Capitolul 6: Contrastul din ceai

Cerul e cutremurat de tunete suspecte... Sebastian și-a strâns paltonul până la urechi, privindu-mă curios. Nu am intenția să mă feresc de cadoul zeilor.

— Dintre toate zilele din an... trebuia să plouă tocmai azi!

Nu înțeleg de ce este nemulțumit. Sebastian iubește ritmurile rock, dar nu înțelege muzica ploii. Nu știe cum e să fii îndrăgostit de vreme mohorâtă.

Ne-am apropiat grăbiți de cafeneaua „Zori" . După ce am intrat, ne-am așezat strategic în cel mai retras colț al încăperii, așteptând înfrigurați să vina cineva să ne servească. Răcoarea de afară mi-a înghețat ușor mâinile. Obrajii mei palizi au căpătat ceva culoare. Sebastian leapădă paltonul, pentru că înăuntru este destul de cald iar eu îi urmez exemplul, așezându-mi haina pe spătarul scaunului.

Un ospătar cu înfățișare comună vine cu meniul. E același om care m-a servit pe mine și Vladimir data trecută... Nu înțeleg unde a dispărut chelnerul care îmi aduce cafeaua de obicei. Era atât de obișnuit cu mine încât venea cu licoarea magică de îndată ce mă vedea așezându-mă la masă.

Bărbatul cu înfățișare morocănoasă mormăie ceva în barbă.

— Două cafele cu lapte, vă rog... zice Sebastian.

El înclină din cap a aprobare apoi se duce spre capătul opus al încăperii, lângă bar. Sebastian pune cartea de anatomie pe masă, apoi își petrece mână prin pletele ondulate, dându-și parul peste cap. Se lasă comod pe spate și se uită spre tavanul din lemn. Scaunele, mesele, podeaua, pereții, totul este făcut din lemn, având acea patina rustică care îmi amintește de cabanele din munți, de drumeții...

— Crezi că Demetrescu o să mă aleagă pentru a lucra alături de el?

— Nu știu, este mentorul tău... Tu ce simți despre asta?

— Sângele rece nu-mi lipsește, așa după cum o știi deja. Disecțiile îmi ies destul de bine, dar am impresia că este mereu nemulțumit de mine.

— Ai impresia. Sebastian, te descurci grozav. Mie încă mi se face greață când văd depărtătorul introdus în torace...

— Nu este una dintre cele mai plăcute imagini...Totuși, te pricepi să găsești cauzele acestor morți tragice... Ești sigură că nu vrei să fii legist?

— Am văzut oameni uciși, am fotografiat zona crimei, am recoltat probe, întocmit rapoarte... A fost bine....Dar mirosul de formol, nu știu... nu mi se potrivește...

El începe să râdă ușor.

— Cine crezi că le poate suporta? Este o chestie de obișnuință. Pe măsură ce te expui mai mult, vei capăta imunitate. Eu cred că talentul tău detectivistic ar putea fi valorificat mult mai bine în meseria de legist. Oricum, până una alta, mai ai câteva luni ca să te hotărăști...

— Cred că aș prefera să lucrez mai mult cu viii decât cu morții...

— Dar ai terminat Medicina! Criminalistica e doar una dintre multele specializări pe care le are Institutul! E păcat să te irosești făcând rapoarte într-un birou anost, acoperită de praf... Ce crede Mahmud despre asta?

La auzul numelui său am înghițit în sec, simțind cum încep să îmi transpire palmele. Am fost scoasă din încurcătură chiar la timp, pentru că burtosul ne așează pe masa cele două cafele aburinde.

— Mahmud și-ar dori să lucrez alături de el. Crede că am potențial.

Șoptesc un „mulțumesc" sfios și chelnerul pleacă țanțoș, fără să-mi răspundă. E cam încrezut. Sebastian își lovește palmele răsunător, cu sunet de victorie.

— Așa ziceam și eu! Ești făcută pentru asta, Amelia! Știu că este greu, dar ești la morga doar de șase săptămâni... Acordă-ți niște timp...

Îi înțeleg entuziasmul. Chiar îl înțeleg. Dar ceea ce nu știe Sebastian este că nu îmi doresc să muncesc alături de Vladimir. Nu vreau să rămân închisă cu el în morgă, să mai văd și alți morți plimbându-se ca pe trotuar.

— Fie cum spui tu...

Vreau să schimb subiectul. Să mă mai gândesc și la altceva în afară de secretele lui Mahmud. Slavă Domnului că a plecat din oraș... Parcă sunt din nou stăpână pe mine. Sebastian mă aduce cu picioarele pe pământ iar prezența lui îmi face bine.

Cât despre Vladimir... E ca acel junghi rece ce te scoală din somn, ca un coșmar ce îți strică nopțile... Mă uit pe geam și văd că a început să plouă cu găleata.

Îmi apropii ceașca de gură, acompaniată de privirile complice ale colegului meu.

***

Au trecut două săptămâni de cand am revenit la muncă. Atmosfera din morgă a început să se simtă altfel. Am petrecut ore în șir alături de Sebastian și blonda Maria, care este pasionată, la fel ca și mine, de partea criminală a problemei.

— Cauza decesului: asfixiere. Ah, stai... E un suicid. I-a plăcut să joace Spânzurătoarea... mormăie ea, în vreme ce stă cocoțată pe masa de metal.

— Maria, nu ar trebui să cotrobăi în rapoartele poliției! zice Sebastian sever.

— Demetrescu nu este aici, nu? Nimeni în afară de noi nu știe. Doar dacă te gândești să mă pârăști ca un școlar... Așa ai de gând, Sebastian?

Și zâmbește șiret, formând cute dulci pe fața rotofeie.

— Voi fi tăcut ca un mormânt... Sau ca o morgă... Cum preferi, rânjește el iar Maria începe să râdă.

Blonda se coboară greoi de pe masă, ducându-se spre camera arhivelor.

— Ce i s-a întâmplat respectivului? îl întreb pe Sebastian, în vreme ce sorb din ceaiul de mușețel, cu pupilele țintă spre mortul ce își așteaptă examinarea.

— Ceai?! exclamă el. Mi se pare mie sau ai trădat tabăra cafelei?

— Taci... Am stomacul deranjat...

— Dacă vrei să vezi ce i s-a întâmplat, vino și privește...

Cadavrul de pe masă aparține unui bărbat tânăr, care a fost împușcat în timpul serviciului. Cu alte cuvinte, un polițist. Cazul a fost preluat de Demetrescu, care lucrează în strânsă legătură cu detectivii, încercând să facă dreptate pentru mort.

Cauza decesului: stop cardiac, așa cum era și normal. Nimeni nu moare până inima nu încetează din pompat... Arunc un ochi expert, luându-mi în primire rolul de medic. Vederea inimii sângerânde, reci, nemișcate mă umple de fascinație.

— Nu-i așa că arată minunat? zice Sebastian extaziat.

— Ar fi arătat mult mai bine dacă ar fi bătut încă, nu crezi?

— Lasă asta... Observă-i culoarea... Uite, atriile... Omul acesta putea să trăiască o sută de ani. Are o inimă de taur, puternică, tare...

— Avea. Acum va ajunge hrană pentru viermi, zic cu sarcasm.

Mă întorc cu spatele, lăsându-l pe coleg să-și exprime în continuare doleanțele. El simte însă ceva în neregulă cu mine și mă atinge încurajator pe umăr.

— Ești bine?

— N-am nimic...

Ușa se deschide vijelios. Îl vedem intrând pe Demetrescu, urmat de un ofițer de poliție. Ne face un semn discret în limbajul lui Charlie Chaplin, iar noi părăsim urgent camera, mergand spre arhivă. Trebuie să o recuperăm pe blondă.

Dar ușa este încuiată, semn că Maria o părăsise de câteva minute.

— Să mergem până jos... Vreau și eu un ceai, zice Sebastian.

Am coborât scările degrabă, ducându-ne spre camera doamnei Augustina.

— Ce faci, trădezi tabăra cafelei? mă răzbun eu.

— Maria bea ceai negru, tu bei ceai de mușețel, crezi că voi rămâne mai prejos?

— Ah, la asta nu m-am gândit... M-ai lăsat fără replică...

— Una dintre cele mai mari calități ale mele... Închid gura tuturor.

— E ușor să spui asta, pentru că morții nu te pot contrazice...

— Știi de ce nu mă pot contrazice?

Am ridicat o sprânceană, intrând în jocul lui.

— Surprinde-mă!

— Nu pot spune nimic fiindcă le-am cusut gurile cu ață lynon.

Am izbucnit în râs fără să vreau, iar Sebastian îmi privește satisfăcut mutra congestionată. Am ajuns în fața ușii, încă râzând. Ochii mei se lovesc de cei ai infirmierei. Pe lângă munca excelentă pe care o face - care implică curățarea drastică a laboratoarelor- doamna Augustina este un magician al ceaiului.

Perechea de ochi albaștri este încadrată de un păr grizonat, cu bucle mari, aranjate frumos. Deși femeia are un trup viguros, mâinile îi sunt lungi și sensibile.

— Voi erați... Intrați, intrați... ne poftește ea.

Ne-am strecurat în cămăruța călduroasă, cu ochii pe icoanele vechi atârnate pe pereți. Doamna Augustina stă mai mult în Institut decât acasă și a privit câteva generații de studenți devenind medici sau criminaliști vestiți. Știe deja de ce am venit, așa că ne toarnă un rând de ceai, apoi ne facem semn să ne așezăm.

— Mulțumim, dar trebuie să ne întoarcem în laborator. Ceaiul ăsta îl vom bea pe fugă, zice colegul meu.

— Tinerii din ziua de azi... Niciodată nu aveți răbdare. Bine... Dar să îmi aduceți cănile înapoi altfel pun mătura în spinarea voastră.

Am chicotit. Sebastian și-a luat ceaiul, traversând holul, urmat de mine, care îi dau ghionturi. Ne prostim ca niște liceeni. Câteva picături de ceai au sărit pe mâneca mea... Am tresărit de usturime. Poftim, sunt și murdară. Arunc o privire acuzatoare spre coleg, pedepsindu-l conform cu gravitatea faptei sale mișelești.

— Ține-mi ceaiul până mă întorc... Mi-am pătat cămașa. Și nu sorbi din el!

El se conformează rânjind, apoi se sprijină de coloană și rămâne gânditor, privindu-mă cum urc scările. Am cotit spre stânga, intrând în prima sală care am văzut că deține o chiuvetă. Pe când mă chinuiam să curaț pata, am văzut cu coada ochiului o siluetă. Ușa întredeschisă este împinsă de cineva și se aprinde becul.

Lumina blândă a amurgului este înlocuită de cea artificială, rece, impersonală, care îmi rănește ochii. Clipesc des și mă gândesc că am intrat în camera nepotrivită... Probabil am deranjat pe cineva...

Silueta capătă un contur ceva mai clar. Pe când ridic ochii, simt cum mi se înmoaie gura. Am rămas stânjenită, simțindu-mă ciudat de invadată. Nu îmi doresc decât să ies pe ușă cat mai repede, dar bărbatul care stă în prag îmi e obstacol.

Dincolo de halatul alb și alura de medic sever, zăresc chipul ușor măsliniu al doctorului Mahmud. Ține în mână o fișă iar mina îi este cât se poate de serioasă. Apoi, realizând cine sunt, buzele i se răsfrâng într-un semizâmbet pervers, care contrastează cu salutul protocolar.

— Domnișoară Popovici... Bună seara!

— Bună seara, îngaim eu leșinată, cu inima zvâcnind.

Apoi mă reped spre ieșire. Văzându-mă așa de hotărâtă, se ferește în lături, iar eu plec capul în pământ, simțindu-mi spulberată liniștea efemeră... și plec.