Capitolul 9: Disecții de gânduri

Morga e plină de veselie, iar de data asta o avem cu noi și pe Sabrina, prietena Mariei. Înaltă, subțirică, cu părul roșcat, posesoare a unei perechi de ochi albaștri, se prezintă ca și contrariul primei. E îmbrăcată într-un halat împrumutat și urmărește atent ceea ce face Sebastian. Încântat că poate să-și demonstreze talentul, stagiarul nostru se chinuie să scoată glonțul din corpul vânăt și plin de sânge al unui bărbat ucis într-o discotecă, în vreme ce fetele îi admiră mișcările.

Bavria devine un loc din ce în ce mai nesigur! Acesta e unul dintre motivele pentru care am ales Orașul Vechi. Pe lângă faptul că este așezat strategic, nu este o zonă preferată de criminali, vagabonzi, mafioți și alte ciudățenii ale societății.

Hoții preferă să vandalizeze Orașul Nou, care este presărat cu vile, iar blocurile adăpostesc apartamente de lux. De fapt, mare parte a hoților sunt din Bavria veche, fiindcă cartierele sărace nu oferă multe posibilități și oamenii au devenit disperați. Nu îi pot condamna, dar nici nu mă mai simt în siguranță.

— Amelia, mă ajuți? Am nevoie de o pensă, zice Sebastian.

Îmi trag mănușile, jucând rolul de asistent. Rana este localizată undeva sub stern, dar glonțul se încăpățânează să reziste. Iau pensa și creez un culoar, iar el începe să caute, scormonind prin corpul nefericitului.

Maria și Sabrina se lasă peste masă, uitându-se cu atenție, învățând.

— Ești unul încăpățânat, nu-i așa? spune el mortului iar fetele chicotesc.

Apasă tare, ferm decis să-l învingă pe decedat, mormaind ceva printre dinți. Extrage glonțul cu un clește și îl aruncă în cutiuța metalică pe care o ține Maria.

— În sfârșit! Îl închizi tu?

— Sigur. Sutura este una dintre pasiunile mele, zic eu în zeflemea.

Sebastian se ridică, își îndreaptă spatele demonstrativ, apoi se duce să își dezinfecteze mâinile. Ușa se deschide larg, violent, vestind intrarea lui Călin.

— Lume, lume... Ce se întâmplă aici?

— Ți-e dor de mine deja? rânjește Sabrina.

Blondul se duce țintă spre roșcată, o prinde de mijloc, apoi o sărută zgomotos pe obraz, foarte aproape de colțul gurii. Eu mi-am văzut mai departe de treabă, cu acul arcuit. Însă colțul zgomotos îmi distrage atenția. Iubitul Sabrinei uită că ne aflăm la morgă și se hârjonește cu ea ca la zoo.

— Aloo, grădinița...! Luați-vă o cameră! zise Sebastian cu sarcasm.

— Crezi că arhivele se pretează? Acuși dăm o fugă, râde Călin.

— Dacă îți place să te mozolești printre dosare, e locul ideal...

Călin pufnește, Sabrina îl mușcă de ureche, apoi îl înghiontește ușor.

— Haide, du-te odată, îmi e foame... se miorlăie ea.

— Și mie... Fetelor, v-ați decis ce vreți?

— Pizza, pizza! urlă în cor Maria și Sabrina.

Simt o undă întrebătoare din partea lui Sebastian. De fapt, îl simt în spatele meu privindu-mă lung, așteptând să îmi audă răspunsul.

— Ca de obicei, mulțumesc, mormăi eu pe sub mască.

— Bun. Haide Caline, că nu am de gând să car singur toată haleala!

Desprinzându-se cu greu de roșcată, Călin își aruncă haina pe el și iese. Le aud vocile pe coridor, glumele și îmbrâncelile. Nu au niciun pic de minte!

Strâng din dinți, înfigând acul în pielea mortului, ca într-un goblen înghețat, realizând cu gesturi elegante o mini-capodoperă din lynon.

*

Masa ce găzduia de obicei sticluțe și borcanele, a fost debarasată de băieții nerăbdători, care au umplut-o cu pachete din plastic. Mirosul de pizza și de pui prăjit inundă camera mortuară, transformând-o în cantină. Alături de mâncare, observ sticle de Pepsi, de apă minerală, pe lângă multe pachete de țigări.

— Nu credeți că ar trebui să ducem totuși mortul de aici? râde Sabrina.

— Că bine zici. Căline, mișcă-te, ne trebuie un pat mobil...

Nepăsător la glumele noastre, decedatul rămâne la fel de țeapăn și sumbru.

Am luat o folie argintie din dulap și l-am acoperit cu grijă. Măcar așa e protejat de privirile lor insensibile. Ușa se dă în lături, pe când patul mobil e împins de Călin în proximitatea victimei. Băieții mută defunctul printr-o mișcare de translație.

Am luat locul lui Calin, începând să împing ușor patul cu rotile, urmată de Sebastian, care îmi e frate de suferință. Coridorul sumbru e luminat de neoane chioare și se termină undeva spre capătul clădirii. Demetrescu a ordonat ca acest cadavru să fie dus acolo, nu la Tabernacol, dar nu ne-a zis și motivul.

— Ce zici... Viteza luminii? întreabă Sebastian pe un ton complice.

— Ești nebun? Dacă ne vede cineva? râd eu.

— Nu e nimeni aici. Sau ți-ai pierdut simțul aventurii?

Am ridicat dintr-o sprânceană, simțindu-mă provocată, apoi am început să alerg, împingând patul care se mișcă silențios și dezordonat. El râde, eu mă întreb dacă decedatul o să ne blesteme pe lumea cealaltă pentru că ne distram pe seama lui. Bine, corect ar fi să spun că ne distram pe seama patului. E unul din lucrurile pe care le facem în secret încă de la începutul anului III.

Am ajuns la marcajul pe care scrie cu roșu Accesul persoanelor neautorizate strict interzis iar Sebastian a folosit cardul de acces pentru a putea intra. A deschis ușa dublă, care s-a bălăngănit în ambele părți, iar eu am răsucit targa strategic, orientând-o spre dulapuri. Sebastian deschide unul dintre rafturi, apoi îmi face semn să îl ajut. Folosim același procedeu de mai devreme, pentru a depozita mortul acolo unde îi este locul. Răceala congelatorului mă face să strănut.

— Sănătate!

— Merci. Gata, acum ești ca acasă, domnule...

— Cred că numele de familie era Mazilescu.

Părăsim încăperea rece, parcă puțin îngândurați, oarecum atinși de dramele pe care le vedem zilnic. Vrem să ne alăturam colegilor, dar camera de disecții e goală.

— Sunt dincolo, zice Sebastian.

Iar s-au mutat cu mâncarea în birou. Sper să nu îi dea prin cap lui Demetrescu să facă vreo verificare, ca să descopere cum troneaza pizza peste cutiile cu dovezi.

Fiecare s-a așezat pe unde a apucat: Călin a luat locul de onoare- un fotoliu negru, mare; își ține iubita în poală, iar cutia de pizza stă pe genunchii ei, ca la mansardă.

Ca să îi mulțumească pentru efort, Sabrina îi împăturește fiecare felie de pizza, apoi îl hrănește cu gesturi pseudo-romantice, care au o anumită dulceață dezgustătoare. Maria, un fel de cățărătoare de profesie, sfidează gravitația, stând cu fundul pe masa din lemn, acolo unde și-a instalat toată șandramaua: pizza, cartofi prăjiți, salată de crudități și limonadă. Doamne, cât poate să mănânce!

Eu m-am sprijinit de dulap și îmi fac de lucru cu furculiță de plastic prin orezul cu ciuperci. Nu prea am pofta de mâncare, dar stomacul își cere drepturile pe tonuri tendențioase. Sebastian s-a așezat lângă mine, imitându-mi postura, ronțăind pizza cu o poftă de invidiat, stârnindu-mi fantezii italienești.

— Sigur nu vrei?

— Nu mă tenta... Am început să depun grăsime pe burtă...

— Prostii. Arăți mișto, zice el scurt.

— Ești un mincinos bun, mormăi eu.

— Nu mint. Dar dacă tot ai început să îți faci probleme, cunosc o metodă de a arde calorii în timp record.

— Sărutul? chicotește Maria.

— Prea puțin. Sărut și sex, râde Călin din celălalt capăt.

— Numai la prostii vă gândiți, zice Sebastian ofensat. Eu mă gândeam la dans.

— Aaa, de ce nu zici așa? rânjește Maria.

— Că tot veni vorba... Cu toții vom ieși mai devreme azi, nu vreți să mergem să ne zbânțuim în Zimbru? întreabă Calin.

— Și eu aș vrea să ard niște calorii! se extaziază blonda.

Mă uit spre silueta ei bondoacă și nici nu mă gândesc să o contrazic. Deodată se instalează tăcerea. Iau încă o gură de orez și o mestec încet, plictisită groaznic. Apoi realizez că ei stau și așteaptă cu gâtul întins un verdict de la mine.

— Ce?! Discotecă? E sfârșit de săptămână, vreau să mă odihnesc!

— Refuz să cred că ai îmbătrânit, zice Sebastian și mă atinge intim, familiar, cu cotul. Te rog, fără tine nu are farmec!

Ochii lui albaștri, rugători, au strălucirea unui cățel care așteaptă să fie mângâiat de stăpâna lui. Greu, foarte greu rezist la această privire!

— Hai Amelia, ce naiba! Suntem tineri, să ne distrăm până mai putem! Nu vreau să dănțuiesc prin Zimbru când o să am lumbago! zice Calin.

— Pfff, fie... Dar vă zic de acum că nu stau până dimineața!

— Ura! strigă fetele.

— Dacă tot ne-am decis, îl chem și pe Radu, zâmbește șiret Maria. Aștept de mult timp ocazia să îi arat mișcările mele... pe ring, evident. Tu ce mai aștepți, Sebastian? Sau iar începi cu mofturile?

— Daaa, mereu cu o mie de pretenții! îl șicanează Calin.

Sebastian zâmbește strâmb, observând vicleana lor coalizare.

— Vorbiți din filme, zice el ironic. Nu toată lumea își permite să aibă o relație, mai ales în timpul stagiaturii... Pur și simplu nu am timp pentru așa ceva.

— Nu știi celebra zicală: „Colegu' de lângă tine totdeauna-ți face-un bine?" Deschide ochii! Hmmm, curând îl voi avea pe Radu coleg... De abia aștept!

Se pare că Maria a decis deja care va fi soarta nefericitului iar el nici nu are habar ce îl așteaptă. Pe de altă parte, Călin nu pare prea mizerabil de când și-a pus încrederea în mâinile roșcatei. Aș zice că îi priește, fiindcă s-a îngrășat.

Am părăsit arhiva și m-am reîntors să curăț sala de disecții. Ceilalți au rămas să-și facă siesta, dar eu mă plictisesc. Pe lângă asta, chiar nu vreau să îi văd pe cei doi porumbei alintându-se la infinit. Nu trece mult și apare Sebastian.

Își face de lucru printre instrumente... Mă privește cu coada ochiului, dar îl ignor. Am pus soluție pe un burete, începând să dezinfectez masa de metal, cu gândurile departe. Mă gândesc la Zimbru, la muzică veche și la Vladimir.