Parcă stau de ere în brațele acestui bărbat străin, dar care îmi pare totuși atât de cunoscut. De îndată ce-am simțit că sunt liniștită, m-am desprins cu regret.
Ochii mi se duc spre tabloul spânzurat de perete. Mă intrigă.
― Cine este?
― E stră-străbunica mea. I se mai spune și „Doamna în albastru ".
Nu e cu putință. Doamna în albastru nu este decât un mit urban.
― Stră-străbunica ta este celebra „Doamnă în albastru?"
El zâmbește vag, amuzat de uimirea mea sinceră de copil.
― Nu este cea despre care se zice că și-a otrăvit soțul și apoi l-a incinerat?
― Cam mult folclor prin căpșorul tău. Partea cu otrăvirea are povestea ei, dar incinerarea se practică în familia mea de generații. Cât despre faptul că bântuie prin acest conac...Cei care au scris asta au o fantezie debordantă...
― Nu puteau lăsa așa legendă fără speculațiile cuvenite, nu?
Cercetez mai atent tabloul, apoi observ un obiect albastru prins în buclele femeii. Mi-am dus mâna instinctiv spre coc iar Vladimir a înțeles gândul meu.
― Pieptenele îi aparține Victoriei. L-a purtat în ziua nunții ei.
Am dat să desprind obiectul, vrând să-l înapoiez, dar el m-a oprit.
― A fost un dar.
― Nu pot! Este o bijuterie de familie. De ce mi-o dai mie?
― Am motivele mele, mormăie el, pe când vocea îi este dublată de un gest tandru.
Și mi-a cuprins fața în mâini, întărindu-și cuvintele, sorbindu-mi buzele cu ochii.
L-am privit cu pupile speriate, neștiind ce are de gând. Se apropie de mine cu vădite intenții păcătoase, așa că am închis pleoapele, încercând să îmi adorm conștiința. Mă așteptam la tot ce poate fi mai rău, când simt o apăsare fină pe frunte... Niște buze calde care mă pecetluiesc în mod cast.
Am rămas nemișcată, ascultându-i răsuflarea tulburată, simțind cum miezul pieptului îmi ia foc de un dor nemaiîntâlnit până acum. Sunt așa de slabă în aceste clipe dar totuși... el nu s-a gândit să profite de situația mea dezonorantă.
Magia se destramă, fiindcă mă desprind pentru a doua oară, lăsându-l cu buzele nesărutate, arse. Nu pot să fac una ca asta! Legile morale, conștiința, chiar sufletul mi-o interzic. Doar inima nebună tânjește la ceea ce nu poate avea.
― Ar trebui să plec acasă... E târziu...
― Prea târziu... mă îngână el, vorbind cu dublu sens.
Mă cuprinde tristețea. Da, are dreptate. Amândoi avem. Ne-am întâlnit când nu se mai poate face nimic. Sunt atâtea lucruri care ne despart!
Lumina de mai înainte e înlocuită de umbre. Îl simt deodată distant.
― Vino... O să luăm mașina mea.
Nu am protestat, ci m-am lăsat trasă de mâna lui, condusă spre ieșire.
Am traversat coridorul gol, simțindu-i degetele cum mă strâng încrâncenat, luptându-mă cu nodul din gât și cu lacrimile. Parcă ar fi ultimele noastre clipe împreună, înainte ca fiecare să se întoarcă la realitatea dură...
După ce mi-am luat haina, ne-am furișat ca niște hoți spre o ușă mascată în perete, care ne duce în grădină. Se aude piatra scrâșnind sub pantofii lui, aproape isteric, disperat. Această seară va rămâne visul unei nopți de toamnă, un fel de reverie oferită de zei cruzi, care dispare-n zori de zi...
Mașina impozantă de culoare gri metalic, ne așteaptă. Vladimir îmi deschide ceremonios portiera, apoi îmi eliberează degetele cu regret.
Zgomotul motorului mi-a adus aminte că basmul s-a sfârșit. Totuși, mașina nu s-a transformat în dovleac, nici rochia în zdrențe... Poate că mai este timp...
De îndată ce am ieșit din gradină, Vladimir a apăsat adânc accelerația, în vreme ce eu mă uit îngândurată pe geam. Muzica în surdină, ritmurile tribale, exotice, mă transportă într-o altă lume. Notele sunt încărcate de vinovăție. Pe când începeam să-mi fabric o fantezie deșertică, Vladimir rupe subit tăcerea.
― Suntem urmăriți. Ține-te bine!
Am strâns nervoasă de centură, cu inima în gât. Curiozitatea mă îndeamnă să mă uit. O mașină neagră încearcă să ne orbească cu farurile. Are viteză considerabilă. Vehiculul nostru începe să mănânce fulgerător kilometri din șoseaua principală.
― Cine ne urmărește? Ce vrea?!
― E nenorocitul de Baron cu acoliții lui. A venit pentru revanșă.
― Ce vom face? întreb panicată.
― Pentru început, nu îi lăsăm să ne ajungă... zice el printre dinți, sucind brusc de volan, cotind spre o străduță dosnică, care trece prin Orașul Vechi.
Urmăritorii continuă să ne escorteze prin acest labirint de străduțe, cu încăpățânare drăcească. Mi-au asudat mâinile iar maxilarul lui Vladimir e tensionat.
― Vreau să mă duc acasă, îi zic tânguitor, cu maximă naivitate.
― Acolo va fi primul loc în care te vor căuta. Te duc într-un loc sigur!
― Vreau acasă! Nu merg nicăieri cu tine! îi zic mânioasă.
Vocea lui sonoră mă readuce în prezentul sinistru.
― Amelia, calmează-te și gândește. Cunoști pe cineva care te poate lua de aici?
Mi-am scos telefonul din buzunar, hurducănită pe străzile strâmbe, căutând surescitată un nume. Ce dracu' o să îi spun acum lui Sebastian?
― Spune-i să vină pe aleea Brândușelor, zice Vladimir, ca și cum mi-ar fi ghicit temerile.
Nu a trebuit să aștept prea mult. Replicile se schimbă cu rapiditate.
― Ești bine? S-a întâmplat ceva?
― Te rog, Sebastian... Nu pot vorbi acum! Grăbește-te!
― Am plecat!
Nu am mai răspuns, fiindcă ochii și urechile mele sunt concentrate pe vehiculul ce nu ne slăbește de câțiva kilometri. Tocmai ce am ajuns în centrul modern. Aici sunt numeroase vile, pentru că ne aflăm în cel mai select cartier din Bavria Nouă.
Multe dintre vile se află în construcție, iar aleea lungă este complet pustie.
― De ajuns... zice Vladimir nervos și scoate din torpedo un pistol.
Continuă să conducă cu mâna stângă, iar cu cealaltă cântărește arma.
― Ce plănuiești să faci? întreb cu groază.
― Nu te teme. E doar pentru auto-apărare. Sper să nu fie necesar...
― Și dacă pune ceata de huidume pe tine?
― O să primească cadou un glonț.
Am rămas fără cuvinte. O spune cu atâta seninătate, de parcă ar trebui să împuște niște vrăbiuțe. Nu are frică, nici nu resimte vreo vinovăție.
Încep să îl chem mental pe Sebastian, temându-mă de transformarea celui de lângă mine. Apoi mă gândesc că dacă nu eram eu, nu ar fi ajuns în situația asta.
Vladimir iese afară cu pistolul lipit de pantaloni, cu aceeași încredere pe care o avea în timpul balului, vrând să valseze cu inamicul. Din mașina rivală ies patru bărbați amenințători, care vin să înfrunte cavalerul în alb.
Am abandonat vehiculul protector, simțindu-mă cuprinsă de adrenalină.
― Ce faci?! Întoarce-te în mașină! strigă el poruncitor.
― Nici gând! Nu te las singur!
El se poziționează în fața mea, pe post de scut uman, iar eu mă ascund după umerii lui. Atenția mi se mută spre cea mai înaltă dintre siluete.
Baronul pășește în lumina neoanelor, învinețit și palid.
― Să lăsăm joaca, Vladimir. Dă-mi-o de bunăvoie! Promit că voi fi blând!
Și rânjește malefic, iar eu îngheț, amintindu-mi de faptul că trăiesc în minciună.
― Șaradele tale infecte îți vor aduce sfârșitul! Atinge-o și ești mort!
― Nici în cele mai frumoase vise ale mele nu aș fi crezut că Mahmud are vreo slăbiciune... Deh, femeile astea... rostește el în zeflemea.
Presimt că va urma ceva sângeros, care va răni pe veci această noapte perfectă... S-a declarat război, cei doi se înfruntă din priviri ca niște cocoși înfuriați.
Sunetul de panteră întrerupe scena, făcându-mă să răsuflu ușurată.
Bătăușii rămân nemișcați, Baronul surprins iar Vladimir încordat. Motocicleta oprește la mică distanță de noi. Sebastian vine alert, strigându-mi numele.
― Amelia, ce naiba se întâmplă? Ce cauți aici cu Mahmud?
― Du-o într-un loc sigur! poruncește cel pomenit cu o secundă în urmă.
Sebastian rămâne descumpănit. Vede mâna mea pe brațul mentorului, citește schimburile de priviri, iar fața îi devine tablou de confuzii. Apoi observă huidumele. Mă smulge de lângă protectorul meu și alergăm spre motocicletă.
― Vladimir?! strig deodată, cu noduri în gât, sfâșiată de presimțiri.
― Du-te! O să fiu bine!
Mă țin de spatele lui Sebastian, zburând pe deasupra aleii care se îngustează vizibil. Se aud două focuri de armă, care spulberă liniștea nopții. Totul pare ireal...
Cine pe cine a împușcat? Vântul rece îmi spulberă pletele sălbatic, înghețându-mi trupul obosit. Primii stropi de ploaie îmi lovesc fața înfierbântată, amestecându-se cu lacrimile mele răzlețe.
E aproape dimineață, iar cerul s-a colorat în purpură undeva la orizont, vestind vărsare de sânge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu