Capitolul 11: Domnul Nicolae

Motocicleta zboară pe șosea ca un diavol negru. Mi-am petrecut brațele pe după trupul lui Sebastian, așa cum o făcusem nu demult. Dar de data asta îl țin strâns. Mult mai strâns, ca și cum mă tem că totul este o iluzie. Simt că viața mea a primit un suflu nou, menit a spulbera nopțile lungi din morgă, în care nu sunt altceva decât un stagiar macabru. Prima parte a existenței mele a fost foarte tristă. Nu este bine să privești în trecut, dacă vrei să supraviețuiești acestei lumi...

Doar în ziua în care vei ține bisturiul în mână, cu siguranța unui profesionist, poți să începi a tăia în carne vie, să diseci amintirile pe masa de metal, analizând rănile ce ți-au cauzat moartea timpurie a sufletului. Sufletul meu era mort, dar am găsit puterea de a trăi prin studiu și muncă, chiar dacă eram la fel de rece precum cadavrele din Institut. Apoi a venit o zi în care perseverența mi-a fost răsplătită. Printr-o suită de conjuncturi favorabile, am sfârșit sub tutela lui Mahmud.

Viitorul începuse să se arate luminos, dar zborul mi-a fost frânt prematur de secretul celui pe care îl admiram atât de mult. Vladimir mi-a răscolit toate spaimele trecutului, iar durerea din suflet stă să se reverse ca o infecție.

Cu toate acestea am găsit un panaceu, sub forma brațelor lui Sebastian.

Am coborât de pe motocicletă, mi-am scos casca cu mișcări lente, vrând să inspir aerul rece al nopții. Ne-am oprit undeva la baza Cetățuii, în apropiere de cimitir. Pietrele funerare sclipesc straniu în bătaia lunii și s-a stârnit vântul.

M-am sprijinit de lespedea din afara cimitirului, acolo unde sunt înscriși eroii ce au căzut în războiul de la 1800. Mormintele sunt acoperite de frunze ruginii...

Îngerii săpați în marmură sunt gardienii celor care bântuie. O pasăre de noapte urlă straniu. Acest poetism sepulcral întrece cu mult imaginile obișnuite de la morgă. Este ceva în aer... Sebastian s-a apropiat de lespede, apoi m-a luat în brațe cald, uman, iscând în mine o furtună. Se aude un tunet îndepărtat, dublat de buzele lui care îmi cercetează gâtul, căutând intrări spre El Dorado.

Ceva asemănător unei magii ne cuprinde pe amândoi și ne duce într-o lume paralelă. E o lume scufundată în întuneric, în care noi suntem unicele torțe. Răsuflările noastre prind curaj, amestecându-se într-o dulce fuziune...

Pe când ne bucuram unul de altul, aud un zgomot. Un foșnet strident produs de frunze călcate în picioare, de crenguțe rupte brutal de cineva greoi.

— Sebastian... Stai...

Îmi dezlipesc buzele, începând să cercetez cu ochii zona de jur-împrejur.

— Ce s-a întâmplat?

— Mi s-a părut că am auzit ceva.

— Nu e nimic... Probabil vreun câine rătăcit.

Ca să mă liniștească pe deplin, s-a întors la sărut și m-a amețit încă câteva minute.

— Am o idee. Vrei să facem niște poze în cimitir? zice el ghiduș.

Soarele și-a trâmbițat demult plecarea; adăpostul nopții ne ferește de priviri indiscrete. Am izbucnit în râs. Poze în cimitir? Cred că nu am mai făcut asta din timpul liceului, pe când încercam să-mi depășesc frica de necunoscut. Între timp, cimitirul a devenit loc de promenadă, fiind prea obișnuită acum cu mirosul morții. Am abandonat motocicleta, mergând spre poarta încununată de lacăt.

Acesta nu reprezintă vreun obstacol pentru noi, fiindcă gardul nu este prea înalt, deci, se poate escalada cu ușurință. Sebastian își pune palmele căuș, eu îmi sprijin talpa pe mâinile lui, folosindu-l ca pe o scară. Ajung pe zidul de ciment, care este suficient de lat încât să poți sta pe el, și după ce răsuflu adânc, sar.

Crengile se zdrobesc sub greutatea mea. Am început să chicotim ca niște școlari.

— Știi cât costă amenda pentru profanare de morminte? zic eu ironic.

— Singura profanată de aici vei fi tu, râde el.

Sebastian îmi face poze, spunându-mi că arat bine pentru un zombie, pe când eu studiez chipurile morților, încadrate de medalioane. Am străbătut aproape jumătate din cimitir, când am zărit un mormânt nou. Nu are lespede pe el, fiind o groapă obișnuită și stă pitit după un stejar. Judecând după coroanele uscate, aproape distruse de ploi, teoria mea nu mai este valabilă: mormântul e vechi.

Pe când mă apropiam să investighez, am constatat că acele coroane erau zvârlite aiurea iar pământul pe care îl văzusem nu era peste mormânt, ci scos din groapă. Am pășit mirată spre el, simțind o senzație dezagreabilă de gol...

Înainte să-mi dau seama ce se petrece, mă prăbușesc în căscătura din fața mea. Mâinile mi se prind instinctiv de pereții formați din pământ umed, dar alunec...

Văd lumina lanternei pironită pe pământul proaspăt scos și aud un strigăt.

— Amelia, unde ești?

Reflexele repezi mi-au atenuat căderea, dar tot simt o durere de gleznă.

— Aici! Am căzut!

— Fir-ar să fie! Ești întreagă?!

Îl aud alergând, căutându-mă prin întuneric. De îndată ce lanterna intră în raza mea vizuală, mă bucur nespus. Observ deasupra mea o lopată înfiptă în pământ. Probabil groparul și-a uitat sculele. Sebastian se lasă pe marginea gropii, apoi îmi întinde mâinile. Din fericire pentru mine, groapa nu este chiar atât de adâncă și reușesc să îl apuc de brațe. Mă cațăr cu greu, gâfâind, puțin cam speriată.

— Așa, așa... Bun... Aproape ai reușit!

Ochii mi se duc întâmplător spre stânga. Zăresc o cruce de lemn printre coroanele căzute, care aproape că se bălăngăne în vânt... Descifrez un nume: Gheorghe. Revin fulgerător la teoria inițială: mormântul pare că a fost proaspăt săpat.

Sunt murdară de pământ umed și mi-am distrus bunătate de pantaloni. Sebastian mă strânge la piept aproape sufocant, privindu-mă cu îngrijorare.

— Ți-ai scrântit ceva?

— Sunt bine... Dă-mi lanterna! zic imperativ, cuprinsă de o bănuială stranie.

Folosesc lanterna telefonului pentru a observa mai bine crucea. Creierul îmi este invadat de raționamente. Numele este pictat cu vopsea roșie, învechită...

Nu pare proaspăt. Peste o clipă, simt că sângele îmi îngheață în vene, fiindcă acolo, scris cu majuscule, văd un nume de familie: Nicolae. Încep să tremur necontrolat... Toate gândurile și presimțirile negre devin realitate. Mintea mea face calcule rapide. Dacă ar fi fost orice altă combinație de litere aș fi stat liniștită, dar Nicolae Gheorghe este numele mortului- viu care a fost material de laborator.

— Să plecăm de aici, Sebastian! Acum!

Mă îndepărtez de groapă în grabă mare, luminând drumul, dar uitându-mă îndărăt, zăresc o umbră înaltă după stejar, care stă și pândește. Am țipat scurt, încercând să-mi avertizez companionul, dar este prea târziu. Umbra se prăvălește în spatele lui Sebastian, apoi îl lovește cu bestialitate, dezordonat.

— Ce naiba!? strigă Sebastian năuc, încercând să se apere.

Arătarea nu se lasă însă intimidată cu una cu două, ci îl mușcă de față!

Privindu-i trăsăturile schimonosite de ură îl recunosc și mă cutremur! Bietul meu iubit habar nu are cu ce forță se confruntă! Pentru o clipă, am uitat de groaza mea. Mortul înșfacă gâtul victimei sale și vrea să-l tragă în mormânt, după el.

Neștiind prea bine ce fac, am luat lopata, simțind un val de adrenalină nebună curgându-mi prin vene. Am lovit cu o mișcare precisă, am trosnit puternic în umerii lui Nicolae iar acesta și-a abandonat jucăria, întorcându-se spre mine.

Între timp, Sebastian își revine și îl pocnește în cap cu o piatră. Nicolae cade pe spate cu un zgomot înfundat. Cimitirul redevine tăcut. Pentru o clipă, am rămas nemișcați. Apoi am început să plâng isteric, zguduită de faptul că Sebastian ar fi putut fi ucis de furia acelui demon care se întorcea în lăcașul lui.

— La dracu'! Ce am făcut?! Era groparul și l-am omorât!

Sebastian e disperat. Se ține cu mâinile de cap, oscilând între înjurături și rugi către Cer. Ce să îi spun acum? Că mortul era deja mort?!

— Să plecăm naibii de aici! zic eu tremurând.

Am aruncat o ultimă privire spre cadavru. Bărbatul e îmbrăcat cu niște haine ponosite, parcă desprinse din secolul trecut, cu picioarele goale. Ochii îi sunt semideschiși și chipul vânăt e mai respingător ca oricând. Am început să alergăm spre gard, fără să îndrăznim a ne uita înapoi. Nenorocitul de Mahmud!

Mi-am înghițit lacrimile reci, cu gândul la o răzbunare teribilă, dar în același timp mă tem groaznic. Faptul că am fost în cimitir când mortul s-a întors acasă, a fost o coincidență nefericită. Dacă îi reproșez asta lui Mahmud va afla de Sebastian, fiindcă nu pot să-l mint în față. Dacă se va înfuria? Secretul său era doar al său... Am fost singura căreia i l-a împărtășit și lucrurile ar fi trebuit să rămână așa.

Apoi îmi dau seama că există ceva mai înfiorător decât Vladimir și acesta este ordinul de care aparține. Dacă Necromantul nu era el, atunci nu poate fi decât altcineva din Cerc. Dacă acel cineva a apucat să ne vadă și este pe urmele noastre? Până la urmă, i-am spulberat vraja ruinând cadavrul. Sau mai grav...

Dacă întâlnirea sepulcrală din cimitir nu a fost o eroare?

*

Soarele s-a ridicat de ceva timp... Zorii ne-au readus la realitate, dar nici măcar cafeaua tare nu reușește să-mi alunge gândurile negre. Privesc cu oroare spre mortul așezat pe masă și nici Sebastian nu arată prea bine. Are un plasture pe obraz, iar căutătura bizară mă pune pe gânduri. Cred că o parte din el înțelege că ceea ce s-a întâmplat în cimitirul Martirilor sfidează logica sănătoasă.

Pe când ușa se deschide, tresărim. El se poziționează strategic în fața mea, de parcă ar fi vrut să mă apere de un pericol iminent, iar eu mă ascund.

— Bună dimineața, aud o voce răgușită, puțin nazală. Gata de muncă?

Sesizând că nu este vreun dușman, Sebastian se calmează, dar mâinile lui rămân protector pe umerii mei. Vladimir ne privește cu sprânceana arcuită, nedumerit. Ca și cum ar intui că tot ceea ce s-a întâmplat are legătură cu legistul, Sebastian nu intenționează să abandoneze postul, rămânând în rolul de protector.

La tabloul mohorât al fețelor noastre, se adaugă un element nou: figura surprinsă a lui Vladimir la vederea gestului tandru.

— Bună dimineața, îngaim eu, ocolindu-i privirile.

Respir adânc, încercând să nu mă dau de gol... Mă duc rapid spre masa de disecții, prefăcându-mă foarte interesată de ceea ce văd.

— Domnule Bolliac, dumneata nu trebuia sa te afli în Tabernacol?

Sebastian nu vrea să plece, dar eu ii fac un semn discret. Ușa se dă în lături și colegul meu, actual iubit, părăsește camera, lăsându-mă singură cu Vladimir.