VANATORUL DE MONSTRI

 

Carciuma era invaluita in rotocoale de fum albastru, care urcau pana in tavan. Stransi in jurul unei mese rotunde din lemn, tinand pipe in coltul gurii, se puteau vedea cativa barbati.

Acestia puneau la bataie tot felul de trofee: capete de animale salbatice, ghiarele unor pradatori de soi, pene smulse de la pasari greu de gasit, ochi de cocun scufundati in rasina, blanuri de mus.

Strigatele lor guturale se impleteau cu sunetul unui instrument muzical de suflat, mesterit din cornul unui godru, folosit cu mare insufletire de un baietan tocmit anume pentru asta, care se straduia, dupa puterile lui, sa inveseleasca vanatorii.

In coltul opus, departe de harmalaie, cocotat pe un scaun, cu bratele lipite de tejghea, se putea vedea silueta voinica a unui barbat care sedea singur.

Nu impartasea veselia celorlalti, ci privea lung, ganditor, undeva dincolo de zidurile de piatra, tinand intre buze un deker.

Dispretuia pipele, pe care le considera un fel de jucarii care iscau fum, de aceea prefera sa-si rasuceasca foi de ammagu uscat, care ardeau incet. Sufla, scotand pe gura un fel de abur, care mirosea puternic, aromat, aproape ca un condiment. Dupa ce trase in piept ultimul fum, stinse dekerul; capatul nears isi gasi loc sub cizma barbatului, undeva sub scaun.

Usa se deschise violent, vestind aparitia altor vanatori, lucru care il facu pe proprietarul bodegei sa pregateasca pahare noi, lustruite.

- Natangii astia sunt pusi pe prostii, mormai crasmarul, mai mult pentru sine.

- Fii pe pace! Nu-ti va rupe nimeni scaunele, nu cata vreme ma aflu prin zona, incerca Ged sa-l incurajeze, facandu-i semn cu ochiul.

Crasmarul ofta, apoi pleca cu butelca de vin spre masa celor care pariau.

- Ged! Ged! Unde esti? striga unul dintre cei care intrasera pe nepusa-masa.

Vanatorul ridica bratul, facandu-si simtita prezenta, lucru care ii facu pe zurbagii sa se repeada spre scaunul sau, infocati tare, cu mana pe arcuri si topoare.

Cel mai indraznet dintre ei se protapi in fata lui Ged, cu ochii scaparand.

- Ghici ce!

- Ce? mormai Ged.

- Tocmai ce venim din Padurea cu Spini. Urmaream o femela mus langa Piciorul Pastorului; in drumul nostru am dat peste un culcus ciudat, facut intr-o cascatura de stanca. Credeam ca vom gasi puii, in schimb, am gasit asta…

Tanarul blond, cu plete lungi, legate la spate, care raspundea la numele de Jafai, scoase ceva din buzunar, cu destula greutate, fiind inghesuit de ceilalti, care stateau cu gatul intins, vrand sa surprinda expresia de pe chipul lui Ged.

- Cocun?

- Asa s-ar parea, judecand dupa marime, pana ne-am dat seama ca e doar o bucatica din ceva mai mare, ceva neobisnuit…

- Scurteaza povestea! i-o reteza Ged.

- Cred ca am ranit-o! Sunt incredintat ca sageata mea si-a atins tinta, dar pasarea e foarte rapida si i-am pierdut urma. Nu stiu ce este, dar nu e cocun!

- De ce spui asta?

- Ai mai auzit de cocun cu sange albastru?

Deodata, Ged deveni atent. Daca Jafai nu inflorea povestea, asa cum obisnuia sa faca, vrand sa castige simpatie, s-ar putea sa fi dat peste ceva interesant.

- Jur ca e adevarat, intari Han, stand drept langa fratele sau, Jafai. Am fost acolo!

Vanatorul se duse langa lampa, apoi cerceta inca o data cartilajul neobisnuit de alb, care mirosea vag a plante preotesti.

- Cocunii isi lasa penele abia peste cateva sezoane… Asta nu e cocun.

- Ti-am spus eu! tipa Jafai, incantat nevoie mare.

- Mergem la vanatoare? se precipita Han.

- Merg singur, mormai Ged. Nu vreau sa fiu incetinit.

- Cum asa? Nu ai nevoie de ajutor? sari Jafai.

- E ceva periculos? strigara ceilalti.

- Se pregateste de furtuna... Stati acasa!

- Crezi ca ne e teama de-un strop de apa? chicotira fratii.

- Mi-e teama ca o sa va injunghiati unul pe altul, printre tufisuri, la cat de priceputi sunteti intr-ale vanatorii, scuipa Ged.

Vanatorii rasera in cascada. Fratii ramasera descumpaniti, inciudati ca fusesera facuti de ocara, crasmarul zambi subtire, iar Ged arunca cativa banuti argintii pe tejghea. Dupa care, cu un gest hotarat, tranti usa.

 

*

Ged ocolea cu pricepere spinii uriasi, grosi si rasuciti, care amenintau sa-i cresteze cizmele de piele, luandu-se dupa urmele lasate de presupusul cocun.

Urmele deveneau mai rare langa Piciorul Pastorului, stanca uriasa care veghea tinutul, aruncata acolo de mana nevazuta a unui urias. Cerul era tulbure, acoperit de nori vinetii care abia asteptau sa planga deasupra padurii.

Ged mirosi iarba, apoi prinse intre degete un alt fragment de aripa alba, brazdat cu membrane. Bucata era mai mare decat cea gasita de Jafai. Creatura ranita zburase printre stanci, la mica inaltime, lasand dare din loc in loc. Barbatul se grabea, impins de furtuna, vrand s-o gaseasca inainte de-a incepe ploaia. Urmele duceau, neindoielnic, spre padure.

Chiar inainte de a se strecura printre arborii- spini, mana lui descoperi un smoc de iarba uscata, stropit cu ceva albastru, cleios si rece, care ii murdari degetele. Le duse la nas si mirosi, incercand sa stabileasca regnul din care facea parte pasarea, dar nu se putu dumiri.

Manat de curiozitate, dar cu ochii in patru, scoase cutitul pe care il purta la sold, pe care il tinu strans in palma. Umerii lui lati se pierdura printre trunchiurile contorsionate ale copacilor umbrela, iar picioarele strivira in calea lor cochiliile de enu, abandonate de melci.

Sub coroanele uriase, alcatuite din crengi strambe si frunze lunguiete, spinii crescusera in voie, incolaciti viclean, hraniti de seva galbena care se scurgea necontenit, lipind in calea ei insecte nevinovate. Triunchiurile erau decorate cu mii de zburatoare firave, cu aripi colorate, atrase acolo de mirosul dulce, inselator, care sfarsisera sufocate in nectar, apoi devorate de spinii salbatici. Nimeni n-ar trebui sa se increada lesne in ceea ce vede pentru prima oara, ca sa nu descopere amarul de pe urma, dar bietele insecte nu stiau acest lucru.

Ajuns in miezul padurii, Ged se strecura ca o umbra printre tufisuri, urmarind smocurile de iarba retezate de creatura, adanciturile din nisip. Urmele se opreau in fata paraului, semn ca pasarea intrase in apa. Daca era doar o pasare, de unde stia sa-si stearga urmele?

Oricat de inteligente ar fi, bestiile din tinut nu se pricep la ascunzis, altfel vanatoarea s-ar fi sfarsit cu mult timp in urma, iar locuitorii Vadanului n-ar mai fi avut din ce trai.

Dornic sa afle ce se intampla, vanatorul trecu de partea cealalta a raului, dupa care incepu sa plescaiasca din buze, imitand sunetul de imperechere al cocunului, sperand sa-l pacaleasca pe intrus. In mintea lui, aproape se incredintase de faptul ca pasarea cu pricina nu putea sa fie decat o specie asemanatoare, una cu aripi albe, venita din cine stie ce colt de lume.

Stradania lui nu dadu roade, asa ca trecu la alta strategie, tinand palmele caus si fluierand subtire, ghidand sunetul prin tunelul facut de degete. Raspunsul fu doar un ecou.

In cele din urma, Ged scoase din geanta de la brau cea mai buna capcana ce fusese vreodata plasmuita: plasa vanatorului, mostenita de la bunicul sau, vestit pentru faptul ca prinsese in ea un cocun regal, pasare rara, pe care o vanduse Imparatului pe trei mii de arginti.

Plasa incapea intr-un pumn, dar se putea dilata oricat, chiar pe farsagi intregi, precum o panza de paianjen; fiind atat de subtire, transparenta, ochii pasarilor o confundau cu sclipiri de apa.

Ged descanta plasa, murmurand cuvinte intr-o limba straina, lucru care facu capcana sa straluceasca; dupa care, cu o miscare dibace, o arunca spre un copac anume, care avea rolul de incepator. Plasa se lipi de incepator, dupa care incepu sa se intinda peste tot, cu iuteala vantului turbat, acoperind bucata de padure pe care vanatorul o suspecta ca fiind sanctuarul pasarii.

Cerul se cutremura, dand frau liber maniei adunate pana atunci. Sfere fulger de marimea fructelor dorintei, ardeau tot ce intalneau in cale, de la crengi la vietuitoare.

Vanatorul cauta grabit adapost, nevrand sa se impotriveasca fortelor naturii dezlantuite, care se aratau in toata splendoarea lor, dupa multe saptamani de seceta.

Ploaia cadea fara intrerupere, lovind fara mila panza de paianjen, care se lasa usor dusa dintr-o parte in alta. Vantul indoia palariile copacilor, biciuind fiecare cotlon.

Ghemuit in cascatura stancii, cu pupilele luminate cand si cand de luminile ceresti oferite de zei, Ged admira furtuna, care avea darul de a-i trezi amintiri dureroase, ingropate demult.

Nu se temea de lighioanele dornice de sange uman, nici de nebunia naturii care se razbuna pe cei care o nesocoteau. Natura era mama lui, cea care il hranea din sanul inverzit la vremea potrivita, dar care il si pedepsea, tinandu-l prizonier prin paduri, departe de oameni.

 

Pierduse sirul noptilor petrecute sub arborii-umbrela, acoperit cu paturi vegetale tesute de necuvantatoare, dormind ca un prunc, leganat de vant si induiosat de cantecul ploilor.

Spre toamna, cand frigul incepea sa-i taie coastele, se retragea in casa de lemn aflata la marginea Padurii de Spini. Acolo facea foc in soba, apoi se desfata cu o bucata de carne proaspat fripta si o sticla de teha rosu aprins, dulce-amarui, la fel ca viata lui.

Bautura il facea sa uite de toate necazurile, iar crasmarul avea grija sa nu ramana vreodata cu gatlejul uscat. Sotia crasmarului, recunoscatoare pentru faptul ca Ged salvase candva viata preotiosului ei sot, il rasfata adesea cu bucate bune, pregatite la ceas de noapte.

Vanatorul motaia, aproape adormit, cu gandul la minunatele placinti facute de Docia.

Putin, inca putin, si-ar fi intrat in minunata lume a viselor, ducandu-se in locuri neumblate de nimeni… Calatoria se sfarsi brusc, Ged fiind trezit de un tipat ciudat, scurt, care se repeta.

Cocunul? Sari in picioare, aprins, ducand mana spre cutit, din obisnuinta, dupa care porni cu pas hotarat, aproape fugind, spre capatul plasei. Ploaia incetase, vantul se linistise, strigatul disperat se auzea limpede, precum un bici care sfasia panza noptii.

Deasupra, doi luminatori argintii, atarnati acolo de la inceputurile lumii, il ajutau pe Ged sa vada fiecare fir de iarba, fiecare popas. Panza inselatoare se largise, prinzand intre itele ei creatura care ii daduse atata bataie de cap, pe care o pandise jumatate de noapte.

Vanatorul isi freca ochii, crezandu-se martorul unei magii ieftine. Creatura tipa in continuare, ascutit, vanzolindu-se fara oprire. Desi in van, zbuciumul ei il impresiona, pentru ca se lupta din rasputeri. Avea destula forta, fiindca gaurise plasa; din pacate, isi incurcase aripile in ite.

Clipi des, injurandu-l in gand pe crasmar, care inlocuise teha cu bautura din ciuperci.

Asta trebuia sa fie, pentru ca ceea ce vedea parea a fi desprins dintr-un vis ciudat.

Se lasa pe vine, cu fruntea asudata, apoi incepu sa fluiere incet, vrand s-o linisteasca.

Suierul reusi doar s-o chirceasca de groaza. Creatura isi acoperi rapid trupul cu aripile membrane, tremurand ca frunza, ascunzandu-se de ochii lui, de mainile lui, asteptandu-si sfarsitul. Vazand ca nu face decat s-o infricoseze, vanatorul se trezi ca-i vorbeste pe limba oamenilor, asa cum ar face cineva cand vede un copil speriat.

- Gata, gata…

Pasarea flutura puternic din aripi, retragandu-se spre capatul plasei.

- Nu-ti voi face rau.

Stand cu ochii pe prada, vanatorul prinse de plasa, o incolaci pe dupa bratul viguros, apoi incepu s-o traga dupa el, asa cum facea cu orice cocun proaspat capturat.

Gesturile lui sigure reuseau cu greu sa ascunda tulburarea de pe chipul aspru, ars de sori si botezat de multe furtuni. Creatura paruse ca-l intelege, pentru ca nu mai scotea niciun sunet; statea ca o stana de piatra, pitita in culcusul facut de aripi, fara sa-l lase sa vada nimic.

Muncit si obosit, dupa multe ceasuri de perindat prin padure, Ged se apropie de hambarul aflat in apropierea casei sale, locul unde tinea inchise pasarile rare inainte de a le duce la targ.

Deschise usa facuta din scanduri cuite grosolan, sufland greoi, cu tamplele umflate.

- Ia sa vedem ce-am capturat… mormai Ged, mai mult pentru sine.

Abia acum vazu ca pasarea inca sangera, plasa fiind imbibata in sangele albastru, scurs in ceasurile petrecute prin hatisuri. Creatura suiera, simtind ce are de gand sa faca, se tara spre peretele hambarului, ascunsa deocamdata de plasa, lucru care il puse in incurcatura.

Nu stia ce sa faca. Sa deschida plasa, riscand s-o scape? Daca devenea violenta si trebuia sa foloseasca cutitul? Nu avea pofta s-o ucida, nu inainte sa se dumireasca ce hram poarta.

Ridica lampa, dupa care se apropie de coltul in care se ascunsese ciudatul cocun.

Mai facu inca un pas, lucru care starni acelasi suier de mai devreme.

Creatura se ridica in doua picioare, lucru care il facu sa dea indarat.

- Maica a Marii…

Dupa care, fara vreun avertisment, cocunul cu picioare omenesti se napusti asupra lui cu salbaticie, cu o furie oarba, doborandu-l la pamant dintr-o singura miscare.

Ged se regasi pe spate, culcat pe iarba asternuta gramezi, cu grumazul zdrobit sub genunchiul acelei aratari. Cocunul sasai, vrand sa-l intimideze, scotand din gura o limba albastra, brazdata de o dungulita galbena. Vanatorul ramase cu ochii holbati, socat de imaginea ce-i rasarise in fata. Rasufla greoi, cuprins de-o stare vecina cu frica; bratul lui se ducea incet spre sold.

Niciodata, in toata viata lui aventuriera, nu fusese asa de inspaimantat la vederea unei capturi.

Vazuse de toate: coarne, copite, aripi. Pasari cu trei ochi, monstri cu doua capete.

Lucrul care-i ingheta sangele in vene nu erau aripile, nici faptul ca sasaia, ci ochii mult prea umani, inteligenti, care il priveau fix, fara sa clipeasca. Din vanator, devenise vanat. Asta simtea.

Creatura nu avea nici pupila, nici iris; albeata ochiului era colorata intr-o nuanta splendida de albastru, care ii aducea aminte de marea vazuta in afara sezonului melcilor, inainte de a fi invadata de alge. Nu avea sprancene, nici gene, nici macar un fir de par ratacit pe undeva.

Nasul era subtire, cu nari ca niste fante, atat de fine, incat se mira ca putea respira prin ele; capul ovoidal imita perfectiunea oului primordial, din care se nascuse lumea lui.

Trupul, pe jumatate uman, parea construit din sidef: alb-albastrui, lucios, catifelat, precum matasea scumpa pipaita de fiicele Imparatului. Cu siguranta, avea picioare puternice, pentru ca nu se putea clinti sub apasarea ei. Pielea de pe pulpe, rece precum a sarpelui, era lipita de pieptul lui fierbinte si paros. S-ar fi grabit s-o considere reptila, daca nu i-ar fi vazut sanii.

Micuti, plamaditi parca din praf de perle, cu glande vizibile sub pielea transparenta, care pulsau din cauza efortului. Arata aproape umana. Totusi, apucaturile ei inclinau spre cele ale unei fiare; il calarea fara nicio rusine, stand pe pieptul lui, sugrumandu-l incet.

Cu ultimele puteri, Ged stranse cutitul, dupa care se smuci si infipse lama in soldul ei.

Inaripata tipa ascutit.Vanatorul o lovi puternic in tampla, folosindu-si pumnul, in locul unde vazuse un orificiu care tinea loc de ureche; pesemne nimerise un loc sensibil, pentru ca asta o facu sa ameteasca si sa se prabuseasca ca un sac.

Se aseza deasupra ei, simtindu-se din nou stapan pe sine, tinand-o de gat cu salbaticie, asudat, ascultandu-i suierul speriat, cu cealalta mana petrecuta peste sanii ei moi.

Nenorocita planuise asta de la bun inceput. Ar fi putut sa-l atace in padure, folosindu-se de intuneric, dar asteptase sa ajunga in hambar, intr-un loc stramt, potrivit pentru lupta corp la corp. Cocun sau nu, luptase din greu si era cat pe ce sa-l dovedeasca; de aceea, trebuia s-o lase in viata, ca sa afle cu ce se procopsise. Nimeni nu capturase asa ceva; nici in timpul Dinastiei Gon, nici dupa razboi. Trebuia s-o ascunda, departe de ochii celorlalti vanatori.

Nu avea de gand s-o vanda Imparatului, desi decretul spunea “Orice prada rara, orice captura deosebita, orice artefact de razboi, toate apartin Augustului, precum zice Legea”.

 Ged nu era de aceeasi parere: doar pentru ca Ten’ Tud era imparat, nu insemna ca merita aceasta femela. Muncise mult s-o aduca in hambar, doar el ii va hotari soarta, nimeni altcineva.

Cu adevarat, niciun muritor nascut sub semnul lunilor nu va afla despre aceasta prada.

 

***

Tinand in mana un satar, cu ochii mijiti si spatele incordat, cu pas greoi de mus care-si cauta barlog, Ged crapa usa hambarului; capul lui se iti dintre scanduri, luminat de razele unui soare pipernicit, palid si indepartat.

Ridica opaitul, cercetand seul care ramasese pe fund. Dupa ce inlocui fitilul, aseza opaitul pe o lada de lemn, apoi se apropie de plasa. Se auzi un fosnet.

- Te-ai trezit?

Creatura sasai, dovedindu-i inca o data ca nu e vreun dobitoc oarecare, manat de foame. Simtea ca-l pricepe, intr-un fel de neinteles pentru mintea umana.

Ged iesi pentru o clipa din hambar, apoi se intoarse cu o ulcica plina cu apa, pe care o lasa pe podea, aproape de femela. Apoi ramase tacut, stand rezemat de perete, fara sa intre in perimetrul ei. Orice animal captiv, pe deasupra incoltit, devine violent, cu atat mai mult creatura ranita, speriata si ratacita.

Plasa se misca, femela se tari spre ulcica, mirosind lichidul intru-un fel ciudat: inclina capul spre stanga, ramanand pentru o clipa intepenita, dupa care scoase limba ascutita, pictata cu galben, incepand sa lipaie apa.

Ged ranji, multumit de gandul bun care-i venise, dar bucuria lui nu tinu mult.

Ciudatul cocun scuipa apa, furios, aproape scarbit, dupa care se retrase in coltul sau. Expresia de pe fata ei aducea aminte de cea a unui copil pacalit.

Vanatorul ramase descumpanit. Daca nici apa nu-i placea, ce oare va bea?

Parasi hambarul pentru a doua oara, aducand cu sine o sticla de vin, o ulcica plina cu lapte cald, cateva fructe, o bucata de friptura, apoi se tolani langa prada lui, incepand sa manance.

Dupa ce trase o dusca buna, aseza ulcica in apropierea creaturii, ca sa-i poata simti mirosul. Astepta, cu muschii incordati, curios de reactia femelei. Aceasta parasi culcusul, mergand pe vine, cu capul aplecat. Sigur ii era sete, altfel n-ar mai fi venit a doua oara. Ged ii auzea respiratia suieratoare, simtea cum il trec fiorii, insa nu se misca. Nu trebuia sa arate frica.

Ulcica cu lapte se clatina printre paie, aproape doborata de miscarile pe care le facea creatura cu aripile. Femela lipaia de zor, nerabdatoare, flamanda, folosindu-se cu pricepere de limba albastruie, care parea facuta anume pentru asta.

-Asa, deci! rase Ged. Iti place laptele!

Se simtea usurat. Pana la urma, femela nu va muri de foame. Era destul de voinica, deci ii vor trebui vedre de lapte s-o hraneasca, dar nu conta.

- Cum sa te numesc? Tipi precum un cocun, suieri la fel ca o chinoa, dar nu esti niciuna dintre ele. Aripile tale sunt goale, lipsite de pene, lucru nemaivazut pentru o pasare. Pesemne ai zbura cat ai vedea cu ochii, daca istetul de Jafai nu ti-ar fi rupt aripa stanga. Insa, daca nu o rupea, noi nu ne-am fi intalnit…

Femela ridica capul, ascultand cu atentie, dupa care ramase cu ochii tinta pe barba lui. Ged isi freca perii aspri cu mana lui batucita, mustacind din coltul lui.

- Sa nu-mi zici ca te sperie barba mea.

Ea suiera, dupa care se lasa pe-o parte, ghiftuita de lapte, parand tare ostenita.

- Iti voi spune… Nayana. Femeia-pasare. Ce zici?

Ea ramase cu ochii larg deschisi, privindu-l cu mare curiozitate, de parca voia sa-i citeasca mintea. Dupa care dezlipi buzele subtiri, scotand un sunet intrerupt, diferit de zgomotele pe care le scotea cand se pregatea de lupta.

- Naaaa… yaaa…

- Maica a Marii! Incerci sa-ti spui numele?

- Naaaa… incheie ea, lasandu-l pe Ged cu ochii holbati.

Tulburat de acel sunet melodios, nefiresc pentru urechile lui de pamantean, Ged se impinse in usa, iesind impleticit din hambar. Nu mai avea nicio indoiala: femeia-pasare era cu totul altceva, ceva strain de aceste meleaguri. Un val de vinovatie ii scalda obrajii: Nayana era o fiinta simtitoare, iar el o tratase la fel ca pe-un animal.

Se duse la plimbare prin padure, tinand in mana o toporisca, cautand lemne pentru foc.

Voia sa aiba mainile ocupate, asta il linistea, ca sa se poata gandi in tihna. Mintea lui cauta un inteles, o portita de iesire. Nu mai fusese niciodata atat de nedumerit. Fiinta din hambar nu va putea fi tinuta in captivitate o vesnicie. Mai devreme sau mai tarziu, va fi descoperita.

Va trebui s-o predea, apoi sa execute pedeapsa pentru nesupunere. Ce se va alege de ea? Slugile Imparatului o vor pune sa danseze pe jar, poate o vor impodobi cu ghirlande si plimba peste tot, spre amuzamentul celor de la curte, ori o vor inchide pana la moarte intr-un imens butoi, plin cu apa de mare. Mai rau, putea sfarsi impaiata de vie, asta fiind una dintre placerile bolnave ale Imparatului: asta obisnuieste sa faca cu specimenele aduse, silindu-le sa ramana vesnic captive, ca trup si ca esenta, in palatul sau plutitor.  

Ged scutura din cap, ingrozit de asemenea imagini, care erau cat se poate de adevarate, stiute de toata lumea, de la prunci si pana la cei mai batrani dintre batrani.

Se intoarse spre seara, scufundat in ganduri, carand cu sine buturugi, adunate intr-o legatura uriasa, pe care o tragea dupa el. Nerabdator s-o cerceteze pe Nayana, tranti legatura undeva langa casa, dupa care deschise usa hambarului. Auzi un soi de scancete.

Ridica opaitul la nivelul fetei, luminand ungherele, strigand-o pe numele ce i-l alesese.

Femela statea chircita, asa cum sta un prunc in pantecele mamei, cu aripile adunate imprejurul burtii, scancind si privindu-l cu ura. Un firisor alb i se scurgea printre buze.

- Nayana?

Ged se lasa pe vine, voind sa-i vada mai bine figura furioasa; femela sasaia, spunandu-i pe limba ei sa stea departe. Un sasait anemic, diferit de cel de dimineata.

- Este laptele? bangui vanatorul.

Brusc, creatura il scuipa in fata, murdarindu-l de laptele pe care il regurgita.

Ged se sterse cu maneca, multumit ca totusi primise un raspuns.

- Credeam ca-ti face bine!

Drept raspuns, auzi alt sasait dezaprobator, apoi o vazu cum se intoarce in coltul ei, schimonosindu-se de durere. Judecand dupa cum se taraia, folosindu-se de aripile puternice, probabil se chinuia de cateva ceasuri. Lui Ged i se facu mila, mai ales pentru ca el fusese cel care o otravise, asa ca scoase un cutit de la brau, vrand sa taie plasa.

- Nu vreau sa te ranesc, ci sa-ti eliberez aripile. Intelegi?

Ea scuipa din nou, dupa care ii intoarse spatele, ducandu-si genunchii ghemuiti spre gura.

Ged isi facu repede niste calcule. Stia ca putea sfarsi mort. Dupa toate cate i le facuse, probabil o merita. Moartea nu il speria, ba chiar o astepta. Viata incepuse sa-l oboseasca.

Trei sute de ani calator prin paduri, deserturi, munti si mari. Vana de cand se stia, de cand pusese prima oara mana pe o prastie, doborand un cuib de cocun, ca sa-i fure ouale.

Din ce in ce mai des, se visa undeva pe Insulele Fericitilor, inconjurat de verdeata, adapat cu laptele unei capre magice si hranit de zeite cu nectar rosu, proaspat scurs din fructul vietii.

Pipai plasa, cautand locurile slabe, apoi incepu sa taie smucit, cat de repede putea; Nayana statea nemiscata, in aceeasi pozitie, lucru care-l mai linisti intrucatva.

Mana ii scapa, lovindu-se de soldul ei, femela se ridica in capul oaselor, dupa care sasai.

Ged tresari la randul sau, mirat de fierbinteala pe care o simtise. Pielea creaturii ardea precum jarul, cuprinsa de febra, lucru care sigur nu era vreun semn bun. Femela se prabusi la loc.

- Ce trebuie sa fac? Spune-mi!

Nayana zacea cu ochii inchisi, cazuta pe spate, cu aripa stanga petrecuta peste sani.

Parea ca adormise. Poate murise. Cine-ar fi putut sa spuna? N-avea de gand sa afle.

Abatut si obosit, se lasa in genunchi langa opait, dupa care destupa sticla si trase o dusca, muscandu-si buzele, certandu-se in sinea lui pentru greseala pe care o facuse.

Trebuia s-o fi dat Imparatului de la inceput, asa ar fi putut afla macar, de la ghicitorii acestuia, unde este marginea Pamantului, locul in care putea in sfarsit muri.

Pietrele scumpe, aurul si argintul, nimic nu valorau. Pe de alta parte, eliberarea din aceasta viata lunga si searbada, aceasta era plata dupa care tanjea. Traise mult si traise degeaba.

Motaia, stand in capul oaselor, lipit de scanduri, tinand strans de gatul sticlei pe jumatate goale.

Apoi se pomeni zburand deasupra Insulei, fericit, ca toti ceilalti fericiti adunati acolo.

La fel de frumoasa ca de fiecare data, insula construita din sfere de sidef, se desira de la polul de sticla pana la polul de marmura, la fel ca un colier mesterit din margele stralucitoare.

Apoi bratele i se inmuiara, aripile inchipuite disparura; calatorul se prabusi ca o sageata, spre ocean, pedepsit pentru faptul ca se apropiase prea mult de Palatul Norilor.

Ged se trezi cazut peste paie, cu gatul sucit intr-o parte si vinul varsat printre scanduri.

Vanatorul sari in picioare, cuprins de-un gand neasteptat. Acum stia ce are de facut; spera doar ca femeia-pasare sa supravietuiasca noptii, pana ajungeau la cel care o putea ajuta.

- Nayana?

Murise? La acest gand, Ged se simti usurat. Ciudat, in acelasi timp, impovarat, ingreunat.

Asculta, cu urechile ciulite, asteptand un semn. O rasuflare usoara, un sasait, orice.

- Nayana?

 - Ssss…

- Traiesti! Bine. Trebuie sa-ti aduni puterile, pentru ca vom pleca undeva.

Creatura se ridica de la locul ei, sprijinindu-se in aripa sanatoasa, cuprinsa de curiozitate.

- Nu te teme, ma intorc curand.

Ea se culca la loc, cu ochii serpesti larg deschisi, pandind in intuneric. Fantele care-i tineau loc de urechi capatara o nuanta portocalie. Il auzea cum se indeparta de casa, cum se ducea spre sat. Putea chiar sa-i numere rasuflarile, bataile inimii, pasii greoi si grabiti.

Dupa un timp, obosita fiind, lasa portocaliul sa dispara, apoi se pravali pe spate, cu buzele uscate, albite de otrava pe care i-o daduse cel care o capturase, vrand s-o hraneasca.

Nu mai avea mult de trait, nici nu-i parea rau ca va parasi aceasta lume rece, ciudata si neprietenoasa, care ameninta s-o distruga la tot pasul.

Un sunet strain o readuse la realitate, care razbatea de afara. Ged se intorsese, asa cum promisese, cu inima batand anapoda, cu aceiasi pasi grabiti. Ceva se schimbase.

Speriata, stand in picioare, astepta cu pupilele marite, nestiind ce i se va mai intampla.

Tinea aripile asezate in pozitie de atac, tremurand de durere din toate madularele.

Ged aparu in prag, ca o umbra inalta, lasand lumina astrului sa descopere dedesubturile hambarului. Astrul dezvalui privirea salbatica a unei o fiinte non-umane.

- Gata?

Usa se deschise. Libertatea era la o aruncatura de bat. Vanatorul parasi pragul, lasandu-i loc sa treaca, facandu-i semn sa vina spre caruta acoperita care-i astepta in apropiere.

Pas cu pas, captiva parasi barlogul, mergand in urma lui Ged, care o incuraja din vorbe, spunandu-i ca va vedea un animal legat acolo, de care nu trebuie sa se sperie.

La vederea bestiei cu blana inhamate la jug, Nayana incepu sa tipe ascutit.

- Stiu, rase Ged, dar in locul tau nu m-as mira asa tare de infatisarea lui.

Nayana il privi piezis.

- Porti picioare de pasare, sasai si bati din aripi, deci nici tu nu esti mai breaza.

Caruta se pierdu printre copacii umbrela, urmarind poteca serpuita care taia tinutul in doua, hurducaindu-se cand se lovea de pietre, profanand linistea noptii.

Raze argintii scaldau fata lui Ged, luminandu-i cand si cand pelerina. Dobitoacele mugeau, simtind lovitura biciului pe spate. Bolta batuta cu stele, la fel ca o panza de pret, rascolea esenta ciudatilor calatori. Crugul ceresc parea acum lipit de Pamant.