M-am apropiat de cadavrul întins pentru examinare, încercând să nu-l privesc direct pe Vladimir, care stă și pândește ceva în spatele meu. Sebastian a plecat, așa că sunt nevoită să deschid toracele de una singură. Mi-am pus masca pe gură, fericită că sunt oarecum ascunsă de ochii lui, fiindcă emoțiile mele au atins apogeul. Corpul mă trădează... Apăs sub stern, dar degetele îmi tremură vizibil... Mirosul de mosc îmi inundă nările, pe când mâna mea este dublată de o alta, una hotărâtă, pricepută. Degetele lui Vladimir mă forțează să trec peste blocaj.
Dunga roșie- vineție, tabloul oferit de organele atrofiate mă hipnotizează...
— Ce se întâmplă cu tine?
Scap bisturiul din mână, care lovește podeaua cu zgomot. Mă aplec să îl iau, dar legistul mă prinde de braț, încercând să stabilească un contact direct.
— Răspunde-mi! zice el aspru.
Îmi este frică de adevăr. Dacă îmi confirmă că el a fost în spatele atacului?
— Lasă-mă!
Sunt cumplit de dezamăgită, frustrată, speriată, și îl urăsc pe Vladimir din tot sufletul! M-am dus și am scos ceva din dulap, apoi m-am întors spre decedat, trântind unealta deasupra lui. Am fixat foarfeca în locul corespunzător, începând să fracturez coastele. Mirosul de mort îmi face silă, așa că respir pe gură, făcând masca să se umfle ușor. De îndată ce l-am văzut deschis m-am dat înapoi, lăsându-l pe Vladimir să-și facă treaba. El începe să scormonească, să taie, aruncându-mi câte o privire de castană prăjită, printre genele negre.
— Ai de gând să îmi spui de ce ești așa de supărată?
Înghit în sec. Nu mai vreau să continui cu prefăcătoria. Nici nu mai am timp să improvizez ceva. Vreau adevărul crud, acum sau niciodată!
— De ce ți-ai încălcat cuvântul?
— Nu sunt sigur că înțeleg unde bați...
— Ai promis că nu-l vei mai folosi pe Nicolae pe post de zombi!
El abandonează instrumentul în interiorul cadavrului, apoi își scoate masca.
— Ce tot spui acolo? Ți-am zis deja: Nicolae a fost dezactivat.
Pare sincer mirat de întrebarea mea. Oare așa să fie, sau joacă teatru?
— Ei bine, mortul tău „dezactivat" m-a atacat ieri noapte!
O cuta ciudată apare între sprâncenele lui. Un fel de umbră vinovată i se perindă peste obraz, dublată imediat de o surprindere vădită.
— Atacată?! Așa ceva nu este posibil! Unde, cum...? Explică!
— În apropiere de cimitirul Martirilor. Era târziu, mă întorceam acasă.
El abandonează ceea ce făcea, luându-mi mâinile, precipitat. Deși port încă plasticul protector, simt un fior rece cum îmi dansează pe spinare.
— Ești bine? Te-a rănit?!
— L-am lovit în cap cu o piatră, apoi am fugit, mint eu cu convingere.
De fapt, este doar jumătate de adevăr. Ar fi trebuit să zic „lopată"?
— Amelia, nu pot să cred ce aud... Crede-mă, nu am nicio legătură cu atacul!
— De unde pot să știu dacă ești sincer?
O cută amară îi deformează gura, semn al unei dezamăgiri profunde.
— Chiar crezi că ți-aș face vreodată rău?
— Mi-ai făcut deja... Îți amintești?
Nu am decât o imagine în minte: fuga mea după groaza pe care am trăit-o la morgă în acea noapte urâtă. Îmi retrag mâinile.
— Atunci a fost diferit. Nu mai sunt același om, Amelia!
Constat cu uimire că eu dețin controlul asupra situației. Eu sunt cea care îl face acum să se justifice. Să fiu atât de puternică sau Vladimir are vreo slăbiciune? De ce vrea să pară mai bun decât este, când știm amândoi tristul adevăr?
— Oare? zic cu sarcasm. Din ceea ce văd, încă de la început, nu ai făcut decât să îți urmezi macabrul plan... Indiferent care a fost acela.
— Repet: planul a căzut. Nu mă forța să spun mai mult, nu ar fi înțelept pentru niciunul dintre noi și nu vreau să te pun iar în pericol.
— La ce te referi?
— Nu te preocupa... Mă voi ocupa personal de asta.
— Cum vrei să am încredere în tine dacă îmi spui doar fragmente?
A oftat învins apoi a început să destăinuie un alt crâmpei din secretul lui.
— De când cu Ascensiunea, mi-am făcut o grămadă de dușmani. Unii dintre ei încearcă să-mi distrugă imaginea, folosindu-se chiar de punctul meu forte: necromanția. Dacă organizația vede morții umblând pe stradă alandala și oamenii încep să pună întrebări, asta îmi scade serios credibilitatea. Nu îmi pot permite greșeli ca acestea, înțelegi? Se poate sfârși prost pentru mine...
— Înțeleg.
— A existat vreun alt martor? Adică, în afară de tine?
— După cum ți-am zis deja, eram singură...
— Ce ai căutat noaptea în preajma cimitirului? Nu e un loc sigur.
— Am fost să vizitez mormântul cuiva drag...
Lista de minciuni devine din ce în ce mai lungă. Pentru Dumnezeu, nu are de gând să înceteze odată cu întrebările?
— Știu că vei detesta ideea mea, dar situația de față nu-mi dă de ales. Voi pune pe cineva să te păzească.
— Poftim? Vrei cumva să plătești un bodyguard?
— Am oamenii mei. Sunt discreți, aproape invizibili și te pot urmări din zori până în noapte. Dacă se întamplă ceva, vor interveni.
— Vrei să trimiți gorilele pe urmele mele? Ai înnebunit?
El mă apucă de braț, strângându-mă ferm, captându-mi pe loc atenția.
— O fac pentru binele tău. Dacă chestia asta se răspândește... Amelia, dacă cineva din Cerc suspectează implicarea ta, ești ca și moartă!
Am simțit înghețul în oase. Ca într-un film, mintea derulează cu încetinitorul o scenă sinistră: eu închisă într-un sicriu, purtată de bărbați necunoscuți spre un cimitir părăsit, îngropată pe furiș; fără vreun preot, fără slujbă, ca nimeni să nu mai audă de numele meu. Sau, mai grav: aruncată într-un șanț.
— Nu am nevoie de protecția ta!
— Iese din discuție! Nu va dura mult. Câteva săptămâni, până mă asigur...
— Săptămâni? Nu pot trai în felul acesta, Vladimir!
—Trebuie! Nu aș putea suporta dacă ți s-ar întâmpla ceva rău!
Vorbele lui au darul de a mă înspăimânta și incita deopotrivă. Flăcăruia din acele pupile mărite, respirația lui sacadată, îmi trezesc bănuieli. Oare este vorba doar despre protecția mea? De ce aș conta așa de mult în ochii lui?
— Îl am pe Sebastian cu mine aproape toată ziua. Mă poate ține în siguranță.
Îmi amintesc crâmpeiul în care el m-a scos din groapă. Apoi scena memorabilă în care l-am pus împreună pe mort la pământ. Da, suntem o echipă bună.
La auzul acelui nume, el îmi dă drumul la mână, aparent resemnat.
— E o persoană de încredere?
— Cred că da.
— Nu e suficient pentru mine. Vei fi pusă sub protecție oricum.
— Mi-am făcut alegerea! Nu poți să treci peste voința mea!
— Nu-mi pasă! Problema te depășește. Nu doar pe tine, ci și pe Sebastian. De aici preiau problema în propriile mâini. Nu mă enerva!
Sprâncenele încruntate mă intimidează, iar tonul arogant mă scoate din sărite.
— Și ce vei face dacă te enervez?!
— Voi pune cinci oameni în loc de unul, așa că vei avea mai multe gorile pe urmele tale, răspunde cu ironie, ușor amenințător.
Sunt iritată, dar îmi dau seama că are dreptate. A câștigat acest meci, dar numai pe jumătate, fiindcă nu știe ce s-a întâmplat cu adevărat între mine și Sebastian.
*
Am părăsit cimitirul cu strângere de inimă. Groapa a rămas la fel, iar Nicolae este de negăsit. Să se fi ocupat Vladimir de problema? Sau poate... rivalii săi?
— Nu mai este nici urma de el... murmură Sebastian.
— Ți-am zis că a fost un vagabond...Cine știe ce lunatic scăpat de la Spitalul de Psihiatrie... Probabil nu era stăpân pe acțiunile lui.
— S-ar putea să ai dreptate, dar nu mă simt împăcat la gândul că pleci acasă pe jos în fiecare noapte. Dacă se întoarce acel nebun?
— Eram destul de departe de Stejari... Nu te îngrijora.
El își petrece brațele pe după umerii mei, privindu-mă într-un fel anume, din care îmi dau seama că sunt importantă pentru el. Fără să-mi dau seama prea bine de cum s-a întâmplat, am devenit iubita lui. Dar mă tem... Povestea ciudată în care am intrat fără voia mea, ar putea să-mi strice relația cu Sebastian.
— Vrei să mergem la un film? întreabă el brusc.
— Mai are rost să întreb dacă e science-fiction?
— Nu fi obraznică, zice el, lipindu-și buzele de ale mele.
După multă vreme petrecută în întuneric, îmi rețin cu greu zâmbetul. Buzele se arcuiesc fără voia mea, îmi simt sufletul ușor.
Nu mă pot opune acestui lucru benefic, care a apărut pe neașteptate în viața mea. Exact ca un fulger.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu