Plouă mărunt iar radioul cântă în surdină. Picăturile se izbesc de fereastră și creează ritmuri gotice. Opal stă nemișcată, la pândă, cu ochii după stropii jucăuși. Parcă ar vrea să vâneze ceva ce se întrezărește afară...
Prin minte îmi fulgeră întâlnirea cu demonul. Resimt un junghi de spaimă în inimă. Dar imediat după aceea îmi revin din memorie mesajele fără șir dintre mine și Vladimir. Chiar dacă nu a știut ce s-a petrecut cu mine, a reușit să mă liniștească în acea noapte așa cum nu ar fi făcut-o nimeni...
A doua zi m-am întors la realitate, prefăcându-mă că nu s-a întâmplat nimic semnificativ... Ca să fiu sinceră, l-am ignorat complet și m-am concentrat asupra lui Sebastian, dar în această seară jocul înclină în favoarea mentorului meu.
Este unsprezece noiembrie iar conacul legistului probabil este asaltat de oaspeți. Mama obișnuia să îmi spună în glumă să stau departe de bărbații născuți sub semnul Scorpionului, pentru că sunt periculoși și nebuni. Iar dacă nu ai de ales, măcar să nu îi trădezi, fiindcă atunci vei face cunoștință cu celebrul lor venin.
Lumina caldă a veiozei mă poleiește în auriu, aruncând străluciri pe rochia prețioasă, albastră, care îmi răsfață pupilele. Ochii mei sunt machiați discret cu negru iar rujul de vișină crudă îmi înnobilează buzele fremătătoare. Părul meu bogat este strâns într-un coc elegant, subliniat de pieptenele cu pietre, care stă înfipt acolo ca o diademă. De câte ori mă gândesc la conac, pieptul îmi este traversat de emoții cumplite. Cu greu reușesc să mă stăpânesc...
Se aude trilul telefonului, care mă anunță că am primit un mesaj. Mă năpustesc spre masă, strivind vietatea urlătoare între degete. Când văd numele înscris pe ecran, mă cuprind pe spate călduri de șes.
„— Ești pregătită pentru bal? "
Deodată, aproape fără să îmi dau seama, mă simt protagonista unui basm.
Lucrul care mă deosebește de majoritatea femeilor este faptul că nu mi-am dorit niciodată să fiu Cenușăreasa. Nu vreau să zac în cenușă, nerecunoscută de prinț, nici să redevin o muritoare de rând după ce încetează orologiul cele 12 bătăi.
„— Nu chiar. Mai lipsește caleașca " , scriu eu fugitiv, cu aluzie la mașină.
Pe când îmi făceam gânduri referitoare la mijlocul de locomoție ideal, trilul mecanic mă anunță că nu mai trebuie să îmi fac nicio grijă.
„— Verifică... Caleașca te așteaptă în fața porții".
Am tras surescitată de perdea, apoi am deschis geamul. Ploaia s-a oprit, cerul tulbure s-a înseninat iar neoanele descoperă căsuțele vopsite în verde, albastru sau galben. Dormitorul meu este orientat spre stradă. Observ o mașină neagră, lunguiață, așteptându-mă.
Trag cutia de sub pat, scoțând de acolo pantofii îmbrăcați în catifea, pe care i-am cumpărat special pentru rochia de brocart. Îmi ridic poalele, lăsând la vedere ciorapii negri, încălțându-mă cu gesturi nervoase... Apoi îmi scot manșonul de blana albă din dulap și îl petrec peste umeri.
Pisica se plictisește, așa că se rotește pe lângă picioarele mele. Îi mângâi căpșorul neastâmpărat, apoi îi aranjez medalionul. Pare neliniștită, nemulțumită de ceva.
Opal se așază strategic pe pervaz, știind că urmează să trec prin raza vederii ei. Mai rămâne un singur lucru de făcut: strecor telefonul în poșeta de lac și arunc o ultimă privire de Narcis spre sticla care mă reflectă. Apoi deschid ușa.
***
Mașina merge fără nicio grabă, iar șoferul este mut ca un mormânt. Stau în spate, admirându-i smokingul fără cusur, papionul cu modele ușor aurii și freza țepoasă.
Nu aduce a șofer de duzină. Regăsesc în stânga mea un trandafir negru, ce zace culcat pe banchetă, lăsat acolo anume pentru mine. L-am mângâiat de zeci de ori, strivindu-l de nerăbdare, dar nu se ofilește. Cel mai probabil, din cauza substanțelor pe care le-au folosit să îl trateze. Și uite așa, mintea mea analitică spulberă și această tentativă de romantism. Îmi aduc aminte de primul buchet primit, care se voia o încercare de împăcare, însă nu înțeleg prea bine care este rolul unicului trandafir. Un semn?
Limuzina părăsește Orașul Vechi, ocolind Cetățuia, pornind pe un drum de piatră singuratic, care duce spre nicăieri. Încep să simt o teamă nedefinită, ca și cum urmează să fiu iarăși răpită și dusă într-o catedrala gotică, sechestrată de un lunatic. Acolo, undeva, în casa lui Vladimir, se găsesc răspunsurile.
Încerc să îmi fac curaj. Chiar dacă voi dansa cu șerpii, nu mă voi intimida. În această seară voi juca rolul unui detectiv nebun.
Observ un zid negru, masiv, care înconjoară reședința veche, apoi poarta din fier cu model gotic, care este larg deschisă. Mașina pătrunde lent, iar ochii mei se odihnesc pe decorul unei grădini populată de arbuști și brazi. Trotuarul pavat cu marmură este suficient de lat pentru a permite vehiculului să treacă cu ușurință. Șoferul încetinește, orientându-se spre pâlcul de autoturisme de lux, parcate în proximitatea casei. Umilul conac descris de Vladimir aduce mai degrabă cu un mic palat din piatră cenușie, foarte înalt, cu turnuri ascuțite și creneluri fermecătoare. Ferestrele înguste au ancadramente de lemn, iar zidurile sunt acoperite parțial de iederă. Gradina frumos amenajată pare desprinsă dintr-un alt tărâm...
Inima începe să îmi bată anapoda, palmele îmi transpiră ușor, iar trandafirul siluit de degetele mele îmi este singurul aliat în aceasta călătorie stranie.
― Am ajuns, domnișoară... zice șoferul și frânează elegant, crescându-mi temerile de mii de ori, făcându-mă să înghit în gol.
Pe când mă chinuiam să îmi recapăt suflul, bărbatul îmi deschide ceremonios portiera, ajutându-mă să ies afară. Și chiar am nevoie, fiindcă genunchii mei au luat-o razna. Bine că nu mi-am ales tocuri înalte, aș fi arătat acum ca o barză cuprinsă de convulsii.
Deși fusese serios până acum, șoferul îmi zâmbește înțelegător, ca și cum ar intui dezagreabila mea stare sufletească. Apoi îmi servește de ghid, urcând scările spre ușa de stejar. Încep să le număr: una, două, trei, patru... zece, unsprezece...
Odată cu numărul doisprezece, se duce și ultima șansă de evadare. Acum nu mai pot să dau înapoi nici dacă mi-aș dori. Am dus trandafirul la piept, folosindu-l că pe un scut sensibil. Sentința a fost dată, ușa greoaie se deschide agonizant, îmi mușc imperceptibil buzele, iar șoferul mă conduce pe coridor.
Acolo întâlnesc un majordom care se grăbește să-mi ia manșonul, poșeta, pentru a le duce la garderobă, alături de floarea neagră, ce pare a fi o carte de vizită.
― Pe aici, domnișoară... zice el îndatoritor.
Ne apropiem de sala de bal. Ce minunăție! Este de-a dreptul ireal!
Candelabre de argint purtând lumânări aprinse, femei și bărbați îmbrăcați în haine scumpe, râsete, discuții, muzică cerească de viori. Am rămas mental cu gura căscată, fiindcă conacul este de-a dreptul o piesă de muzeu.
Privesc fascinată spre tavanul decorat cu modele fine rubinii, apoi văd covorul roșu care acoperă scările ce duc spre următorul nivel. Podeaua e un mozaic frumos asortat, în care predomină culorile maro, roșu și auriu.
Majordomul a înclinat ușor din cap, semn că își făcuse treaba. S-a întors la însărcinările lui, lăsându-mă ca pe o căprioară speriată în mijlocul lupilor.
Nu am reușit să-mi păstrez umila poziție prea mult, pentru că am fost luată în primire de un personaj tupeist.
― Pe toți zeii! Ești mai răpitoare decât Prințesa Nopții!
Vocea lui mă face să tresar. E înaltă, prelucrată, cumva amestecată cu rumoarea, muzica și clinchetele paharelor. Am trecut dincolo de scări, sunt aproape de mijlocul sălii, iar ochii bărbaților au început să mă ardă.
Văzându-mă neajutorată, intrusul din stânga mea îmi face semn cu ochiul, apoi îmi oferă brațul. Mă las sedusă momentan de acest tânăr cu ochii ciudați, îmbrăcat sobru, parcă desprins din alta epocă. Are părul crescut până la umăr, drept, negru, lucios și îmi amintește de un actor din filmele cu vampiri.
― Ține-ți ghiarele deoparte, Baroane... Este a mea.
Glasul puternic se suprapune peste muzică, iar însoțitorul meu zâmbește strâmb.
Posesorul vocii sonore își face apariția ca un fulger. Vladimir e îmbrăcat într-un costum albastru închis, purtând un papion negru și pantofi de lac la fel de negri, care se armonizează așa de bine cu buclele lui întunecate. Am răsuflat ușurată.
Cel pe care îl numise Baron îmi strânge degetele ușor, stârnindu-mi un fior rece.
― A fost o încântare, domnișoară...
― Andronici, spun eu cu vocea spartă, cuprinsă de teamă.
El mișcă din cap a salut, apoi se pierde strategic în puhoiul de oameni.
Până să mă dezmeticesc, simt brațul cald al lui Vladimir cum îmi înlănțuie posesiv mijlocul... Mă conduce cadențat spre partea opusă a sălii de bal. Nu am de ales decât să mă las transportată în acest semi-vals, sub privirile lui cercetătoare.
Un bărbat îmbrăcat la rândul său elegant, se oprește lângă noi cu o tavă argintie pe care tronează șampania. Vladimir prinde expert două cupe, apoi îmi oferă unul dintre pahare, nescăpându-mă din ochi. Alcool! Bun, exact ce aveam nevoie!
Ne-am retras undeva lângă orchestră, admirând priveliștea. Privirea lui insistentă îmi iscă revolta, cuvintele îmi ies din gură aproape fără să vreau.
― „Este a mea? " Ce fel de formulare este asta? zic cu aroganță.
El zâmbește, iar dinții albi îi sclipesc precum colții unui animal de pradă.
― Trebuia să fiu convingător. Altfel nu ar fi plecat.
― Oare?!
― Nu îl cunoști pe Baron. E foarte insistent... Și mai ales... periculos.
― Nu îl găsesc așa de periculos, afirm înciudată.
Vladimir îmi simte mania ascunsă și se apropie de urechea mea, aproape atingând cu buzele cercelul din perlă. Îi simt răsuflarea pe gât.
― Ți-am spus cât de frumoasă ești în această seară?
M-am întors ca mușcată de șarpe, izbindu-mă de ochii cu irizații verzui, adulmecând în aer parfumul oriental care îl însoțește cu fidelitate.
― Mi-ai zis acum, adaug cu sarcasm.
Râde și ridică paharul, iar în acel moment aud un sunet de diapazon.
Orchestra încetează a cânta, oaspeții se întorc spre noi, toate privirile fiind ațintite pe mine. Presimt că fața o să mi se transforme într-un incediu. Privirile scormonitoare se mută apoi asupra lui Vladimir.
― Buna seara frați, prieteni, colegi de breaslă... Vreau să vă mulțumesc pentru prezența voastră. Este o seară specială și mă bucur că nu sunt singur. Iată-mă la venerabila vârstă de 37 de ani. Cum trece timpul, nu-i așa...?
Își ține discursul, dar eu am cu totul alte preocupări. Undeva în colțul sălii zăresc un grup sinistru de bărbați îmbrăcați în negru din cap până-n picioare.
Femeile poartă de asemenea rochii negre iar înfățișările lor severe, expresiile nemulțumite de pe față, precum și titulatura de frați pe care le-a oferit-o Vladimir îmi fac sângele să circule tulburător de repede. Să fie membri ai Cercului?
Toată lumea aplaudă, ridică paharele de cristal, închină în cinstea sărbătoritului, doar ei rămân nemișcați, ca și cum sunt desprinși din alt film. Încep să simt ceea ce vor să îmi transmită frații lui prin privirile poncișe: locul meu nu este aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu