Capitolul 7: Secrete și oase

Camera de disecții este mai animată ca oricând. Cadavrul ce abia a fost suturat, zace nepăsător la verva din jur. Morga este un loc special, locul unde viața și moartea dansează în fiecare noapte un vals cu scalpeluri.

La fel ca un cocoș între găini, Sebastian explică cu mare satisfacție etapele disecției pe care tocmai o finalizase. Fetele se adună ciorchine în jurul lui, sorbindu-i cuvintele de pe buze. Acest băiat are șarm. Pe deasupra, este mult mai bun decât mine la operații. Dacă pentru primul lucru îl pot scuza, al doilea lucru îl găsesc de neiertat. Mă uit în ochii Mariei și întrezăresc o anumită flăcăruie. Da, e drăguță, dar e scundă, ochelaristă, cu forme suav rubensiene, în vreme ce Sebastian este înalt, atletic, cu alura de prinț cu ifose.

Scutur din cap, alungând scenariile păcătoase ce mi-au invadat creierul, apoi cercetez fișa primită de la criminalist, voind să-mi distrag atenția.

— Uite aici... Vezi? Tăietura perfectă. Când vei termina anul VII ți se va permite să folosești bisturiul pe morți... O să-ți placă, crede-mă... spune Sebastian cu emfază. E ca și când ai deschide o cutie cu surprize...Niciodată nu știi ce se va afla acolo.

Maria chicotește, dându-și coate cu șatena de lângă ea. Cred că sepulcralul meu coleg este singurul om din Bavria care poate să vadă poetism, artă abstractă, muzică, în cadavre despicate de fierăstrău, foarfeci, respectiv bisturiu.

Se aude ușa izbindu-se. O prezență impunătoare invadează camera, stârnind un val de aer. Simțind cine este, îmi las capul în fișă, dorindu-mi să mă ascund în spatele ei, apoi devin martorul tăcut al încetării chicotelilor.

Încruntat și oarecum sever, Mahmud pășește până în apropierea mesei. La vederea studentelor speriate, căutătura i se mai îmbunează puțin, iar ele schimbă priviri complice, admirative. Da, e chipeș Vladimir...

Masculinitatea lui o umbrește pe cea a colegului nostru, dar această senzație de putere pe care o emană vine însoțită de prea mult întuneric. Am ciulit urechile.

— Domnișoarele, la subsol. Treaba voastră aici s-a terminat.

— Da, domnule Mahmud, zic ele într-un cor.

Studentele ocolesc masa, zâmbind șerpește, cu ochii țintă pe doctor, iar Sebastian se necăjește cu mâinile cadavrului, lăsate înțepenite de-a lungul trupului. Fetele ies, iar Vladimir își drege vocea, încercând să atragă atenția.

- Și dumneata... Fetele au nevoie de un ghid.

Sebastian se întoarce brusc cu fața spre Mahmud. Privirile li se ciocnesc ca doi cicloni în plină desfășurare. Apoi, fără un motiv aparent, ochii lor se îndreaptă spre mine. Stau în apropiere de un dulap transparent , străduindu-mă în zadar să par invizibilă. Mușchii gambelor mi se contractă, fiind pe cale să o zbughesc.

- Să mergem, Sebastian...

- Tu nu.

Cele două cuvinte scurte, plesnite cu biciul, mă readuc în amuțire.

Colegul meu îl privește sfidător, dar ochii mentorului meu rămân neschimbați, fermi, neclintiți. E ca și cum, printr-un singur schimb de unde, s-a stabilit care este rolul fiecăruia. Sebastian este puternic, dar nu îl poate frânge pe Mahmud.

Aerul de complicitate care se naște între mine și doctor îl face pe coleg să fie și mai suspicios. Simt ceea ce gândeste, dar nici nu mă sinchisesc să îi demonstrez contrariul. Este destul de evident că Mahmud voia să elibereze sala, pentru a mă putea prinde în capcană. Totuși, Sebastian nu vrea să renunțe, cu una cu două.

— Trebuie să îi aranjez mâinile, domnule. Femeia este creștină.

Puțin iritat de insubordonarea lui, doctorul îi răspunde sec.

— O vom rezolva noi. Domnișoara Popovici trebuie să exerseze.

Sebastian oftează învins, apoi îmi aruncă o privire descurajată.

— Ne vedem mai târziu, zice el și iese cu pas săltat.

Ușa pendulează, apoi se închide aton. Lumina puternică nu îmi lasă niciun colț unde să mă ascund. Nicio umbră.

Mă duc spre masă, privind-o lung pe bătrâna care a murit în urma unui anevrism. Ca un fulger, moartea a înhățat-o în brațele ei reci, fără niciun avertisment, niciun susur... Mă uit la pleoapele închise, vineții. Oare ce se găsește îndărătul lor?

Sebastian ar face acum o gluma macabră și ar zice că voi găsi o cornee, dar eu văd mult mai mult. Fiecare pupilă poartă în ea amintirea ultimului chip văzut.

Pupilele sunt cutia neagră care a înregistrat evenimentul catastrofal numit moarte. Victimele au memorat în ochii lor mânia criminală a ucigașului. Bolnavii au văzut privirea chirurgului care se pregătea să-i opereze, sau poate jalea din ochii celor dragi, care le-au stat la căpătâi. Unii și-au văzut animalele de companie, floarea din ghiveci, o icoană pe perete sau poate ploaia care lovea geamul.

Analiza aproape poetică îmi e întreruptă de glasul sonor al doctorului.

— Ești bine, Amelia?

Până acum, am reușit să îl evit. Am stat pe lângă Demetrescu, rezidenți, am solicitat ore de cercetare în camera arhivelor, mi-am căutat de lucru la subsol, am făcut aproape orice ca să nu îl văd și am reușit vreme de trei zile.

Acum simt că abia mai pot să respir, iar spaima îmi umple pieptul în mod difuz. Trebuie să învăț să-mi controlez emoțiile, să nu îl las să mai aibă putere asupra mea... Mi-am învins frica și am cutezat să mă uit spre el.

Sprâncenele negre sunt arcuite în unghi întrebător. Fața perfect simetrică e umbrită de barba cu aspect arab, iar buzele colorate îi freamătă ușor.

Mă prefac că nu am auzit întrebarea lui. Trag mâinile femeii, să le aduc împreună, ca rudele să poată pune o iconiță între palmele ei închise. Dar e prea târziu.

Corpul e mult prea rigid pentru aceasta palidă tentativă de reajustare.

— Dă-te la o parte... zice Mahmud.

Mă feresc, luându-mi rolul de asistent, privindu-l cu mare curiozitate. Mănușile albe pipăie oasele femeii în jurul cotului.

— Ar fi trebuit să faceți asta atunci când ați primit cadavrul.

— Am fost înștiințați prea târziu, caut eu o scuză.

— Hmm... Creștină, zici? Ce nonsens... Va trebui acum să rup mâinile, ca familia ei să-și poată satisface ceremonialul stupid.

— Nu e stupid, zic eu acuzator, cu glasul mult prea ridicat.

Vladimir se îndreaptă spre un dulap greoi, în care se păstrează instrumente pentru oase. Scoate de acolo un aparat ciudat, care îmi amintește de cotierele folosite de copii atunci când se dau cu bicicleta. Seamănă cu un schelet metalic, ce are montat două șuruburi, în ambele părți, care se pot manevra manual.

Doctorul montează ciudățenia în jurul cotului stâng al femeii, rotind aparatul, forțând mâna să creeze un unghi. Cotul începe să pârâie... Până să îmi dau seama ce se întâmplă, pocnește. El trage de mâna moartei cu răceala specifică și o aduce în zona burții. Apoi retrage acel aparat medieval și se mută la cealaltă mână.

Ochii mei privesc fascinați spectacolul, dar stomacul începe să mi se revolte.

Degetele lui rotesc de celălalt șurub, dar osul mâinii drepte îi dă de furcă. Se aude al doilea pocnet, ca un sunet de surcea călcată de urs. E prea mult!

Greața m-a invadat fără drept de apel... Mă grăbesc spre chiuveta din inox și mă prăbușesc deasupra ei, vărsând acolo conținutul stomacului. Dumnezeule, cât de jenant! Nu înțeleg ce se întâmplă... Să fie oboseala? Sau cruzimea lui Mahmud, atât de necesară în profesia de legist? Zgomotul oaselor fracturate s-a înregistrat pentru totdeauna în capul meu. Acum nu mai pot scapa de el.

Icnesc, apoi dau repede drumul la apă. Îmi clătesc gura cu mișcări rapide, mustrându-mă în sinea mea pentru faptul că sunt slabă de înger.

Mahmud este deja în spatele meu. A abandonat cadavrul și mă cercetează îngrijorat, pe când eu mă gândesc că aș vrea să mă înghită pământul.

— Ești bolnavă?

Am înghițit în sec și am strâns robinetul. Picături mi se preling ușor pe bărbie... Pe când mă gândeam că îmi voi uda halatul, el scoate repede ceva din buzunarul pantalonilor. E o batistă roșie. Mi-o înmânează și întărește gestul de oferire din mișcările capului, apoi se duce la masă, ca și când mi-ar fi simțit deodată rușinea.

Îmi tamponez ușor gura, fiindu-mi teamă să murdăresc bunătate de batistă croită din mătase. La unul din colțuri are cusut un trandafir negru, stilizat. În partea opusă, pe diagonală, văd două inițiale: V.M. Mai mult ca sigur, el este posesorul batistei cu simbol straniu. Pășesc spre el, cu gândul să-i dau înapoi ceea ce îi aparține, dar el mă refuză.

— Nu, pastreaz-o... Mai am și altele.

Am strecurat-o în buzunar, strângând-o cu nervozitate, cu palma transpirată.

Bătrâna e la fel de nemișcată și rece. Nu pare supărată de sacrilegiul ce s-a făcut asupra vehiculului ei fizic. Până la urmă, pentru ei nu mai contează ce se va întâmpla cu aceasta mână de pământ. Cruzimea de mai înainte a fost înlocuită de un oarecare respect. Mâinile bătrânei au fost împreunate așa cum trebuia, ca pentru o rugă.

— Ce zici?

De când îmi cere Vladimir părerea cu privire la ceva? Nu se presupune că el este mentorul? Apoi îmi dau seama că încearcă doar să mă facă să trec peste scena penibilă de mai înainte. Mă simt datoare cu un răspuns mulțumitor.

— Arată foarte bine. Adică, arată... creștinesc.

El zâmbește satisfăcut, pe când ochii săi căprui capătă o lucire nouă.

— Hai să bem o cafea. Sau un ceai... Ești cam palidă.

— Întocmai ca luna, zic eu în zeflemea.

O parte din el ar fi vrut să mă pedepsească pentru obrăznicie, dar când îmi vede fața încercănată, se milostivește. Îmi deschide ușa și mă lasă să trec, apoi mă urmează. După ce revenim pe poziții egale, marșăm spre tonomat.

Își ia cafeaua, eu îmi duc mâna spre buzunarul halatului ca să caut fisa, dar el îmi face semn să o folosesc pe a lui. Aburul băuturii îmi aduce un sentiment de pace și văd pe geamul întredeschis cerul vânăt, străbătut de câteva fulgere. Va fi furtună.

Vladimir se întoarce în aceeași poziție, sorbind din când în când din cafeaua lui neagră, tare, severă. Trebuie să întreb... altfel mă voi zvarcoli nopți în șir.

— Domnule Mahmud...

Auzindu-mi tonul, el rânjește în același mod pervers, șicându-mă cu buzele. Până nu demult, mi se părea ciudat să îl tutuiesc, acum mi se pare ciudat că nu îi mai spun pe nume. Dar asistentele se plimbă pe coridor ca furnicile.

— Da...?

— Unde este domnul Nicolae?

El nu pare surprins de întrebarea mea.

— Să spunem că vestitul Nicolae este... dezactivat.

— Oare vreau să știu ce semnifică această expresie dubioasă?

— Nu, nu vrei să știi, îmi zice deodată aspru și zâmbetul îi piere.

Iși schimbă poziția corpului, apoi pleacă brusc, fără să mă cinstească cu altă lămurire, lăsându-mă cu gol în piept, dar plină de întrebări chinuitoare.

Senzația de camaraderie de mai înainte s-a spulberat... Acum mă simt din nou groaznic de incomod, aproape jignită. Du-te naibii, Vladimir!