Capitolul 5: Revelații nocturne

Am intrat val-vârtej în laborator, ținând în mână cana de cafea. Am avut o noapte zbuciumată, cu treziri repetate și sunt moartă de somn. 

S-a înserat afară și a început o ploaie molcomă... Înaintez cu pași molatici spre centrul de interes. Prima imagine pe care o văd este una familiară: masa de disecții. Văd acolo trupul gol al unei femei, umbrit de o altă persoană, care studiază alături de doctorul Demetrescu.

— Aici și aici... Închide tu, Sebastian... zice el.

Cel pe care îl numise Sebastian înclină supus din cap, apoi suturează cadavrul. Ușa se trântește fără voia mea și cei doi își îndreaptă privirile spre sursa zgomotului.

— Ai întârziat... îmi zice sec Demetrescu.

Tonul lui aspru mă face să rămân nemișcată ca o statuie, neștiind ce sa zic. Bâlbâi niste scuze iar el se uită la mine, camuflat parțial de masca albă ce îi acoperă gura și bărbia. Văzându-mă fâstâcită, se mai îmbunează nițel.

— Vino, vino... Bea-ți cafeaua... Apoi spune-mi care crezi că este cauza morții.

M-am grăbit să urmez instrucțiunile. Am lăsat cafeaua pe masa de lângă chiuvetă, am îmbrăcat halatul cenușiu și mi-am tras mănușile. Privirea mi se muta spre tăietură, căutând anomalii. În vreme ce Sebastian este preocupat să o aranjeze, eu încep cu începutul. Mă duc în capătul opus și îi cuprind capul între mâini. Femeia are trăsături frumoase și nu pare a avea mai mult de 35 de ani.

Trupul ei viguros, frumos conturat, mlădios, e rece și vânăt. Câtă risipă!

I-am întors capul pe o parte, forțându-i gâtul înțepenit. Atunci am observat umflătura suspectă de la ceafă. Un tip de lovitură pe care nu și-ar fi putut-o aplica singură în vecii vecilor, fiindcă unghiul imposibil nu permite așa ceva.

— A fost lovită cu un obiect contondent. Cel mai probabil , trauma i-a provocat o leziune cerebrală și ulterior decesul, mormăi eu, observând confirmarea doctorului. Dar ce s-a întamplat?

— Un jaf care a mers prost. Nu cred că infractorul intenționa să o ucidă, ci doar să o amețească. Oricum intenția lui nu mai contează: va putrezi în închisoare.

Doctorul părăsește sala pentru ceva timp și profit de ocazie ca să discut cu Sebastian. Gândurile de azi noapte trebuie să capete odată limpezire.

— Auzi... Știu că tu ești trimis deseori la depozit. Voiam să te întreb dacă ai găsit pe acolo cadavrul unui om cu numele de familie Nicolae. Am făcut practică pe el împreună cu Vladimir, adică... domnul Mahmud... dar nu îl mai găsesc nicăieri.

— Probabil a fost incinerat, rostește el nepăsător și își continuă munca.

— Nu înțelegi... Nu găsesc numele lui în niciun registru.

— Nu este posibil să faci o confuzie?

Am oftat din greu. Trebuie neapărat să verific depozitul frigorific, poate cineva i-a schimbat numele și cadavrul e încă acolo. Dar cum? Nu mi se permite accesul. Doar Sebastian intră uneori, din cauză că este solicitat de Demetrescu pentru a transporta cadavrele spre sala de autopsie. Deci trebuie să mă milogesc.

— Te rog, Sebastian... Sunt convinsă că acesta era numele lui.

El își îndreaptă umerii, privindu-mă curios. Îl știu pe acest farsor din anul I de facultate. E tiparul colegului popular, mereu în centrul atenției, volubil și glumeț... Cumva, opusul meu. Simpatia reciprocă s-a născut prin anul terminal, atunci când am fost selectați ca stagiari pentru cei doi stâlpi ai Medicinei Legale: Mahmud și Demetrescu. Sebastian are părul șaten închis, ondulat și pieptănat eminescian, iar figura lui simetrică e încadrată de o pereche de ochi albaștri- cenușii.

— Mie ce îmi iese?

Am zâmbit subțire, simțindu-mă aproape de marea victorie.

— Ce vrei?

— Mi-ai promis o întâlnire la sfârșitul toamnei trecute, dar m-ai lăsat baltă.

— Ah, da... Îmi pare rău pentru asta, îngaim eu...

Îmi amintesc acea zi. Nu sunt omul care să își încalce promisiunile, dar chiar nu am putut... Sau mai bine spus, am fost o lașă.

— Bine. Vom ieși mâine la o cafea. La „Zori" este bine?

— E perfect. Putem pleca imediat după cursuri.

Și îmi zâmbește complice iar eu mustăcesc fără să vreau.

Pe când încheiasem târgul, revine și Demetrescu, secondat de o blondă scundă, plinuță, cu parul tuns bob, care poartă ochelari cu rame maronii.

— Ea este Maria. O studentă foarte silitoare, una dintre speranțele noastre.

— Amelia. Stagiar.

Ea zâmbește larg și îmi strânge degetele timid. Sebastian întinde la rându-i mâna, apoi observă că este murdar pe mânușă și se retrage.

— Trebuie să mă scuzi... Sunt încă în acțiune... îi zice blondei.

— Sebastian. Aceeași promoție ca și domnișoara Popovici, zice doctorul.

Colegul meu se înclină teatral, ca să compenseze cumva faptul că nu poate face cunoștință așa cum se cuvine, iar blonda se înroșește.

— Las-o așa Sebastian, vreau să îi arat ceva domnișoarei Maria, zice Demetrescu aratând spre cadavru.

— Ar fi prea mare supărare dacă m-aș întoarce la Tabernacol?

— Du-te, du-te... zice doctorul și dă din mână nepăsător.

— Domnule doctor... Pot să o iau pe Amelia cu mine? Am nevoie de o părere.

Răsuflu cu greu, Sebastian îmi face cu ochiul ștrengărește, iar Demetrescu ne privește absent. Pare preocupat de altceva.

— Plecați...Vedeți-vă de treabă.

Nici nu ne-a trebuit mai mult. Am ieșit de îndată pe ușă, lăsându-l pe doctor cu noua sa pupilă și am coborât scările spre ultimul nivel.

Denumirea de Tabernacol este atât de veche, încât nu se mai știe cine a fost inițiatorul ideii. Templul nostru morbid este format din mai multe sectoare cu acces limitat. Doar asistentele care pregătesc morții, medicii legiști și polițiștii intră acolo. Și desigur, rudele decedaților, atunci când vin să îi recunoască. Sebastian a câștigat încrederea lui Demetrescu și nu am de gând să îi creez probleme, dar nici nu voi părăsi acea hală până nu mă conving de adevăr.

În stânga noastră se observă depozitul frigorific, care se întinde pe o suprafață foarte mare, iar în dreapta sunt două camere: una adăpostește dulapuri, iar alta substanțe folosite la îmbălsămari. Aici este locul unde cadavrele sunt aranjate, machiate în așa fel încât par încă vii. Nu am înțeles niciodată de ce atâta străduință. Mortul este mort și fardul din obraji nu-l va face să revină la viață.

Apoi mi-am amintit că lucrurile nu stau chiar așa, că am avut dovada faptului că unii morți refuză să rămână unde le este locul... M-am crispat de frică...

Scena paralizantă din laborator mi-a invadat din nou simțurile alerte, pe care credeam că le stăpânesc atât de bine. Mi-am strâns halatul în jurul trupului și am intrat după Sebastian. Dumnezeule, cred că toți morții din oraș sunt aici!

Camera este imensă. De-a lungul pereților se văd dulapuri metalice care adăpostesc zeci de nișe. Bietele cadavre sunt prizoniere acolo ca murăturile în borcan sau mai corect, ca hainele-n sertar.

De îndată ce am închis ușa am simțit un frig pătrunzător. Sala este luminată puternic de neoanele albe. Undeva în capăt văd un dulap de formă dreptunghiulară - mai mult lat decât înalt, cu o destinație aparte: adăpostește fișele decedaților în ordine alfabetică. Acolo sunt înscriși toți decedații pe care i-a găzduit vreodată acest Institut. Sebastian îmi face semn să mă apropii.

— Eu iau stânga, tu iei dreapta. Morții proaspeți - de o săptămână sau de o lună, sunt pe partea asta... Cei mai vechi sunt pe partea ta.

— Denumirile tale din filme horror mă sperie mai tare decât morga!

— Hai, destinde-te... Poate ei au motive să fie mohorați... noi nu.

Îl văd cum extrage ceva din buzunarul halatului. E un mp 3 micuț, negru. Își pune una dintre căști în ureche și începe să dea expresiv din cap, pe ritmul muzicii rock.

— Ești sigur că ai fost testat psihologic înainte de admitere?

El pufnește în râs, continuând să danseze vesel printre morții nepăsători. L-am lăsat în lumea lui și am tras de primul sertar întâlnit în cale. Simt un val de răcoreală și văd o pereche de picioare. Aparțin unui bărbat tânăr. Eticheta prinsă între degetele lui îi deconspiră identitatea: Bărbulescu Alexandru. Trag tot sertarul, curioasă să îi văd chipul, dar rămân siderată la vederea craniului său: e găurit de un glonte. Așa îmi trebuie! Ar trebui să mă mulțumesc doar cu nume și prenume, mai exact... picioare. Caut, caut... Picioare de barbați, picioare de femei, picioare de adolescenți... Găsesc o mulțime de nume cu N, dar niciun Nicolae. Mă apucă disperarea. Sebastian încearcă să mă împace.

— Hai, nu fi bosumflată... Împacă-te cu ideea că mortul tău a evadat.

Ar fi trebuit să râd, dar am rămas blocată. Gura colegului adevăr grăiește. Dacă domnul Nicolae a plecat la plimbare? Nu, nu are cum. Vladimir mi-a promis că nu va mai încerca necromanția. Adică nu în prezența mea... Ascult muzică rock la una din căști și-mi fac o mie de scenarii, care de care mai înspăimântătoare.

***

Am închis ochii și am savurat încă o dată dulceața rece a tortului de înghețată. Caramelul e plăcerea mea vinovată și singurul motiv pentru care m-aș duce până în iad. De îndată ce am scos lingurița din gură mi-am întâlnit aspra conștiință, care a luat forma pisicii mele. Opal se uită spre mine cu niște ochi vădit acuzatori.

— Ce? Sunt slabă și pot să mănânc cât poftesc...

După ce termin de mâncat las cutia lângă pat, pentru că bucătăria pare la ani-lumină distanță, apoi mă cuibăresc strategic în pat. Sunt atât de obosită...Vreau doar să cad în coma numită somn și să mă trezesc la prânz. Sau chiar mai târziu.

O aud pe Opal respirând lent, semn că adormise... Apoi nu o mai aud.

Mă întorc pe partea stângă, spre marginea patului și dezlipesc ușor pleoapele. Ochii mi se izbesc de imaginea unui bărbat care stă culcat în pat, îndreptat spre mine. Nu mă sperii, nici nu strig, ci doar îl privesc cum stă culcat pe perna mea.

Îmi zâmbește vag iar prezența lui îmi pare caldă și umană, cunoscută...

„Vladimir, tu ești?" șoptesc... Întind mâna să-l ating dar în acel moment cad în întuneric. Deschid ochii de-a binelea și văd că este beznă. Mă uit repede spre marginea patului, dar nu văd niciun bărbat. Opal e în același loc, cu boticul lipit de mine... Slavă Domnului, respiră! Fără să vreau, mă cuprinde tristețea...

Părea atât de real, parcă era aici cu mine... Nu, a fost doar un vis. Atât.