De îndată ce ușa s-a închis, am abandonat postura de om bolnav, ridicându-mă de pe fotoliu. Am început să cotrobăi prin cameră cu nerușinare crescândă, aproape posedată de ideea că ceea ce ascunde Vladimir este cu mult mai întunecat decât pare. Am scrutat odaia elegantă cu privirea, căutând lucruri care l-ar incrimina. Pereții sunt acoperiți de tapet verzui cu model vechi, fiind decorați din loc în loc cu tablouri și fotografii de familie. Acum admir biblioteca.
Cărțile așezate pe peretele vestic sunt legate în piele neagră. Mi-am plimbat degetele pe cotoarele lor, citind la întamplare titluri suflate în auriu, când unul dintre ele mi-a atras atenția: Cercul Infernului.
Am deschis cartea, descoperind fragmente scrise în latină, alături de ilustrații. Reprezentarea lui Baphomet, zeul-țap, apare aproape în toate capitolele importante, alături de suita de demoni de rang inferior.
Oare Vladimir folosește incantații pentru a-și chema demonii gardian?
Dar asta nu ar fi suficient. Pentru a utiliza necromanția, i-ar trebui o Biblie neagră sau un Grimoar, nu un tratat de istorie. Am cercetat fiecare manuscris în parte, când am zărit un buton în formă de trandafir undeva la jumătatea bibliotecii.
Știindu-i acum semnificația, am apăsat de curiozitate pe capătul lui... Spre marea mea uimire biblioteca a început să se miște. Ca să fiu precisă, o parte din ea s-a glisat ușor spre stânga, dezvăluind un coridor secret. Am rămas cu ochii pironiți, de parcă aș fi văzut o fantomă...
Ceva din mine mă avertizează să mă opresc, dar nu pot să mai dau înapoi. Acolo, la capătul acelui coridor sumbru trebuie să fie o enigmă. E acum sau niciodată...
M-am strecurat prin acea fantă, pășind pe coridorul care se termina abrupt în fața unor scări. Nu văd ce este dedesubt, este aproape beznă, dar îmi iau inima în dinți, încercând să cobor fără a-mi scrânti vreo gleznă.
Poate ar fi mai bine să mă întorc, dar un detectiv adevărat nu dă înapoi atunci când lucrurile devin grele. Rochia îmi foșnește cam tare, așa că o țin de poale, stresata de ideea că cineva m-ar putea surprinde. Aud zgomote difuze undeva în capăt și dau de o poartă- grilaj. Zgomotele se intensifică, ciulesc rapid urechile, reușind să deslușesc gemete, glasuri cântătoare și oftaturi guturale.
Am ajuns în spatele grilajului și pândesc scena desprinsă dintr-un film.
Văd un fel de masă de beton pe care este culcată o femeie brunetă. Femeia este complet goală, având mâinile încătușate în ghiare de metal, dar nu pare deloc supărată de acest lucru, judecând după sunetele de satisfacție care îmi invadează timpanele. Un bărbat pe jumătate dezbrăcat, se iubește furtunos cu femeia în cauză, care este prizoniera lui. Un act sexual garnisit cu ritualuri dubioase?
Ibovnicii nu sunt singuri în acest subsol, ci însoțiți de patru indivizi. Aceștia sunt îmbrăcați în costume identice și poartă mânuși negre. Fiecare dintre ei stă la unul dintre colțurile mesei, lucru care mă duce cu gândul la punctele cardinale.
Ei murmură fraze în latină, ca și când ar participa la ceva sacru, dar pentru mine scena nu reprezintă mai mult decât un dezmăț înzorzonat într-o aparență de sfințenie. Bărbatul care o posedă pe femeia cu pricina poartă o mască de catifea albastră, care îi ascunde parțial chipul. Acest lucru îmi stârnește un fior rece...
Cei patru păzitori din unghiuri stau cu capetele plecate, cu mâinile împreunate, ca niște statui negre, fără să arunce vreo privire către protagoniști.
Înghit în sec și mă pregătesc să plec, când observ o umbră sinistră deasupra camerei. Umbra se lungește pe pereți, femeia își dă extatic ochii peste cap, iar bărbatul cu mască se prăbușește peste ea, cuprins de evlavia unui paroxism.
În clipa următoare umbra intră în trupul femeii iar ea se ridică în șezut. Începe să răcnească animalic, stârnindu-mi toate angoasele. Am tresărit și am înțeles pe loc, fără să-mi fi spus cineva, faptul că fuziunea lor necurată a fost cea care a atras acel duh întunecat. Peste o clipă, mă simt transportată într-un film horror. Recunosc chipul ei și rămân înțepenită, incapabilă să mă mișc.
Este rivala din Cerc, cea pe care Vladimir o numise Cassandra. Am scos un țipăt scurt și mi-am dus mâna la gura. Dumnezeule, ochii ei! Sunt complet negri!
Cei patru se întorc fulgerător spre grilaj iar mascatul mă privește ca mușcat de șarpe. Inima a început să-mi bată ca un gong, atât de puternic, încât simt că voi leșina. Fug, fiindcă aud poarta deschizându-se. Cineva este pe urmele mele!
Alerg, încurcându-mă în rochie, zdrobită de spaimă... Zăresc ușa bibliotecii parțial întredeschisă... Pe când voiam să traversez fanta, cineva se năpustește în spatele meu. Îl îmbrâncesc pe urmăritor, reușind să intru în cameră, dar el nu pierde vremea și mă asaltează iar. Mâinile ca niște chingi îmi înlănțuie burta.
— Încotro... Domnișoară Corb?
Când am auzit cuvântul corb am înlemnit. Cunosc această voce!
— Lasă-mă să plec sau Vladimir va afla totul!
— Ai uitat ce se întâmplă dacă ciripești?
Am oftat, mi-am mușcat buzele și m-am smucit. El îmi dă drumul, la care eu mă reped în spatele fotoliului, folosindu-l ca pe un paravan.
Bărbatul se apropie cu pași de prădător, scoțându-și masca cu un gest teatral. Acum înțeleg ce se întâmplă în sufletele oamenilor sechestrați de psihopați și torționari. Mintea mea nu a putut accepta de prima oară, dar acum nu mai este loc de îndoială. E Baronul!
— Tu?!
El rânjește satisfăcut, mulțumit de efectul devastator pe care îl are asupra mea.
— Numele meu este Aurelian. Îmi pare bine să te revăd, Miss Raven.
— Nu-mi mai spune așa!
— Nu ai aflat încă care este rolul tău în poveste? Ce trist... Căprioara nu are habar despre planurile lupului care se pregătește să o devoreze...
M-am lipit de perete, în vreme ce el încearcă o altă abordare, ceva mai pașnică, mai lipsită de agresivitate. Vrea să fie sigur că îmi voi ține gura închisă sau că voi avea brusc amnezie și voi uita scena de la subsol.
— Lasă-mă în pace, altfel o să regreți... îi zic cu un tupeu incredibil.
El râde, pe măsură ce se apropie de colțul meu strategic. Peste o clipă, mă înhață, în vreme ce strig după ajutor... Simt un tăiș rece lipit de gâtul meu și amuțesc.
— Șșst... Îți place? E atât de ascuțit, încât e suficient să apăs doar puțin și sângele tău va gâlgâi ca o cascadă... zice el rece, dar cu cealaltă mână pe sânii mei.
Nu mă va omorî, nu în casa plină de oaspeți, nu în reședința lui Vladimir!
— Ce dracu' vrei? întreb printre dinți, cu ultimele puteri.
Ușa se deschide brusc, o siluetă înaltă îl înșfacă pe agresor de guler iar corpul meu este eliberat de degetele acelea brutale, care mi-au strivit pielea și sufletul.
Înainte ca Aurelian să reacționeze, pumnul viguros al celuilalt îl aruncă peste masă, iar răpitorul meu cade pe spate icnind, lovindu-se de un dulap.
Se ridică cu greu, mugind, scuipând sângele care îi pătase buzele.
— Nenorocitule! urlă Vladimir scos din minți și se năpustește asupra lui.
Acesta se pregătește să se apere, luând o poziție defensivă, dar nu este deloc pregătit pentru mânia apărătorului meu. Fără să țină cont de cuțit sau de cine este în fața lui, Vladimir îl snopește în bătaie. Baronul îl strânge de grumaz, încercând să îl oprească, împingându-se în pieptul lui ca un berbec.
Aud zgomote înfundate și închid ochii. Când am îndrăznit să privesc, îl văd pe agresor culcat la podea, dezarmat, învinețit complet, cu figura de nerecunoscut. Lama cuțitului lucește în mâna lui Vladimir, care îi aruncă o privire ucigașă. Simțind intenția lui m-am repezit și l-am apucat de braț, încercând să îl liniștesc.
El rămâne fixat cu ochii spre inamic, ca și când ar fi cuprins de o transă.
— Te rog, oprește-te... Nu merită.
Buzele lui strânse, nervoase, ochii întunecați, alura lui întreagă mă sperie. Mă privește lung apoi ridică receptorul telefonului fix. Peste câteva clipe, huidume în costum intră fulgerător în cameră, îl reperează pe împricinat și-l ridică de jos destul de brutal.
— Escortați-l pe Baron afară din reședință, pe ușa din dos... Nu tulburați oaspeții!
— Da, domnule! zic ei sincron, ca la armată.
— O să plătești pentru asta! îi zice Baronul printre dinți, umilit și mânios.
— Afară din casa mea, vierme!
Gazda face un semn iar paznicii îl împing afară, trântind ușa în urma noastră și lăsându-ne singuri și tulburați. Stau sprijinită de perete, dorind să îmi revin. Scena s-a petrecut atât de repede, că pare desprinsă dintr-un film.
Deodată, mâinile lui Vladimir mă cuprind și mă prăbușesc obosită la pieptul lui. Mă las sedusă de îmbrățișarea caldă, simțindu-i bătăile neregulate ale inimii... Senzația îmi amintește de ceva vechi, acum pierdut... Dragostea tatălui meu.
— Ești bine?
— Da, îngaim eu, emoționată de atingerea mult prea neașteptată și familiară.
Îmi mângâie pletele cu gesturi duioase, care nu au nimic carnal în ele.
— Ce voia de la tine?
— Mă tem că am intrat pe un teritoriu nepermis... L-am surprins făcând un ritual, la subsol... E numai vina mea, nu știu ce a fost în capul meu...
— Ai descoperit ușa secretă?
— A fost un accident, mă dezvinovățesc eu repede, cu fața roșie.
Ochii noștri se întâlnesc, născând o sclipire de simpatie. Îl văd zâmbind.
Până nu demult, părea demonul vieții mele, dar peste un moment a devenit cavalerul în alb, care a salvat domnița la ananghie din ghiarele monstrului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu