Trupul profanat în mod straniu, sălbatic, este una dintre cele mai triste priveliști pe care le-am văzut vreodată... Am tras cearșaful, descoperind corpul barbatului până la nivelul șoldurilor, începând să studiez marcajele. Mi-am petrecut jumătate din noapte studiind fotografiile de la locul crimei, dar niciun indiciu nu este suficient de concludent. Am răsfoit arhivele, vrând să găsesc un corespondent pentru aceste însemne, dar sectele periculoase nu-și dezvăluie lesne tainele.
Ușa dublă se clatină brusc, în modul ei familiar, adică bălăngănindu-se de-a stânga și de-a dreapta. Dau cu ochii de Mahmud, care aduce cu sine o lădiță de lemn, încărcată cu tot felul de dosare vechi. Curiozitatea mea a atins apogeul.
— Ți-am adus daruri...
— Cum ai avut acces la așa ceva?!
Buzele lui capătă o arcuire arogantă; se îndreaptă fudul de spate.
— Dosare, întâlniri secrete, informații clasificate, femei... Nu prea există în acest oraș lucruri la care să nu am acces...
Și rânjește iar, tachinându-mă, făcându-mă să mă simt nelalocul meu.
— Să înteleg că ai avut nevoie de înlesniri pentru ultima categorie? ironizez eu, răzbunându-mă pentru toată frustrarea acumulată.
— Nu vreau orice femeie... Am pretențiile mele, zice el încrezut.
Prin anul I de facultate auzisem oarece bârfe picante; toată lumea vorbea despre idila lui Mahmud cu fiica unui senator. Idilă care s-a terminat abrupt, cu puțin timp înainte de căsătoria lui. Gurile rele spun că s-a încurcat cu Isabela din cauza conexiunilor ei înalte din sfera politicii. Alții spun că au făcut-o pentru fuzionarea averilor. Bârfele au bântuit o vreme prin universități, apoi s-a așternut tăcerea.
Mahmud nu era renumit pentru imensa fidelitate purtată soției. Din câte am înțeles, ea nu era deranjată de aceste escapade, lucru ce a întărit și mai mult suspiciunile ziariștilor de scandal. De fapt, chiar el a recunoscut că o selectase pentru a-i naște un copil demn de numele său, care să moștenească avuțiile.
Pășind surescitată spre cutia de lemn, am scotocit cu degete nerăbdătoare, lacome, sub privirile lui amuzate. Da, mă port ca un copil ce a găsit cadouri sub brad, dar nu mă pot abține. Deschid la întâmplare unul dintre dosare.
O poză a unui cadavru, decorat în același stil ca și pădurarul nostru. Sigilii, desene, o denumire cu iz biblic : Frăția Șarpelui. Judecând după semnele sângerii, cu aspect similar, după configurația și adâncimea lor, realizez că modul de operare este identic. O ucidere ritualică ce implică printre altele, Spânzurătoarea...
— Îți place ce vezi? mă interoghează leneș Vladimir, de parcă m-ar fi întrebat dacă îmi place trupul gol al unui playboy.
Sunt fascinată de mistere. Iar acest mort reprezintă mai mult decât o victimă. Pot recunoaște, măcar față de mine, că nu pot rezista în fața unei conspirații.
— O sectă de fanatici omoară oameni nevinovați, dar scapă basma curată de fiecare dată? Da, sunt interesată! De ce îmi arăti aceste lucruri? Nu se presupune că informațiile clasificate trebuie să rămână... clasificate?
El își ridică ochii din cadavru, cu o umbră de seriozitate pe față.
— Sunt un om egoist. Nu ofer lucruri fără ca să aștept ceva în schimb.
— Nu crezi că ar fi trebuit să fiu avertizată despre asta?
O amenințare mascată îmi încântă simțurile amorțite, un fel de preludiu pe care nu știu cum să-l interpretez. Să fie curiozitatea mea vestită?
— Ba da. Dar după cum ziceam, sunt egoist. Ca să obțin lucrurile pe care le vreau, trebuie să recurg uneori la metode înșelătoare.
— Și ce vrei? întreb ezitant, strângând de dosar cu palmele asudate.
— Nimic ieșit din comun. Doar să accepți invitația la ziua mea de naștere.
Am rămas fără replică. Mintea îmi este invadată pe loc de scene virulente: petrecerile dezmățate din oraș, orgii, șampanie, seri pe lac și multe altele.
— Știu la ce te gândești, dar o să fie o petrecere restrânsă, la conac.
— Restrânsă? Adică în loc de 500 de invitați vor fi doar 200?
Sarcasmul meu nu trece neobservat. Vladimir râde mușcător.
— Nu te teme. Nu te voi lăsa singură printre rechini.
Am înghițit cu noduri, înciudată că îmi citește fricile cu atâta ușurință. Deja îmi imaginez cum voi fi luată în colimator de bogătași aroganți, lipsiți de scrupule.
Mâna mea se îndreaptă spre alt dosar, avidă de mai multă informație, dar degetele lui se pun baricadă, nelăsându-mă să îl deschid.
— Deci, avem o înțelegere?
Ochii noștri se duelează. Deci așa o să fie? Secrete contra participării mele la acea agonie pe care o numește aniversare? Ezit. Aproape îmi vine să arunc secretele la gunoi, să scap de povara invizibilă pe care o simt pe umeri.
Apoi mă uit spre mortul de pe masa de metal. Sufletul său trebuie să fie tormentat de faptul că nu i s-a făcut dreptate. Cum rămâne cu el? Ceva din mine îmi spune că am o șansă nesperată de a pătrunde în tenebroasa lume a lui Vladimir. Dacă refuz, voi rămâne fara dosare; mai mult, pierd ocazia de a cunoaște indivizi din cercuri neobișnuite, poate chiar membri ai dubioasei sale secte.
Un bun criminalist joacă toate rolurile care sunt necesare, până prinde făptașul. Ar trebui să renunț, lăsând toate acestea în urmă, sau ar trebui să marșez?
Timp de câteva clipe, se duce o puternică luptă între rațiune și simțire, dublată de dorința fierbinte de a vedea dincolo de voal... În cele din urmă, curiozitatea învinge. Feresc mâna lui Vladimir la o parte, zâmbind strâmb, apoi mă uit în dosar.
Nu este nevoie de cuvinte sau explicații suplimentare, pentru că el înțelege mesajul și se întoarce satisfăcut la masa de disecție.
*
Trupul meu extenuat nu visează decât odihnă și un somn dulce, fără sfârșit. Pe când mă bucuram la ideea că voi face avansuri patului, aud soneria. Mi-am luat papucii în picioare, am tras un halat peste pijamale, apoi am deschis. Spre surprinderea mea, dau cu ochii de același curier care mi-a adus trandafirii.
— Domnișoara Popovici?
— Da... Eu sunt.
— Semnați aici, vă rog.
E la fel de serios ca și data trecută, adică aidoma unei murături la borcan. Băiatul ridică un pachet destul de lung, pe care mi-l înmânează greoi. Mormăi niște mulțumiri, dupa care închid ușa cu piciorul, fix în mutra curierului.
Primul lucru care îmi sare în ochi este un bilet alb, profanat de un scris elegant de doctor- adică ilizibil- dar fiind obișnuită cu rolul de Champollion, descifrez:
„Sper să îți placă. Îmi amintește de culoarea ochilor tăi. V".
Ochii mei se cască, adică aproape ies din orbite, la vederea acestei frumuseți brodate pe care cu greu o pot numi rochie! Nu e o rochie, e o capodoperă din brocart, posesoare a unui corsaj greoi, desenat cu trandafiri stilizați... Poalele înfoiate îmi amintesc de o cupolă gotică. Acolo unde ar trebui să se afle talia, domnește un cordon pe care sunt presărate mii de steluțe. Nu sunt diamante, nici sticlă, dar îmi inspiră ceva scump. Alături de rochie, observ o cutie îmbrăcată în mătase neagră. O deschid surescitată. Ce este minunăția asta?
Pare o bijuterie veche. Un pieptene albastru pentru păr, decorat cu pietre semiprețioase, așa cum văzusem doar în filmele de epocă. E prea mult!
Dar nu pot rezista ispitei, așa că îl prind în coc, repezindu-mă spre oglindă.
Irișii mei ușor cenușii se cunună perfect cu încântătoarea bijuterie. Cred că este cel mai frumos lucru pe care l-am primit vreodată! Apoi, mă încearcă o teamă nedefinită. Vladimir a spus răspicat că, pentru el, totul este o afacere. Mă întreb cât o să mă coste cu adevărat aceste atenții și dacă voi putea să plătesc prețul.
Îngândurată, simțind regrete adânci cât Groapa Marianelor, am închis cu grija pieptenele în cutiuța lui. Încui ușa, ducându-mă în dormitor cu rochia pe brațe. O petrec pe mine prin partea de sus, strecurându-mă ca o șopârlă, așezând corsajul peste sânii mei goi. Opal se cațără în pat, se așază în locul ei favorit, miaunând plictisită, dar replica îi este întreruptă de soneria telefonului meu. Simțind cine este, îl prind degrabă în mână, cu inima bătând deodată aiurea în urechi.
― Alo?
― Spune-mi... aud o voce șoptită. Am nimerit măsurile?
Da, le-a nimerit cu siguranță. Mă întreb cum de se pricepe așa bine la rochii. Apoi pufnesc în râs, imaginându-mi-l pe Vladimir îmbrăcat ca un travestit.
― Ce este? Am zis ceva amuzant?
Am ignorat întrebarea, fiindcă sunt muncită de alte gânduri.
― Rochia este superbă... Bijuteria, la fel... Dar e nepotrivit!
Mintea mea înfometată de fantezie și-l plăsmuiește degrabă pe Vladimir în spatele meu, ținându-mă de mijloc, uitându-se în ochii mei, reflectați în oglindă.
― Nu îți voi cere nimic necuviincios. Sunt căsătorit, râde el.
― Te rog nu mă mai tachina, îi zic deodată aspru, aproape răstit.
― Iartă-mă... Nu m-am gândit vreo clipă că te vei simți stânjenită de gestul meu... O femeie frumoasă trebuie să fie înconjurată de lucruri frumoase iar tu meriți asta cu prisosință... Ține minte acest lucru!
Cu toate asigurările lui parșive, ceva nu este în regulă. De ce mă simt iar ca biata musculiță amețită de păianjen, prinsă într-o plasă strălucitoare?
― Fie. O să le port în seara cu pricina, dar apoi le voi returna.
― Încăpățânată ca întotdeauna. Dar nu vreau să ne certăm... O să avem timp berechet pentru asta, față în față, mustăcește el. Noapte bună, Amelia.
― Noapte bună, Vladimir.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu