Capitolul 22: Zori de zi

Parcă stau de ere în brațele acestui bărbat străin, dar care îmi pare totuși atât de cunoscut. De îndată ce-am simțit că sunt liniștită, m-am desprins cu regret.

Ochii mi se duc spre tabloul spânzurat de perete. Mă intrigă.

― Cine este?

― E stră-străbunica mea. I se mai spune și „Doamna în albastru ".

Nu e cu putință. Doamna în albastru nu este decât un mit urban.

― Stră-străbunica ta este celebra „Doamnă în albastru?"

El zâmbește vag, amuzat de uimirea mea sinceră de copil.

― Nu este cea despre care se zice că și-a otrăvit soțul și apoi l-a incinerat?

― Cam mult folclor prin căpșorul tău. Partea cu otrăvirea are povestea ei, dar incinerarea se practică în familia mea de generații. Cât despre faptul că bântuie prin acest conac...Cei care au scris asta au o fantezie debordantă...

― Nu puteau lăsa așa legendă fără speculațiile cuvenite, nu?

Cercetez mai atent tabloul, apoi observ un obiect albastru prins în buclele femeii. Mi-am dus mâna instinctiv spre coc iar Vladimir a înțeles gândul meu.

― Pieptenele îi aparține Victoriei. L-a purtat în ziua nunții ei.

Am dat să desprind obiectul, vrând să-l înapoiez, dar el m-a oprit.

― A fost un dar.

― Nu pot! Este o bijuterie de familie. De ce mi-o dai mie?

― Am motivele mele, mormăie el, pe când vocea îi este dublată de un gest tandru.

Și mi-a cuprins fața în mâini, întărindu-și cuvintele, sorbindu-mi buzele cu ochii.

L-am privit cu pupile speriate, neștiind ce are de gând. Se apropie de mine cu vădite intenții păcătoase, așa că am închis pleoapele, încercând să îmi adorm conștiința. Mă așteptam la tot ce poate fi mai rău, când simt o apăsare fină pe frunte... Niște buze calde care mă pecetluiesc în mod cast.

Am rămas nemișcată, ascultându-i răsuflarea tulburată, simțind cum miezul pieptului îmi ia foc de un dor nemaiîntâlnit până acum. Sunt așa de slabă în aceste clipe dar totuși... el nu s-a gândit să profite de situația mea dezonorantă.

Magia se destramă, fiindcă mă desprind pentru a doua oară, lăsându-l cu buzele nesărutate, arse. Nu pot să fac una ca asta! Legile morale, conștiința, chiar sufletul mi-o interzic. Doar inima nebună tânjește la ceea ce nu poate avea.

― Ar trebui să plec acasă... E târziu...

― Prea târziu... mă îngână el, vorbind cu dublu sens.

Mă cuprinde tristețea. Da, are dreptate. Amândoi avem. Ne-am întâlnit când nu se mai poate face nimic. Sunt atâtea lucruri care ne despart!

Lumina de mai înainte e înlocuită de umbre. Îl simt deodată distant.

― Vino... O să luăm mașina mea.

Nu am protestat, ci m-am lăsat trasă de mâna lui, condusă spre ieșire.

Am traversat coridorul gol, simțindu-i degetele cum mă strâng încrâncenat, luptându-mă cu nodul din gât și cu lacrimile. Parcă ar fi ultimele noastre clipe împreună, înainte ca fiecare să se întoarcă la realitatea dură...

După ce mi-am luat haina, ne-am furișat ca niște hoți spre o ușă mascată în perete, care ne duce în grădină. Se aude piatra scrâșnind sub pantofii lui, aproape isteric, disperat. Această seară va rămâne visul unei nopți de toamnă, un fel de reverie oferită de zei cruzi, care dispare-n zori de zi...

Mașina impozantă de culoare gri metalic, ne așteaptă. Vladimir îmi deschide ceremonios portiera, apoi îmi eliberează degetele cu regret.

Zgomotul motorului mi-a adus aminte că basmul s-a sfârșit. Totuși, mașina nu s-a transformat în dovleac, nici rochia în zdrențe... Poate că mai este timp...

De îndată ce am ieșit din gradină, Vladimir a apăsat adânc accelerația, în vreme ce eu mă uit îngândurată pe geam. Muzica în surdină, ritmurile tribale, exotice, mă transportă într-o altă lume. Notele sunt încărcate de vinovăție. Pe când începeam să-mi fabric o fantezie deșertică, Vladimir rupe subit tăcerea.

― Suntem urmăriți. Ține-te bine!

Am strâns nervoasă de centură, cu inima în gât. Curiozitatea mă îndeamnă să mă uit. O mașină neagră încearcă să ne orbească cu farurile. Are viteză considerabilă. Vehiculul nostru începe să mănânce fulgerător kilometri din șoseaua principală.

― Cine ne urmărește? Ce vrea?!

― E nenorocitul de Baron cu acoliții lui. A venit pentru revanșă.

― Ce vom face? întreb panicată.

― Pentru început, nu îi lăsăm să ne ajungă... zice el printre dinți, sucind brusc de volan, cotind spre o străduță dosnică, care trece prin Orașul Vechi.

Urmăritorii continuă să ne escorteze prin acest labirint de străduțe, cu încăpățânare drăcească. Mi-au asudat mâinile iar maxilarul lui Vladimir e tensionat.

― Vreau să mă duc acasă, îi zic tânguitor, cu maximă naivitate.

― Acolo va fi primul loc în care te vor căuta. Te duc într-un loc sigur!

― Vreau acasă! Nu merg nicăieri cu tine! îi zic mânioasă.

Vocea lui sonoră mă readuce în prezentul sinistru.

― Amelia, calmează-te și gândește. Cunoști pe cineva care te poate lua de aici?

Mi-am scos telefonul din buzunar, hurducănită pe străzile strâmbe, căutând surescitată un nume. Ce dracu' o să îi spun acum lui Sebastian?

― Spune-i să vină pe aleea Brândușelor, zice Vladimir, ca și cum mi-ar fi ghicit temerile.

Nu a trebuit să aștept prea mult. Replicile se schimbă cu rapiditate.

― Ești bine? S-a întâmplat ceva?

― Te rog, Sebastian... Nu pot vorbi acum! Grăbește-te!

― Am plecat!

Nu am mai răspuns, fiindcă ochii și urechile mele sunt concentrate pe vehiculul ce nu ne slăbește de câțiva kilometri. Tocmai ce am ajuns în centrul modern. Aici sunt numeroase vile, pentru că ne aflăm în cel mai select cartier din Bavria Nouă.

Multe dintre vile se află în construcție, iar aleea lungă este complet pustie.

― De ajuns... zice Vladimir nervos și scoate din torpedo un pistol.

Continuă să conducă cu mâna stângă, iar cu cealaltă cântărește arma.

― Ce plănuiești să faci? întreb cu groază.

― Nu te teme. E doar pentru auto-apărare. Sper să nu fie necesar...

― Și dacă pune ceata de huidume pe tine?

― O să primească cadou un glonț.

Am rămas fără cuvinte. O spune cu atâta seninătate, de parcă ar trebui să împuște niște vrăbiuțe. Nu are frică, nici nu resimte vreo vinovăție.

Încep să îl chem mental pe Sebastian, temându-mă de transformarea celui de lângă mine. Apoi mă gândesc că dacă nu eram eu, nu ar fi ajuns în situația asta.

Vladimir iese afară cu pistolul lipit de pantaloni, cu aceeași încredere pe care o avea în timpul balului, vrând să valseze cu inamicul. Din mașina rivală ies patru bărbați amenințători, care vin să înfrunte cavalerul în alb.

Am abandonat vehiculul protector, simțindu-mă cuprinsă de adrenalină.

― Ce faci?! Întoarce-te în mașină! strigă el poruncitor.

― Nici gând! Nu te las singur!

El se poziționează în fața mea, pe post de scut uman, iar eu mă ascund după umerii lui. Atenția mi se mută spre cea mai înaltă dintre siluete.

Baronul pășește în lumina neoanelor, învinețit și palid.

― Să lăsăm joaca, Vladimir. Dă-mi-o de bunăvoie! Promit că voi fi blând!

Și rânjește malefic, iar eu îngheț, amintindu-mi de faptul că trăiesc în minciună.

― Șaradele tale infecte îți vor aduce sfârșitul! Atinge-o și ești mort!

― Nici în cele mai frumoase vise ale mele nu aș fi crezut că Mahmud are vreo slăbiciune... Deh, femeile astea... rostește el în zeflemea.

Presimt că va urma ceva sângeros, care va răni pe veci această noapte perfectă... S-a declarat război, cei doi se înfruntă din priviri ca niște cocoși înfuriați.

Sunetul de panteră întrerupe scena, făcându-mă să răsuflu ușurată.

Bătăușii rămân nemișcați, Baronul surprins iar Vladimir încordat. Motocicleta oprește la mică distanță de noi. Sebastian vine alert, strigându-mi numele.

― Amelia, ce naiba se întâmplă? Ce cauți aici cu Mahmud?

― Du-o într-un loc sigur! poruncește cel pomenit cu o secundă în urmă.

Sebastian rămâne descumpănit. Vede mâna mea pe brațul mentorului, citește schimburile de priviri, iar fața îi devine tablou de confuzii. Apoi observă huidumele. Mă smulge de lângă protectorul meu și alergăm spre motocicletă.

― Vladimir?! strig deodată, cu noduri în gât, sfâșiată de presimțiri.

― Du-te! O să fiu bine!

Mă țin de spatele lui Sebastian, zburând pe deasupra aleii care se îngustează vizibil. Se aud două focuri de armă, care spulberă liniștea nopții. Totul pare ireal...

Cine pe cine a împușcat? Vântul rece îmi spulberă pletele sălbatic, înghețându-mi trupul obosit. Primii stropi de ploaie îmi lovesc fața înfierbântată, amestecându-se cu lacrimile mele răzlețe. 

E aproape dimineață, iar cerul s-a colorat în purpură undeva la orizont, vestind vărsare de sânge.

Capitolul 21: Demoni deghizați

De îndată ce ușa s-a închis, am abandonat postura de om bolnav, ridicându-mă de pe fotoliu. Am început să cotrobăi prin cameră cu nerușinare crescândă, aproape posedată de ideea că ceea ce ascunde Vladimir este cu mult mai întunecat decât pare. Am scrutat odaia elegantă cu privirea, căutând lucruri care l-ar incrimina. Pereții sunt acoperiți de tapet verzui cu model vechi, fiind decorați din loc în loc cu tablouri și fotografii de familie. Acum admir biblioteca.

Cărțile așezate pe peretele vestic sunt legate în piele neagră. Mi-am plimbat degetele pe cotoarele lor, citind la întamplare titluri suflate în auriu, când unul dintre ele mi-a atras atenția: Cercul Infernului.

Am deschis cartea, descoperind fragmente scrise în latină, alături de ilustrații. Reprezentarea lui Baphomet, zeul-țap, apare aproape în toate capitolele importante, alături de suita de demoni de rang inferior.

Oare Vladimir folosește incantații pentru a-și chema demonii gardian?

Dar asta nu ar fi suficient. Pentru a utiliza necromanția, i-ar trebui o Biblie neagră sau un Grimoar, nu un tratat de istorie. Am cercetat fiecare manuscris în parte, când am zărit un buton în formă de trandafir undeva la jumătatea bibliotecii.

Știindu-i acum semnificația, am apăsat de curiozitate pe capătul lui... Spre marea mea uimire biblioteca a început să se miște. Ca să fiu precisă, o parte din ea s-a glisat ușor spre stânga, dezvăluind un coridor secret. Am rămas cu ochii pironiți, de parcă aș fi văzut o fantomă...

Ceva din mine mă avertizează să mă opresc, dar nu pot să mai dau înapoi. Acolo, la capătul acelui coridor sumbru trebuie să fie o enigmă. E acum sau niciodată...

M-am strecurat prin acea fantă, pășind pe coridorul care se termina abrupt în fața unor scări. Nu văd ce este dedesubt, este aproape beznă, dar îmi iau inima în dinți, încercând să cobor fără a-mi scrânti vreo gleznă.

Poate ar fi mai bine să mă întorc, dar un detectiv adevărat nu dă înapoi atunci când lucrurile devin grele. Rochia îmi foșnește cam tare, așa că o țin de poale, stresata de ideea că cineva m-ar putea surprinde. Aud zgomote difuze undeva în capăt și dau de o poartă- grilaj. Zgomotele se intensifică, ciulesc rapid urechile, reușind să deslușesc gemete, glasuri cântătoare și oftaturi guturale.

Am ajuns în spatele grilajului și pândesc scena desprinsă dintr-un film.

Văd un fel de masă de beton pe care este culcată o femeie brunetă. Femeia este complet goală, având mâinile încătușate în ghiare de metal, dar nu pare deloc supărată de acest lucru, judecând după sunetele de satisfacție care îmi invadează timpanele. Un bărbat pe jumătate dezbrăcat, se iubește furtunos cu femeia în cauză, care este prizoniera lui. Un act sexual garnisit cu ritualuri dubioase?

Ibovnicii nu sunt singuri în acest subsol, ci însoțiți de patru indivizi. Aceștia sunt îmbrăcați în costume identice și poartă mânuși negre. Fiecare dintre ei stă la unul dintre colțurile mesei, lucru care mă duce cu gândul la punctele cardinale.

Ei murmură fraze în latină, ca și când ar participa la ceva sacru, dar pentru mine scena nu reprezintă mai mult decât un dezmăț înzorzonat într-o aparență de sfințenie. Bărbatul care o posedă pe femeia cu pricina poartă o mască de catifea albastră, care îi ascunde parțial chipul. Acest lucru îmi stârnește un fior rece...

Cei patru păzitori din unghiuri stau cu capetele plecate, cu mâinile împreunate, ca niște statui negre, fără să arunce vreo privire către protagoniști.

Înghit în sec și mă pregătesc să plec, când observ o umbră sinistră deasupra camerei. Umbra se lungește pe pereți, femeia își dă extatic ochii peste cap, iar bărbatul cu mască se prăbușește peste ea, cuprins de evlavia unui paroxism.

În clipa următoare umbra intră în trupul femeii iar ea se ridică în șezut. Începe să răcnească animalic, stârnindu-mi toate angoasele. Am tresărit și am înțeles pe loc, fără să-mi fi spus cineva, faptul că fuziunea lor necurată a fost cea care a atras acel duh întunecat. Peste o clipă, mă simt transportată într-un film horror. Recunosc chipul ei și rămân înțepenită, incapabilă să mă mișc.

Este rivala din Cerc, cea pe care Vladimir o numise Cassandra. Am scos un țipăt scurt și mi-am dus mâna la gura. Dumnezeule, ochii ei! Sunt complet negri!

Cei patru se întorc fulgerător spre grilaj iar mascatul mă privește ca mușcat de șarpe. Inima a început să-mi bată ca un gong, atât de puternic, încât simt că voi leșina. Fug, fiindcă aud poarta deschizându-se. Cineva este pe urmele mele!

Alerg, încurcându-mă în rochie, zdrobită de spaimă... Zăresc ușa bibliotecii parțial întredeschisă... Pe când voiam să traversez fanta, cineva se năpustește în spatele meu. Îl îmbrâncesc pe urmăritor, reușind să intru în cameră, dar el nu pierde vremea și mă asaltează iar. Mâinile ca niște chingi îmi înlănțuie burta.

— Încotro... Domnișoară Corb?

Când am auzit cuvântul corb am înlemnit. Cunosc această voce!

— Lasă-mă să plec sau Vladimir va afla totul!

— Ai uitat ce se întâmplă dacă ciripești?

Am oftat, mi-am mușcat buzele și m-am smucit. El îmi dă drumul, la care eu mă reped în spatele fotoliului, folosindu-l ca pe un paravan.

Bărbatul se apropie cu pași de prădător, scoțându-și masca cu un gest teatral. Acum înțeleg ce se întâmplă în sufletele oamenilor sechestrați de psihopați și torționari. Mintea mea nu a putut accepta de prima oară, dar acum nu mai este loc de îndoială. E Baronul!

— Tu?!

El rânjește satisfăcut, mulțumit de efectul devastator pe care îl are asupra mea.

— Numele meu este Aurelian. Îmi pare bine să te revăd, Miss Raven.

— Nu-mi mai spune așa!

— Nu ai aflat încă care este rolul tău în poveste? Ce trist... Căprioara nu are habar despre planurile lupului care se pregătește să o devoreze...

M-am lipit de perete, în vreme ce el încearcă o altă abordare, ceva mai pașnică, mai lipsită de agresivitate. Vrea să fie sigur că îmi voi ține gura închisă sau că voi avea brusc amnezie și voi uita scena de la subsol.

— Lasă-mă în pace, altfel o să regreți... îi zic cu un tupeu incredibil.

El râde, pe măsură ce se apropie de colțul meu strategic. Peste o clipă, mă înhață, în vreme ce strig după ajutor... Simt un tăiș rece lipit de gâtul meu și amuțesc.

— Șșst... Îți place? E atât de ascuțit, încât e suficient să apăs doar puțin și sângele tău va gâlgâi ca o cascadă... zice el rece, dar cu cealaltă mână pe sânii mei.

Nu mă va omorî, nu în casa plină de oaspeți, nu în reședința lui Vladimir!

— Ce dracu' vrei? întreb printre dinți, cu ultimele puteri.

Ușa se deschide brusc, o siluetă înaltă îl înșfacă pe agresor de guler iar corpul meu este eliberat de degetele acelea brutale, care mi-au strivit pielea și sufletul.

Înainte ca Aurelian să reacționeze, pumnul viguros al celuilalt îl aruncă peste masă, iar răpitorul meu cade pe spate icnind, lovindu-se de un dulap.

Se ridică cu greu, mugind, scuipând sângele care îi pătase buzele.

— Nenorocitule! urlă Vladimir scos din minți și se năpustește asupra lui.

Acesta se pregătește să se apere, luând o poziție defensivă, dar nu este deloc pregătit pentru mânia apărătorului meu. Fără să țină cont de cuțit sau de cine este în fața lui, Vladimir îl snopește în bătaie. Baronul îl strânge de grumaz, încercând să îl oprească, împingându-se în pieptul lui ca un berbec.

Aud zgomote înfundate și închid ochii. Când am îndrăznit să privesc, îl văd pe agresor culcat la podea, dezarmat, învinețit complet, cu figura de nerecunoscut. Lama cuțitului lucește în mâna lui Vladimir, care îi aruncă o privire ucigașă. Simțind intenția lui m-am repezit și l-am apucat de braț, încercând să îl liniștesc.

El rămâne fixat cu ochii spre inamic, ca și când ar fi cuprins de o transă.

— Te rog, oprește-te... Nu merită.

Buzele lui strânse, nervoase, ochii întunecați, alura lui întreagă mă sperie. Mă privește lung apoi ridică receptorul telefonului fix. Peste câteva clipe, huidume în costum intră fulgerător în cameră, îl reperează pe împricinat și-l ridică de jos destul de brutal.

— Escortați-l pe Baron afară din reședință, pe ușa din dos... Nu tulburați oaspeții!

— Da, domnule! zic ei sincron, ca la armată.

— O să plătești pentru asta! îi zice Baronul printre dinți, umilit și mânios.

— Afară din casa mea, vierme!

Gazda face un semn iar paznicii îl împing afară, trântind ușa în urma noastră și lăsându-ne singuri și tulburați. Stau sprijinită de perete, dorind să îmi revin. Scena s-a petrecut atât de repede, că pare desprinsă dintr-un film.

Deodată, mâinile lui Vladimir mă cuprind și mă prăbușesc obosită la pieptul lui. Mă las sedusă de îmbrățișarea caldă, simțindu-i bătăile neregulate ale inimii... Senzația îmi amintește de ceva vechi, acum pierdut... Dragostea tatălui meu.

— Ești bine?

— Da, îngaim eu, emoționată de atingerea mult prea neașteptată și familiară.

Îmi mângâie pletele cu gesturi duioase, care nu au nimic carnal în ele.

— Ce voia de la tine?

— Mă tem că am intrat pe un teritoriu nepermis... L-am surprins făcând un ritual, la subsol... E numai vina mea, nu știu ce a fost în capul meu...

— Ai descoperit ușa secretă?

— A fost un accident, mă dezvinovățesc eu repede, cu fața roșie.

Ochii noștri se întâlnesc, născând o sclipire de simpatie. Îl văd zâmbind.

Până nu demult, părea demonul vieții mele, dar peste un moment a devenit cavalerul în alb, care a salvat domnița la ananghie din ghiarele monstrului.

Capitolul 20: Minciuni adevarate

Oaspeții s-au adunat în mijlocul sălii, începând să danseze, ondulându-se pe muzica veche. Orchestra a luat o pauză, viorile au rămas abandonate și triste pe scenă. Cupluri de toate vârstele, arătând impecabil, în posturi demne, se rotesc surprinse de un vals. Din grupul morbid de cioclii care mă pândesc, se desprind două femei.

Pe măsură ce se apropie de mine observ că sunt izbitor de asemănătoare. Aproape gemene. Îmbrăcate în rochii mult prea decoltate, cu spatele gol, marcate de câte un tatuaj micuț pe brațul stâng. Când au ajuns lângă noi, am observat că tatuajele reprezintă trandafiri negri stilizați. Acum îmi este clar faptul că cele două fac parte din Cerc.

— Oh, Vladimir, dragule!

Vocea îi aparține femeii din stânga, o brunetă voluptoasă, cu ochii mari și negri, părul negru, buze cărnoase vopsite în roșu, care îmi amintește de un vampir. Spre deosebire de sora ei, are podoaba capilară perfect întinsă, contrastând cu buclele celeilalte, iar atitudinea ei este mult mai senzuală. Nu apuc să analizez prea mult fiindcă sunt șocată de nonșalanța cu care își lipește buzele de ale lui Vladimir, ca într-un fel de salut ciudat.

Mi-am lăsat capul în pământ... Atunci când l-am ridicat, am constatat că sceneta nu se va încheia prea curând. Sora brunetei cu buze de sânge se comportă în mod similar, sărutându-se cu Vladimir, dar într-un fel mai rece, detașat. Nu aș zice însă că îi displace în totalitate.

— La mulți, mulți ani alături de noi! rânjește ea.

Apoi mă privește cu aroganță. Vampiroaica o imită ca într-o oglindă, dându-mi de știre că acesta e teritoriul lor. Vladimir le aparține, e numai al lor, doar pentru că fac parte din aceeași sectă.

Simt șarpele geloziei scobindu-mi în inimă, apoi încep să îmi fac mustrările de conștiință cuvenite. „Ce naiba?! Potolește-te, Amelia, e căsătorit! Ba mai mult, pare căsătorit și cu Cercul. E posesorul unui harem de femei- vampir cu plete negre care abia așteaptă să-l slujească...Tu ești Cenușăreasa pe care o va uita după bal..."

Încerc să nu îmi arăt frustrarea, nici lacrimile pe care le presimt la colțul ochilor. Stau cu spatele drept și bărbia ridicată, forțându-mi alura princiară, când simt mâna lui Vladimir cum o înlănțuie pe a mea.

— Cine este prințesa albastră, Vlad? întreabă ironic voluptoasa.

E pentru prima oară când le citesc nervozitate pe față. Până acum o clipă, eram doar însoțitoarea lui Vladimir, nu contam deloc în ochii lor, dar gestul lui m-a transformat ca prin magie... într-o rivală.

— Cred că o confunzi cu altcineva, Cassandra... Ea e Regina.

Inima îmi bubuie ca o tobă nebună, deși știu că aceste cuvinte nu înseamnă nimic, sunt doar joculețe...Totuși, ceva din mine mă face să îl cred. Zâmbetul drăcesc al brunetei piere ca alungat de un exorcism.

Nu am avut nevoie de incantații în limba latină, nici de Biblie sau de fumigații ca să o fac să sufere. Trupul meu se lipește pe nesimțite de al lui, făcându-le pe cele două să îmi arunce priviri ucigătoare.

— Nu-mi spune că ți-ai ales Mireasa Neagră!

Glasul femeii senzuale cu plete drepte sună spart, nefiresc, aproape panicat, simțind că îi fusese furat mișelește locul de drept.

— Frăția nu va ierta niciodată aceasta ofensă! zice sora severă.

— Frăția poate să se ducă dracului! râde el sfidător.

Femeile fac un schimb de priviri care nu anunță nimic bun.

— Ți-ai uitat îndatoririle? întreabă cea mai serioasă dintre ele, încercând să îl aducă pe Vladimir pe calea cea dreaptă.

— Departe de mine acest gând, Madha. Tot ceea ce am făcut vreodată a fost pentru Trandafirul Negru. Dintre toți oamenii, tocmai tu îmi ceri socoteală? Tu, care ne-ai dezamăgit pe toți?

Madha își mușcă buzele de ciudă, sfredelindu-mă cu privirea.

— Măcar eu sunt din același film cu tine, Vladimir... Ea ce știe?

— Ai uitat că ți-ai pierdut titlul? Fără mine nu vei putea ascensiona.

— Cine a zis că am nevoie de tine? zice ea arogant. Îl am pe Baron.

— Ah, da... Acel Baron care speră să mă detroneze? Lasă-l să vină!

Ca un fulger, îmi vine în minte imaginea bărbatului cu plete până la umăr, care fusese așa de prietenos cu mine. Oare din întâmplare?

Cele două surori se iau de mână, încercând să păstreze aparențele, apoi se întorc în grupul de ciocli neafectați de muzică, care nu m-au pierdut din ochi de la începutul discursului. Se aude o melodie lentă...

Vladimir îmi cuprinde mijlocul, trăgându-mă după el, iar eu mă revolt, cotropită prematur de focul rușinii.

— Nu vreau să dansez... Toată lumea se uită la noi!

— Tocmai din acest motiv trebuie să dansezi!

Mă aduce mai aproape de miezul sălii, stârnind o cascadă de murmure și priviri desprinse din iad, care mă tormentează prin curiozitatea lor. Regele serii a ales cu cine va dansa la bal în vreme ce celelalte domnițe au fost lăsate de izbeliște. Îmi simt genunchii moi, am capul îngreunat de băutură, iar muzica amețitoare și rotirile picioarelor noastre mă aduc într-o stare de vis. Din ce în ce mai clar, simt că mă voi împiedica.

Simțindu-mă speriată, Vladimir mă trage mai aproape, cuprinzându-mi posesiv ceafa în mâna lui fierbinte, lipindu-și fața prelungă de a mea.

— Ai încredere în mine...

Am tras aer în piept, simțind o plăcere vinovată la contactul cu pielea lui, o amețeală care nu are vreo legătură cu șampania ingerată mai devreme.

— De ce le-ai spus acele lucruri despre mine? Doar știi că sunt minciuni.

El mă rotește, apoi mă cuprinde din nou în brațe, stârnind priviri invidioase, transformând valsul nostru într-un straniu ritual.

— De ce crezi că aș spune minciuni?

Mi-am pus brațele în jurul umerilor lui și mi-am lăsat capul ușor pe spate, văzându-i barba scurtă lucind în bătaia luminilor, ochii cu irizații verzui devorându-mă, buzele groase cuprinse de pasiune.

Mă strânge de mijloc, aducându-mă din nou în unghiul nepotrivit care îmi stârnește agonie în stomac. Nu, nu este vorba despre acei fluturi stupizi descriși de gospodine plictisite, îndrăgostite de instalatori.

Sunt arcuri fierbinți înfipte în pântecul meu, care mă fac să simt o foame teribilă. Știu acum că doar atingerea lui mă poate izbăvi.

— Ce vrei de la mine, Vladimir?

Vocea mea sună anemic. Așa de anemic, încât nu sunt sigură de faptul că m-a auzit. Ochii lui se duc spre buzele mele, într-un răspuns mut.

— Chiar nimic... În acest moment, am tot ceea ce îmi doresc.

— Întotdeauna trebuie să fie cum vrei tu, nu-i așa? zic cu amar.

— Eu sunt creatorul realității mele și am decretat că ești a mea.

Degetele lui mi se strecoară sub coc, susținându-mi gâtul, făcându-mă prizoniera acelor pupile hipnotizante, dar sărutate de întuneric.

— Crezi că sunt o păpușă pe care o poți manipula după bunul plac?

Sarcasmul meu îi umbrește puțin aroganța. Mă chinui așa de mult să nu-mi pierd stăpânirea de sine! În ultimul ceas m-am trezit visând la cum ar fi să îmi strivească corsajul, să îmi destrăme cocul cu mâini tiranice, urmând să mă supună în cele mai neobișnuite feluri.

— Tot ceea ce fac e să trezesc la viață focul care arde în tine...

— E doar o aparență... Ai grijă să nu dai de gheață, mă mint speriată, luptându-mă cu tentația asemenea unui mucenic.

— De aceea tremuri când te ating? zice el zâmbind.

Înainte să apuc să realizez, Vladimir își lipește buzele de gâtul meu, făcându-mi inima să explodeze în milioane de fragmente.

Nenorocitul a reușit să îmi spargă scutul, m-a invadat!

Oftez adânc. Sunt mulțumită de faptul că muzica îmi acoperă oftatul, altfel acesta ar fi străpuns sala și ar fi survolat întreaga planetă, dând tuturor de știre de faptul că m-am lăsat sedusă de Diavol.

Am închis ochii, pierduți în muzică, undeva la granița dintre Rai și Iad. Se pare că am uitat de oaspeții care ne privesc, am uitat să dansăm... Am rămas nemișcați, fierbinți, anacronici, în mijlocul cascadei de sunet.

Apoi rațiunea îmi smulge dorința din trup și mă readuce în peisajul anost al realității. Brusc îmi amintesc de faptul că Vladimir este căsătorit. Mai mult, este inamicul credinței mele... Dușmanul principiilor mele sănătoase. Ar trebui să fug cat mai departe, fără să mă uit înapoi, nu să mă las așa de ușor păcălită de alura lui de rege.

M-am desprins din îmbrățișare, lăsându-l întristat, cu mâinile goale.

— Trebuie să iau o pauză... Mă doare capul... mint cu convingere.

Viorile îmi acoperă glasul și mă frustrează, dar el înțelege și mă ghidează prin mulțimea de dansatori. Am urcat scările îmbrăcate în roșu, spre etajul următor. Observ un șir de anticamere în care se odihnesc diferite cupluri. Ușile sunt întredeschise, dar nimeni nu pare deranjat de faptul că ar putea fi surprins într-o postură indecentă...

Râsete, clinchete de pahare și gemete vagi îmi vestesc faptul că am intrat pe tărâmul plăcerilor. Coridorul este plin de bărbați și femei care fumează, discută sau fac schimb de parteneri, sărutându-se cu o frenezie greu de imaginat cu cine apucă, cum apucă, fără urme de conștiință, gelozie sau posesiune.

Vladimir mă conduce până în capătul coridorului, apoi deschide o ușă neagră, impozantă, care se pare că nu fusese asaltată de nimeni. Îmi face loc să trec, apoi o închide ușor în urma noastră, urmându-mă, pândindu-mă, gata de atac.

Pe când am intrat, ochii mi-au fost furați de un tablou care înfățișează o femeie tânără și frumoasă, îmbrăcată într-o rochie de epocă. Apoi văd măsuța vopsită în roșu, biblioteca și fotoliile negre.

Aud zgomotul unei sticle, semn că Vladimir își toarnă niște vin. Îl simt apropiindu-se, de aceea mă încordez intern, dar afișez o mină nepăsătoare și obosită. El mă poftește să iau loc, vrând să mă servească, dar fac un semn negativ. Trebuie sa am mintea limpede.

— Trebuie să mă ocup de invitați. Odihnește-te.

Îl privesc rușinată, cu gândul la imaginea care mi-a trecut razant prin minte. El părăsește încăperea, ținând încă paharul plin în mână, lăsându-mă să mă chinui singură cu scene interzise.

Capitolul 19: Balul deșertăciunii

Plouă mărunt iar radioul cântă în surdină. Picăturile se izbesc de fereastră și creează ritmuri gotice. Opal stă nemișcată, la pândă, cu ochii după stropii jucăuși. Parcă ar vrea să vâneze ceva ce se întrezărește afară...

Prin minte îmi fulgeră întâlnirea cu demonul. Resimt un junghi de spaimă în inimă. Dar imediat după aceea îmi revin din memorie mesajele fără șir dintre mine și Vladimir. Chiar dacă nu a știut ce s-a petrecut cu mine, a reușit să mă liniștească în acea noapte așa cum nu ar fi făcut-o nimeni...

A doua zi m-am întors la realitate, prefăcându-mă că nu s-a întâmplat nimic semnificativ... Ca să fiu sinceră, l-am ignorat complet și m-am concentrat asupra lui Sebastian, dar în această seară jocul înclină în favoarea mentorului meu.

Este unsprezece noiembrie iar conacul legistului probabil este asaltat de oaspeți. Mama obișnuia să îmi spună în glumă să stau departe de bărbații născuți sub semnul Scorpionului, pentru că sunt periculoși și nebuni. Iar dacă nu ai de ales, măcar să nu îi trădezi, fiindcă atunci vei face cunoștință cu celebrul lor venin.

Lumina caldă a veiozei mă poleiește în auriu, aruncând străluciri pe rochia prețioasă, albastră, care îmi răsfață pupilele. Ochii mei sunt machiați discret cu negru iar rujul de vișină crudă îmi înnobilează buzele fremătătoare. Părul meu bogat este strâns într-un coc elegant, subliniat de pieptenele cu pietre, care stă înfipt acolo ca o diademă. De câte ori mă gândesc la conac, pieptul îmi este traversat de emoții cumplite. Cu greu reușesc să mă stăpânesc...

Se aude trilul telefonului, care mă anunță că am primit un mesaj. Mă năpustesc spre masă, strivind vietatea urlătoare între degete. Când văd numele înscris pe ecran, mă cuprind pe spate călduri de șes.

„— Ești pregătită pentru bal? "

Deodată, aproape fără să îmi dau seama, mă simt protagonista unui basm.

Lucrul care mă deosebește de majoritatea femeilor este faptul că nu mi-am dorit niciodată să fiu Cenușăreasa. Nu vreau să zac în cenușă, nerecunoscută de prinț, nici să redevin o muritoare de rând după ce încetează orologiul cele 12 bătăi.

„— Nu chiar. Mai lipsește caleașca " , scriu eu fugitiv, cu aluzie la mașină.

Pe când îmi făceam gânduri referitoare la mijlocul de locomoție ideal, trilul mecanic mă anunță că nu mai trebuie să îmi fac nicio grijă.

„— Verifică... Caleașca te așteaptă în fața porții".

Am tras surescitată de perdea, apoi am deschis geamul. Ploaia s-a oprit, cerul tulbure s-a înseninat iar neoanele descoperă căsuțele vopsite în verde, albastru sau galben. Dormitorul meu este orientat spre stradă. Observ o mașină neagră, lunguiață, așteptându-mă.

Trag cutia de sub pat, scoțând de acolo pantofii îmbrăcați în catifea, pe care i-am cumpărat special pentru rochia de brocart. Îmi ridic poalele, lăsând la vedere ciorapii negri, încălțându-mă cu gesturi nervoase... Apoi îmi scot manșonul de blana albă din dulap și îl petrec peste umeri.

Pisica se plictisește, așa că se rotește pe lângă picioarele mele. Îi mângâi căpșorul neastâmpărat, apoi îi aranjez medalionul. Pare neliniștită, nemulțumită de ceva.

Opal se așază strategic pe pervaz, știind că urmează să trec prin raza vederii ei. Mai rămâne un singur lucru de făcut: strecor telefonul în poșeta de lac și arunc o ultimă privire de Narcis spre sticla care mă reflectă. Apoi deschid ușa.

***

Mașina merge fără nicio grabă, iar șoferul este mut ca un mormânt. Stau în spate, admirându-i smokingul fără cusur, papionul cu modele ușor aurii și freza țepoasă.

Nu aduce a șofer de duzină. Regăsesc în stânga mea un trandafir negru, ce zace culcat pe banchetă, lăsat acolo anume pentru mine. L-am mângâiat de zeci de ori, strivindu-l de nerăbdare, dar nu se ofilește. Cel mai probabil, din cauza substanțelor pe care le-au folosit să îl trateze. Și uite așa, mintea mea analitică spulberă și această tentativă de romantism. Îmi aduc aminte de primul buchet primit, care se voia o încercare de împăcare, însă nu înțeleg prea bine care este rolul unicului trandafir. Un semn?

Limuzina părăsește Orașul Vechi, ocolind Cetățuia, pornind pe un drum de piatră singuratic, care duce spre nicăieri. Încep să simt o teamă nedefinită, ca și cum urmează să fiu iarăși răpită și dusă într-o catedrala gotică, sechestrată de un lunatic. Acolo, undeva, în casa lui Vladimir, se găsesc răspunsurile.

Încerc să îmi fac curaj. Chiar dacă voi dansa cu șerpii, nu mă voi intimida. În această seară voi juca rolul unui detectiv nebun.

Observ un zid negru, masiv, care înconjoară reședința veche, apoi poarta din fier cu model gotic, care este larg deschisă. Mașina pătrunde lent, iar ochii mei se odihnesc pe decorul unei grădini populată de arbuști și brazi. Trotuarul pavat cu marmură este suficient de lat pentru a permite vehiculului să treacă cu ușurință. Șoferul încetinește, orientându-se spre pâlcul de autoturisme de lux, parcate în proximitatea casei. Umilul conac descris de Vladimir aduce mai degrabă cu un mic palat din piatră cenușie, foarte înalt, cu turnuri ascuțite și creneluri fermecătoare. Ferestrele înguste au ancadramente de lemn, iar zidurile sunt acoperite parțial de iederă. Gradina frumos amenajată pare desprinsă dintr-un alt tărâm...

Inima începe să îmi bată anapoda, palmele îmi transpiră ușor, iar trandafirul siluit de degetele mele îmi este singurul aliat în aceasta călătorie stranie.

― Am ajuns, domnișoară... zice șoferul și frânează elegant, crescându-mi temerile de mii de ori, făcându-mă să înghit în gol.

Pe când mă chinuiam să îmi recapăt suflul, bărbatul îmi deschide ceremonios portiera, ajutându-mă să ies afară. Și chiar am nevoie, fiindcă genunchii mei au luat-o razna. Bine că nu mi-am ales tocuri înalte, aș fi arătat acum ca o barză cuprinsă de convulsii.

Deși fusese serios până acum, șoferul îmi zâmbește înțelegător, ca și cum ar intui dezagreabila mea stare sufletească. Apoi îmi servește de ghid, urcând scările spre ușa de stejar. Încep să le număr: una, două, trei, patru... zece, unsprezece...

Odată cu numărul doisprezece, se duce și ultima șansă de evadare. Acum nu mai pot să dau înapoi nici dacă mi-aș dori. Am dus trandafirul la piept, folosindu-l că pe un scut sensibil. Sentința a fost dată, ușa greoaie se deschide agonizant, îmi mușc imperceptibil buzele, iar șoferul mă conduce pe coridor.

Acolo întâlnesc un majordom care se grăbește să-mi ia manșonul, poșeta, pentru a le duce la garderobă, alături de floarea neagră, ce pare a fi o carte de vizită.

― Pe aici, domnișoară... zice el îndatoritor.

Ne apropiem de sala de bal. Ce minunăție! Este de-a dreptul ireal!

Candelabre de argint purtând lumânări aprinse, femei și bărbați îmbrăcați în haine scumpe, râsete, discuții, muzică cerească de viori. Am rămas mental cu gura căscată, fiindcă conacul este de-a dreptul o piesă de muzeu.

Privesc fascinată spre tavanul decorat cu modele fine rubinii, apoi văd covorul roșu care acoperă scările ce duc spre următorul nivel. Podeaua e un mozaic frumos asortat, în care predomină culorile maro, roșu și auriu.

Majordomul a înclinat ușor din cap, semn că își făcuse treaba. S-a întors la însărcinările lui, lăsându-mă ca pe o căprioară speriată în mijlocul lupilor.

Nu am reușit să-mi păstrez umila poziție prea mult, pentru că am fost luată în primire de un personaj tupeist.

― Pe toți zeii! Ești mai răpitoare decât Prințesa Nopții!

Vocea lui mă face să tresar. E înaltă, prelucrată, cumva amestecată cu rumoarea, muzica și clinchetele paharelor. Am trecut dincolo de scări, sunt aproape de mijlocul sălii, iar ochii bărbaților au început să mă ardă.

Văzându-mă neajutorată, intrusul din stânga mea îmi face semn cu ochiul, apoi îmi oferă brațul. Mă las sedusă momentan de acest tânăr cu ochii ciudați, îmbrăcat sobru, parcă desprins din alta epocă. Are părul crescut până la umăr, drept, negru, lucios și îmi amintește de un actor din filmele cu vampiri.

― Ține-ți ghiarele deoparte, Baroane... Este a mea.

Glasul puternic se suprapune peste muzică, iar însoțitorul meu zâmbește strâmb.

Posesorul vocii sonore își face apariția ca un fulger. Vladimir e îmbrăcat într-un costum albastru închis, purtând un papion negru și pantofi de lac la fel de negri, care se armonizează așa de bine cu buclele lui întunecate. Am răsuflat ușurată.

Cel pe care îl numise Baron îmi strânge degetele ușor, stârnindu-mi un fior rece.

― A fost o încântare, domnișoară...

― Andronici, spun eu cu vocea spartă, cuprinsă de teamă.

El mișcă din cap a salut, apoi se pierde strategic în puhoiul de oameni.

Până să mă dezmeticesc, simt brațul cald al lui Vladimir cum îmi înlănțuie posesiv mijlocul... Mă conduce cadențat spre partea opusă a sălii de bal. Nu am de ales decât să mă las transportată în acest semi-vals, sub privirile lui cercetătoare.

Un bărbat îmbrăcat la rândul său elegant, se oprește lângă noi cu o tavă argintie pe care tronează șampania. Vladimir prinde expert două cupe, apoi îmi oferă unul dintre pahare, nescăpându-mă din ochi. Alcool! Bun, exact ce aveam nevoie!

Ne-am retras undeva lângă orchestră, admirând priveliștea. Privirea lui insistentă îmi iscă revolta, cuvintele îmi ies din gură aproape fără să vreau.

― „Este a mea? " Ce fel de formulare este asta? zic cu aroganță.

El zâmbește, iar dinții albi îi sclipesc precum colții unui animal de pradă.

― Trebuia să fiu convingător. Altfel nu ar fi plecat.

― Oare?!

― Nu îl cunoști pe Baron. E foarte insistent... Și mai ales... periculos.

― Nu îl găsesc așa de periculos, afirm înciudată.

Vladimir îmi simte mania ascunsă și se apropie de urechea mea, aproape atingând cu buzele cercelul din perlă. Îi simt răsuflarea pe gât.

― Ți-am spus cât de frumoasă ești în această seară?

M-am întors ca mușcată de șarpe, izbindu-mă de ochii cu irizații verzui, adulmecând în aer parfumul oriental care îl însoțește cu fidelitate.

― Mi-ai zis acum, adaug cu sarcasm.

Râde și ridică paharul, iar în acel moment aud un sunet de diapazon.

Orchestra încetează a cânta, oaspeții se întorc spre noi, toate privirile fiind ațintite pe mine. Presimt că fața o să mi se transforme într-un incediu. Privirile scormonitoare se mută apoi asupra lui Vladimir.

― Buna seara frați, prieteni, colegi de breaslă... Vreau să vă mulțumesc pentru prezența voastră. Este o seară specială și mă bucur că nu sunt singur. Iată-mă la venerabila vârstă de 37 de ani. Cum trece timpul, nu-i așa...?

Își ține discursul, dar eu am cu totul alte preocupări. Undeva în colțul sălii zăresc un grup sinistru de bărbați îmbrăcați în negru din cap până-n picioare.

Femeile poartă de asemenea rochii negre iar înfățișările lor severe, expresiile nemulțumite de pe față, precum și titulatura de frați pe care le-a oferit-o Vladimir îmi fac sângele să circule tulburător de repede. Să fie membri ai Cercului?

Toată lumea aplaudă, ridică paharele de cristal, închină în cinstea sărbătoritului, doar ei rămân nemișcați, ca și cum sunt desprinși din alt film. Încep să simt ceea ce vor să îmi transmită frații lui prin privirile poncișe: locul meu nu este aici.

Capitolul 18: Rege întunecat

Am împins ușa cu ambele mâini, timid, vrând parcă să mă ascund îndărătul ei și am dat cu ochii de colegii mei. Aplecați deasupra unui cadavru, cu ochii ațintiți spre Demetrescu, ascultă explicațiile savante ale acestuia, șușotind.

De îndată ce am intrat, s-a făcut liniște. Nu îl văd nicăieri pe Sebastian.

— Ai întârziat! zice Sabrina, venind zâmbitoare spre mine.

Mă uit în pământ, simțindu-mă iar cu musca pe căciulă. Nu știu cum se aranjează, dar de fiecare dată când întârzii, sunt surprinsă de Demetrescu.

— Te simți rău? Ești cam palidă... mă chestionează roșcata.

Nu am dormit deloc. M-am dus acasă doar să mă îmbăiez și să-mi schimb hainele, încercând să uit drama de noaptea trecută. O parte a conștiinței mele încearcă încă să se convingă de faptul că totul a fost doar un vis ciudat.

— Sunt doar obosită... Unde este Sebastian?

— A coborât în Tabernacol... Cică nu este capabil de disecții.

Și pe bună dreptate. L-am lăsat cu ochii în soare sau mai corect cu ochii în stele, părăsind reședința ca un infractor, în creierii nopții.

— Mulțumesc... îngaim eu anemic și trag smucit de ușă.

Demetrescu este ocupat să îi explice ceva Mariei. Nefiind mentorul meu, scap cu fața curată... Cel puțin de data asta.

Am parcurs coridorul, coborând grăbită scările, simțindu-mi mușchii îngreunați și dureroși, iar capul zvâcnind ca o bombă cu ceas. Ajunsă în zona înghețată a templului nostru, scrutez perimetrul, dar nu îl văd printre firide. Am cotit spre stânga, cercetând camerele unde se efectuează îmbălsămările.

Atunci l-am reperat stând în picioare lângă masa de metal, folosind furtunul pentru a pregăti un decedat. Cum s-ar zice, la munca de jos. Mirosul de clor îmi irită nările. Îmi duc mâinile la nas și intru peste el, tulburându-i ceremonialul.

La început, din cauza presiunii apei, nu mă aude. Eu stau ferită, încercând să nu-mi ud ghetele, cercetându-l din cap până-n picioare. Masca albă îi astupă jumătate din față iar părul pieptănat cu gel îi sclipește pretențios.

M-am dus spre dulapul din stânga, căutând o pereche de cizme.

— Bună dimineața... mormăie el din spatele măștii.

— Bună dimineața...

Încerc un zâmbet crispat, dar nu reușesc să transmit decât faptul că sunt obosită și nervoasă. Am tras cizmele galbene, atât de nepotrivite cu atmosfera sumbră, o pereche de mânuși transparente și m-am dus spre cadă. Ceea ce numesc a fi cadă este mai degrabă un pat metalic puțin mai adânc decât mesele obișnuite de disecție, care deține pe cele patru laturi șănțulețe pentru colectarea apei. Apa se prelinge prin acele mini- burlane și părăsește încăperea prin gurile de scurgere.

Sebastian potrivește jetul la o presiune scăzută, apoi îmi întinde furtunul, ca și cum ar fi simțit intenția mea. Mă duc spre capul moartei, începând să îi spăl pletele deja umede. Nu mă simt în stare să fac mai mult decât poate face o asistentă și nu aș putea suporta privirile scormonitoare ale lui Vladimir.

Femeia decedată nu pare a avea mai mult de 40 de ani. Are un păr de culoarea focului, care se potrivește cromatic cu pistruii de pe fața palidă. Corpul ei gol este destul de subțire, dar este bine legată, semn că practica vreun sport. Singurul lucru disonant sunt găurile de glonte din regiunea toracelui și tăietura adâncă, acum cusută, a disecției efectuate. Alt detectiv căzut la datorie în Bavria?

— De unde au adus-o?

— A fost transferată de la Departamentul Roșu taman la secția noastră. Demetrescu s-a ocupat personal de ea.

— Crezi că este un personaj important?

— Nu am primit prea multe detalii iar acest lucru mă intrigă. Mă întreb ce este cu valul recent de crime din regiunea vestică...

Am ridicat din umeri și am continuat să îmi fac treaba, în vreme ce el o curăță cu exces de zel. Pare ca și cum s-ar condamna singur la asta.

Simt ceva asemănător compasiunii și pentru o clipă uit de necazul meu.

- Îmi pare rău... Nu trebuia să plec fără să te anunț...

Mâinile lui se opresc undeva pe genunchii femeii.

— Să nu mai faci niciodată așa ceva, auzi? Niciodată!

Își trage masca de pe gură cu un gest furios. Vocea lui este aproape răstită iar ochii albaștri i-au devenit tăioși. Am rămas înmărmurită, întrebându-mă mental ce este cu acest puseu de emoție. Peste o clipă realizează că tonul a fost nepotrivit... Abandonează femeia și mă trage în brațele lui aproape violent.

— Am fost îngrijorat ca naiba... Credeam că am făcut ceva greșit...

Am mănușile ude, dar văzând că e protejat de halatul impermeabil, mă las lipită de el și îmi petrec brațele pe după șoldurile lui.

— Nu ai făcut nimic greșit, șoptesc, cuibărită strategic la pieptul său.

Ignorând cadavrul, la fel cum ne ignoră el pe noi, ne-am unit buzele.

Apoi Sebastian se întoarce zâmbind la munca de mai înainte și trece la etapa următoare. Mai întâi deschide o cutie de sticlă de forma paralelipipedică; apoi începe să ungă pielea cadavrului cu o substanță ușor verzuie, care are proprietatea de a împiedica mirosul morții să se răspândească.

Ochii mei și ai colegului au căpătat o luminiță de complicitate. Parcă îmi aduc aminte de anul I de facultate, când eram ajutoare la îmbălsămarea cadavrelor și asistentele râdeau de frica noastră. Desigur, pentru un om normal, această amintire seamănă cu o descriere macabră, dar mie îmi este foarte dragă, pentru că îmi amintește de inocența pierdută. Acum știu multe, prea multe... Lumea nebună în care se învârte Vladimir și-a înfipt adânc tentaculele în inima mea.

***

E trecut de miezul nopții, iar aerul parfumat îndeamnă la romanțe... Am ajuns în fața porții strâmbe, ținându-mă de mână cu Sebastian. Trei zile... S-au scurs trei zile de la nefericitul eveniment, iar povara devine din ce în ce mai grea. Nu pot să mă eliberez de ea, fiindcă amenințările bărbatului cu mască mă îngrozesc.

După ce-mi fură un sărut, noul meu iubit se cațără pe motocicletă, salutându-mă scurt cu brațul, în vreme ce eu descui poarta. Mă strecor ca o șopârlă, pornind spre căsuța albastră. Beculețele montate Crăciunul trecut de vecinul meu sunt aprinse, lasându-mă să văd curtea în întregime.

S-a răcorit aerul iar mâinile îmi sunt lovite de niște stropi suspecți. Abia acum îmi aduc aminte că am rufe întinse pe sfoară! O iau la fugă până în spatele căsuței galbene, acolo unde sunt montați doi stâlpi metalici, două schelete stranii în noapte. Stâlpii sunt uniți de rânduri de sfoară, pe care se odihnesc hainele prinse în cleme colorate. Le-am desfăcut cu repeziciune, simțind cum se întețește vântul.

Norii grei de la orizont invadează orașul. Un fulger crapă cerul în două, făcându-mă să scot un strigăt scurt de surpriză. Undeva, chiar în spatele curții, se află un cireș bătrân. Nu e foarte înalt, nici foarte gros, dar scorojit cât cuprinde.

Observ o siluetă ciudată, nemișcată, care păzește copacul. Probabil că este vecinul meu. E obsedat de ideea de a resuscita acel pom, pe care îl vopsește cu var în fiecare primăvară, încercând prin diferite metode să îi prelungească viața.

Dar silueta nu îmi răspunde la salut, ci rămâne așa, statică, ca și cum ar fi doar o umbră decupată dintr-un peisaj pestriț și tulbure.

— Domnule Costin... Dumneavoastră sunteți?

Am abandonat cămășile pe banca de lemn de alături, simțind cum inima începe să îmi zvâcnească dureros a pericol. O parte din mine ar vrea să fugă de îndată în casă, dar cealaltă parte suferă de scepticism. Haide, nu fi găină, Amelia...

Am înșfăcat săpăliga metalică pe care o folosește vecinul pentru straturile de flori, înarmându-mă cu dârzenie. Silueta se furișează pe lângă gard, evidențiată când și când de fulgerele răzlețe. Nu pot să văd aproape nimic așa că mai fac câțiva pași, agitând amenințător săpăliga.

— Oricine ai fi... Ieși la lumină sau chem poliția!

În clipa următoare, mi-am dorit să nu fi rostit vreodată acele cuvinte.

Sentința mea îl scoate pe infractor din culcuș... Acesta mi se arată în toată splendoarea lui oribilă, cutremurându-mă intern. Inima a început să-mi bata așa de repede încât mă simt pe punctul de a face atac de cord.

Dumnezeule mare, ce este asta?! Umbra are aproape doi metri înălțime, un trunchi alungit, pe alocuri strâmb, o coada lungă, îmbârligată și deține o pereche neasemuită de coarne, care îmi amintesc de cele de berbec! Mintea mi se oprește în loc atunci când îi văd orbitele în flăcări. Peste o clipă se aude un tunet. Odată cu el dispare și arătarea pomenită, ca și când ar fi fost suflată de vânt.

Am lăsat săpăligă să cadă, fugind cu viteza luminii spre casă. Oscilând între înjurături și rugăciuni, cu gheara de gheață în spatele meu, am reușit să intru ca un vandal, plângând cu lacrimi cât pumnul. Am încuiat degrabă ușa și m-am depărtat de prag, apoi am început să pândesc după draperii, căutând demonul. Dacă îngerii păzitori există, tind să cred că ai mei au avut un meci de box cu drăcovenia cu pricina, altfel nu îmi explic cum m-a lăsat să scap așa de ușor.

După ce mintea se mai eliberează de groază, îmi amintesc că umbra părea mirată de prezența mea. E ca și când aș fi suprins-o în plimbarea de seară.

Am scos telefonul, dar nu știu pe cine să sun. Pe mama? E târziu și s-ar panica, ar crede că am pățit ceva grav. Ceea ce nu ar fi departe de adevăr, dar ea nu trebuie să știe... Pe Sebastian? El este un sceptic convins, ar spune că a fost doar imaginația mea, sau mai rău, ar crede că experimentez o psihoză.

Încep să scriu un mesaj aproape automat, fără să mă gândesc la consecințe:

„— Ți-ai trimis demonul să mă viziteze? "

Nu știu dacă îmi va răspunde sau nu, dar merită încercat. Peste un minut, aud un sunet scurt, care vestește faptul că mi-a scris. Deschid nerăbdătoare căsuța:

„— De ce aș trimite înlocuitor, când îl poți avea pe regele demonilor?"

Zâmbesc fără să vreau, sesizând autoironia fină.

„— Poate pentru că ești sadic și te joci mereu cu sufletul meu. "

„ — Nu vreau să mă joc cu sufletul tău, vreau să-l posed... "

Cuvântul posed mă face să îmi mușc buzele. Scriind mesaj după mesaj, frica este alungată treptat de fanteziile pe care Vladimir le stârnește înăuntrul minții mele. M-am întins în pat, spunând toate rugăciunile pe care le cunosc, apoi am încercat să adorm. Dar m-am răsucit în zadar prin așternuturi. Mă gândesc continuu la semnificația întâlnirii cu acea creatură. De ce tocmai acum? De ce tocmai aici?

Nu știu ce se întâmplă cu mine, dar aș da aproape orice ca să aflu răspunsul.