Corpul mortului este acoperit cu folie transparentă, totul este pregătit, așa că am împins sertarul, care a alunecat silențios și l-a închis în mormântul de metal.
Ușa se bălăngăne violent. O undă de aer cald îmi lovește figura preocupată. Nu mai sunt singură acum. Îl văd pe Vladimir ținând în mână o geantă neagră de dimensiuni medii, care conține, cel mai probabil, instrumente medicale.
— Încă mai vrei să joci rolul de criminalist?
Se poartă ciudat. E nerăbdător...Degetele i se agită pe mânerul genții.
— De ce întrebi?
— Avem un caz la câțiva kilometri de aici. Un spânzurat într-o căbănuță de lemn. Analiza preliminară a polițiștilor e neconcludentă. E nevoie de noi.
— S-ar putea să fie scena unei crime? am întrebat surescitată.
— Comisarul mi-a spus că mortul prezintă niște anomalii.
— Ce fel de anomalii?
— Asta vom vedea la fața locului. Vii?
Mă privește lung, iar eu rămân nemișcată, cufundată în ochii lui. Apoi scutur din cap, ca și când m-aș fi trezit dintr-un vis.
— Da, clar!
După ce am parcurs coridorul, am intrat în biroul lui, plasat strategic undeva între depozit și sala de disecții. Pătrundem într-o odaie elegantă, cu aspect vechi, care adăpostește tot felul de cărți. Are o mini- bibliotecă, iar firidele sunt un fel de vitrine pentru tot felul de statuete. Animale - totem, replici de ceramică după ciudatele statui din Insula Paștelui, reprezentări ale unor zeități hinduse.
El caută ceva într-un sertar al biroului, probabil cheia de la mașină, în vreme ce eu cutreier locul cu privirea. Se întoarce și îmi întinde un aparat de fotografiat profesionist. E superb! L-am luat fără ezitare, fascinată de modelul robust.
— E nemțesc. Foarte rezistent.
Își scoate halatul, apoi îl așază pe spătarul scaunului, dezvăluind cămașa neagră de dedesubt, apoi îmbracă un sacou elegant, cu dungulițe aurii. Când am ajuns în fața camerei doamnei Emilia, am ciocănit ușor. Ușa se deschide lent.
— Ți-ai lăsat haina aici, așa-i? zâmbește ea.
— Sunt aeriană azi, zic oarecum încurcată.
— Emilia, sunteți bine, sănătoasă? aud vocea lui Vladimir în spatele meu.
— A trecut o vreme de când nu ați mai coborât pe la mine, domnule doctor.
— Știu, sunt de neiertat! Responsabilitățile, munca și alte o mie de scuze nu mă vor salva acum. Trebuie să stăm de vorbă într-o zi, avem multe de recuperat!
— Domnișoara Amelia, la fel ca domnișorul Sebastian, sunt mai mereu pe aici.
— Nici nu ar putea să fie altfel... Îmi aduc aminte și acum de ceaiul de mentă pe care ni-l serveai înainte de disecții. Cel mai bun remediu contra grețurilor.
Îmi trag geaca pe mine fără să spun un cuvânt, martoră la un tablou oarecum ciudat pentru mine: fostul student devenit medic, care strânge cu căldură mâna femeii de serviciu. Nu aș fi crezut că Vladimir poate fi așa de... drăguț. De regulă, pare prea mândru pentru oamenii de rând. Sau poate inaccesibil...
— Duceți-vă... Aveți treabă de făcut...
El înclină din cap a salut și îi zâmbește, apoi părăsește pragul ușii. Îi urmăresc silueta, încercând să observ ceva pe deasupra, dar nu am vreo șansă, pentru că este prea înalt. Am ieșit afară, ajungând în fața unei mașini sport, ce poartă aceeași amprentă ca și stăpânul ei: dură, elegantă și desigur, scumpă.
Mă așez pe bancheta din dreapta, stânjenită, simțind că nu mă potrivesc cu acest interior de lux. Îmi trag centura peste burtă, apoi deschid geamul fumuriu.
— Ți-e cald? zâmbește el.
— Nu-mi place aerul filtrat, murmur eu, simțindu-mi obrajii ca niște incendii.
Mașina capătă viteză, părăsește strada Salcâmilor, ajungând pe șoseaua principală, care duce afară din oraș. Este o zi clară: munții se văd ca desenați, iar cerul este de un albastru electric. Ai zice că este mai degrabă o zi de vară târzie, nicidecum toamnă... Apropierea de trupul lui mă ține încordată ca un arc...
Parcă locul e prea înghesuit, sufocant, și mâna așezată pe manetă aproape o atinge pe a mea. Vladimir apasă un buton, dând drumul la muzică-n surdină...
Nu destul de tare ca să ne deranjeze, dar destul de tare pentru fanteziile mele... Deja îmi imaginez cum ar fi să oprească mașina, chiar acolo, în mijlocul locului de nicăieri... Apoi, să îmi dezvaluie deodata toate secretele sale întunecate...
Am părăsit șoseaua, urmând traseul oferit de un drum de țară, pitit printre arbori. Calea se pierde printr-un bunget de pădure. La început, copacii sunt rari, solitari, dar pe măsură ce ne hurducănim prin gropi, ajungem în miezul codrului.
Ochii îmi sunt captați de luminițele unei mașini de poliție, ce colorează în roșu iarba uscată, trunchiurile și coroanele stejarilor. Acolo, ascunsă printre copaci și tufe de mur, văd o cabană de vânătoare. Capul de cerb agățat la intrare îmi aduce aminte de cabana unchiului meu, pierdută undeva prin Munții Pietrei.
Observ siluetele a trei barbați care se preumblă prin zonă, iar unul dintre ei vorbește prin stație. Vladimir frânează încet, ducând vehiculul în apropiere de al lor. Suntem reperați de polițiști, iar unul dintre ei vine spre noi, făcând un semn discret. S-ar părea că îl cunoaște pe Mahmud. Acesta părăsește mașina și îi răspunde la salut. Îmi scot centura, împing ușa în lateral și ies la aer proaspăt.
— Chiar la timp, doctore! zice barbatul, strângând-i mâna călduros.
— Ce s-a întâmplat aici, Dumitrule?
— E greu de spus. Mai bine ai arunca o privire.
Prezența mea îi face deodată atenți. Mahmud mă prezintă pompos detectivului.
— Domnișoara Popovici: pupila mea, viitorul legist de nădejde din Institut.
Barbatul între două vârste zâmbește protocolar,apoi îmi strânge degetele.
— Detectiv Dumitru Butnariu. Încântat.
Nu-mi plac mâinile lui. Sunt butucănoase, amintind de cele ale unui tăietor de lemne, atât de vulgare comparativ cu ale doctorului. Îmi mut ochii spre aparatul de fotografiat atârnat de gâtul meu, urmându-i pe cei doi în interiorul cabanei.
Ușa prăfuită e deschisă brutal, iar detectivul ne dezvăluie scena crimei. Cabana nu are electricitate, dar este luminată vag de un lămpaș. Simt un fior în stomac.
— Mă duc să mai aduc unul, zice Dumitru. Nu e suficientă lumină.
Aud răsuflarea regulată a doctorului și încerc să mă liniștesc. Zăresc funia, conturul unui cap, apoi paravanul oferit de umerii lui Vladimir se dă în lături.
Am rămas stană de piatră. Dumnezeule! Spânzuratul are capul ușor plecat într-o parte, e vânăt, cu limba pe jumătate scoasă din gură și dezbrăcat la bustul gol. Poartă doar o pereche de pantaloni de velură verde și e desculț... Marcajele oribile de pe trupul lui mă lasă fără grai... Nu am mai văzut niciodată așa ceva!
Ridic tremurândă aparatul și încep să fotografiez, simțindu-mă cumva în siguranță în spatele obiectivului. Îmi spun că este doar un film, că nimic din ceea ce se petrece nu este real, deci nu mă poate afecta... Vladimir s-a plecat pe vine... Studiază cu atenție picioarele mortului, apoi deschide servieta neagră.
Rănile individului sunt adânci, cu o formațiune aparte... Judecând după culoarea lor, probabil au fost făcute post- mortem. Nu sunt acel gen de răni provocate cu scopul de a tortura pentru recoltare de informații. Era un biet pădurar; cu ce greșise el în fața Cerului ca să fie pedepsit în acest mod barbar?
Cuțitul care a fost folosit avea tăișul foarte gros. Observ un triunghi sângerând, cu vârful în sus, peste care e suprapus un alt triunghi, răsturnat, cu vârful în jos. Cele două triunghiuri formează un simbol cunoscut...Unde l-am mai văzut? În vreme ce Vladimir recoltează probe, eu stau și îmi mușc buzele.
— Ce îți vine în minte? întreabă el brusc.
Tresar. Decorul funebru, semiîntunericul, vocea lui răgușită mă sperie.
— Sună nebunesc, dar pare un fel de ritual... Nu cred că este ceva special în legătură cu el. Probabil a fost selectat pentru acest sacrificiu tocmai pentru că trăia într-un loc izolat... Mai mult ca sigur nu are familie, deci nimeni nu s-ar fi preocupat de soarta lui... Dar ce este simbolul sculptat în piept?
— E steaua lui David. O hexagramă alcătuită din două triunghiuri echilaterale suprapuse. Are multe, multe semnificații, dar dacă vorbim despre un cult satanic, nu poate exista decât una...
— Și care ar fi aceea?
— Vezi triunghiul cu vârful în sus? Acesta reprezintă Ascensiunea.Triunghiul opus arată Căderea, Întunericul, coborârea spre dimensiunile infernale.
— Adică... dualitatea. Lupta eternă dintre Bine și Rău... îmi dau eu cu părerea.
— E diferit în acest caz... Vezi simbolul din mijlocul stelei? Acest cult a adoptat o altă politică a ritualurilor. E un semn de fuziune.
— Ce vrei să spui?
— Nu este o crimă comună nici măcar în rândul sataniștilor de rang înalt.
— Voiam să te întreb... Adică... Tu ai ucis vreodată pe cineva? mă bâlbâi eu.
Vladimir închide servieta brusc, după care îmi aruncă o privire neagră, ciudată, vag amenințătoare. Gâtul meu devine țeapăn, uscat. Deodată nu mai pare o idee așa de bună să fiu în preajma lui. Oftez ușurata, fiindcă se deschide ușa. Detectivul Butnariu vine însoțit de un alt bărbat, cărând cu sine un lămpaș și o lanternă.
— Cum este, doctore? murmură Dumitru.
— Crimă ritualică, zice el, privindu-mă lung, ca și când mi-ar cere consimțământul pentru vorbele spuse. Îl vreau în Institut până mâine dimineață.
— Desigur. Haide Ioane, să îl dăm jos pe amărat, zice barbatul și se duce împreună cu celălalt să taie funia bietului spânzurat.
Am părăsit odaia, ieșind afară, la lumină, încercând să uit cele văzute. Va dura ceva timp până voi reuși să integrez pe deplin scena sângeroasă din cabană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu