Rai de rugina

 

Frumoasa mea rochie... O admir în oglinda veche, cu margini din lemn... Cascadă ce scutură praful stingher, murdarindu-și unduirile albe… Ziua nunții mele este așa cum am visat. Sala e luminată de candelabre de argint iar podeaua e îmbrăcată cu frunzele veștejite care au intrat aduse de vânt. Totul e putrezit și mirosul dulceag mă invadează din toate părțile. Sunt singură, nu văd nici țipenie de om. Ceva în mine se tulbură și dansez în cerc cu pași cadențați, ondulându-mi buclele cu degetele, admirându-mi  unghiile albastre, roase de timpuriu. Mai este puțin și-l voi vedea... Parcă a trecut o eternitate de când îl aștept și clipele îmi sunt furate de corbii ce străjuiesc clădirea veche, păsări nebune ce-mi cânta- un recviem pe ritmuri nocturne. Este amurgul simțirilor și nu-mi mai simt inima bătând. Plutesc, plutesc și apoi mă opresc deodată, îngrozită, ca și cum mi-aș fi amintit ceva cumplit. Ce s-a întâmplat?  Și de ce m-a invadat deodată tristețea? Îmi simt corpul greu și rece și aș vrea să plâng din cauza unei dureri neștiute... Caut ceva printre statuile cu îngeri, prin marmura tăcută. 

— Femeie, nu mai plânge... 

Vocea joasă îmi oprește suspinele și îmi înseninează fruntea. E aici. Mirele meu întunecat apare dintre coloanele albe de marmură ale cavoului... Pământul se aude trosnind și crenguțele timide mor și se frâng sub pantofii săi lustruiți de umbre. Și simt cum mi se face rușine, pentru că am rochia zdrențe și murdară pe alocuri, iar părul îmi este încâlcit și buzele uscate. El este fără pată. Nici măcar un fir de mucegai nu îi întinează încrețiturile hainei. La piept, poartă un trandafir roșu aprins, care rivalizează cu buzele lui sângerii. Ochii fatidici sunt singura mea mângâiere printre morții prizonieri de veacuri. Vine, vine și simt frigul cum îmi cuprinde brațele goale. Este ca un vis scornit de o minte fantastică, un vis cu plete negre pan’ la umăr ce se zbat ca șerpii, într-o bătălie mută pentru supremația pieptului său nemișcat. Am rămas stană de piatră, așteptându-l, simțind o dorință puternică cum îmi cuprinde mădularele. Mă farmecă cu brațe pline și-mi dăruiește fiorul demult uitat al patimilor pământene. Oare de cât timp îl aștept în sala luminată? Aștept o dimineață ce nu va mai veni niciodată și m-am posomorât.

 — Crezi că răsăritul poate să te încânte mai mult decât iubirea noastră? 

Și îmi citește iarăși gândurile. De fapt, el este gândul rupt din gândul meu și amantul interzis la apogeu. Deși trupurile niciodată nu ni s-au unit, robite ne sunt sufletele... I-ar fi scârbă de mine, să îmi atingă oasele șubrede... Să îmi simtă mirosul dulce și grețos și să îmi vadă unghiile albastre. Sunt fecioară, dar în noaptea de taină îmi voi pierde castitatea în brațele de fier. Miroase a prună și a toamnă umedă, miroase a sfârșit. Mi-am înfipt mâinile în pieptul lui și am scos trandafirul. Atât de roșu! Atât de plin de viață! Singura pată de culoare în raiul nostru de rugină. 

— Vino... E vremea să ne însoțim. 

— Preotul... șoptesc, căzând într-o dulce reverie. 

— Stelele și luna ne vor fi martori... Nu avem nevoie de oameni vii. 

Ne-am dus încet pe cărare, căutând capela. O cruce mare de granit vestește că am ajuns în locul ce ne este sortit... Praful și-a făcut loc și în capela... Băncile de lemn nu sunt ocupate de nimeni. Oare unde sunt ai mei? Unde îmi este mama? 

— Cât timp vei fi cu mine, nu vei cunoaște mumă... Doar humă și mormânt. 

Ochii negri capătă nuanțe de flacără rece și îmi lipește obrazul de al lui. Iubesc huma, iubesc țărâna dintre degete și nu mă tem de întuneric. 

Dar întrebările continuă să mă chinuiască. Unde sunt ei? Cu toții ar trebui să fie aici, să se veselească alături de mine. Am un gol în inimă și nici măcar pletele lui nu mă alină. Nici rochia și nici gătelile nu mă mulțumesc și nici pantofii scâlciați. Văd în capelă un sicriu acoperit, bătut în cuie. Mă sperii și mă cuibăresc avar la pieptul său. Închid ochii o clipă și apoi îi deschid. Mă uit peste umăr și nu mai văd sicriul din lemn de stejar. Ne-am unit liturgic mâinile și ne-am întors cu fața spre altar. Torța arde cu fum înecăcios, vestind pierderea unei vieți. Simbolurile mirelui meu mă întristează, dar mă și bucură. De acum, nici el nu va mai trebui să fie singur. Ce ar mai putea să ne despartă acum? De îndată ce Făclia Cununiei s-a stins, ne-am regăsit în afara cavoului, contemplând un mormânt abia săpat. Nici urmă de  gropar. Mă uit de jur împrejurul cimitirului, căutând ceva de care să mă anin, dar nu e nimeni și nimic. Doar statuile de marmură ale îngerilor plânși. Și sicriul de mai înainte, care mă așteaptă singur, pe jumătate desfăcut. De ce mi-l arată din nou?! Îl urăsc!

— De ce ne aflăm aici? murmur eu. 

—  Vrei să fim împreună pentru totdeauna? 

Ce întrebare ciudată. Simt că și el așteaptă asta de mult timp. Vrea să se bucure de trupul meu. Vrea să îl redea țărânii și să lase viermii să își facă dansul nupțial în mine, până mă transform în pământ. 

— Mai mult ca oricând... Te aștept de două sute de ani. 

El mă prinde de mijloc cu patos și face un semn cu degetul arătător spre acel sicriu blestemat. Și când capacul se deschide, zăresc un trup înveșmântat în alb, ce zace. E o femeie în rochie de mireasă și o ghicesc atât de tristă... 

— Hai, vino s-o cunoști… Și nu te teme. 

Mă ține de mână și pășesc cu încredere, spre întâlnirea destinului meu. El suflă și voalul mortuar cu modele care îi acoperea chipul se dă la o parte, lăsându-mă să îi respir splendoarea palidă. 

Apoi zâmbetul îmi îngheață pe buze. De ce femeia seamănă atât de mult cu mine? Și de ce mirele negru se uită lung la ea? 

— Nu înțeleg de ce te porți cu mine-așa... O iubești pe ea mai mult decât pe mine? 

El se întristează și mă aduce mai aproape de pieptul lui. Firește c-o iubește. Are o rochie ce nu-i mototolită ca a mea. Poartă trandafiri în plete și are fruntea mângâiată de îngeri. Mâinile îi sunt colorate în galben, nu vineții ca ale mele și are unghiile curate. Pantofii sunt noi și lustruiți cu ceară. 

M-am mâniat. M-am mâniat cumplit!  Va cuteza oare să mă părăsească în noaptea nunții? 

— Prostuțo... mă sărută el lin pe cap. De ce nu vrei să vezi adevărul? 

Am început a plânge amarnic. Dar dacă cea din coșciug sunt eu… eu cine sunt?! 

— Tu ești praful în vânt ce încă se agață de tărâmul celor vii. Hai să cădem în neant și să părăsim această deșertăciune numită lume. 

Aproape că am uitat de buzele mele uscate, prea supte de febră... De chipul gălbui ce nu este o încântare pentru ochi. Îmi soarbe buzele cu gura lui, într-un sărut ce cutremură cavourile... Oh morților, sculați-vă ca să vedeți minunea! 

Și amețită de sărutul de ambrozie nici nu mi-am dat seama că el m-a împins în mormântul flămând. 

Am auzit un hohotit sinistru și am căzut într-un mare gol… Atunci mi-am amintit ultima zi petrecută pe Pământ. Nu apucasem ca să fiu mireasă, nici ca să zămislesc copii, dar mirele negru mi-a dăruit o nuntă ca-n povești. Fără muzicanți și fără dans, fără flori și fără jurăminte... 

Mă zbat și în loc de buze simt țărână umedă. Unde sunt brațele lui de fier? Sunt captivă-ntr-o cutie și scârțâie rugina în toate ungherele. Viermii m-au devorat demult și mă prefac în pulbere... Sunt prizonieră și pământul mă acoperă încet. Aș vrea să mă răsuflu dar cad in letargie. Călătoria mea abia a început și nu- mi mai este frică de-adevăr. Am stat atât de mult în întunericul neștiinței… Strig și mă zbat, plângând și chemându-mi Mirele... al cărui nume este Moartea.