o panza de pret, rascolea esenta ciudatilor calatori. Crugul ceresc parea acum lipit de Pamant.