Când am deschis ochii, am simțit două brațe puternice cum mă așază pe un scaun. Mâinile îmi sunt legate la spate. Amețeala și greața mă readuc la realitate, dar nu am putere să mă opun. Îmi simt genunchii sleiți, sunt ca o păpușă de cârpă mânuită de maestrul păpușar, care nu manifestă vreo empatie pentru mine.
— Unde sunt?
Sunt speriată de moarte, dar nu vreau să le arăt asta răpitorilor mei.
— S-a trezit! anunță vocea groasă din spatele meu.
Sunt înconjurată de trei bărbați îmbrăcați în costume elegante, ce poartă măști stranii care îmi amintesc de carnaval. Măștile sunt negre, la fel ca și costumele, nelăsând vreun indiciu asupra identității acestor căpcăuni.
Ochii mei împăienjeniți încep să se obișnuiască cu semiîntunericul... Mă aflu într-o biserică. De fapt, judecând după dimensiuni și cupola înaltă, e o catedrală construită în stil gotic, prăfuită, părăsită de mult timp. Pereții de piatră sunt acoperiți cu mușchi iar vitraliile murdare nu filtrează lumina aproape deloc.
Sunt prizoniera acestui scaun de lemn, cu încheieturile captive în cătușe, care la rândul lor sunt prinse de baza spătarului. Nu mă pot mișca în nicio direcție, chiar dacă mă zbat, căutând eliberarea. Unul dintre răpitori deschide un celular și formează un număr. E o tăcere mormântală. Încep să îmi amintesc crâmpeie din viața mea, întrebându-mă retoric dacă voi apuca răsăritul. Totuși, logica îmi spune că dacă ar fi vrut să mă omoare, ar fi făcut-o deja.
E destul de răcoare și încep să tremur ușor, atât de frig, cât și de frică.
— E aici, domnule! zice gorila mascată.
Am sentimentul că el este cel care mi-a pus batista pe nas. E foarte înalt, masiv, are umerii lați și mâinile butucănoase. Arată ca un fel de Hercule neșlefuit. Judecând după bărbia pătrățoasă pe care o observ din profil, trebuie să fie un luptător de categorie grea. Celălalt are niște căști ciudate prinse de ureche și vorbește cu cineva. De ce atâta tevatură pentru nimic?
Îmi amintesc brusc de avertismentul lui Vladimir, un fel de fragment pierdut prin memorie... Frica îmi cutreieră toate ungherele sufletului. Mă uit cu ochii după geanta mea și o văd în brațele unuia dintre bărbați. Acesta ține în mână telefonul meu, căruia i-a scos bateria, ca să fie sigur că nimeni nu mă va localiza.
— Ce se întâmplă aici?! strig cu îndrăzneală precoce.
Cei trei își ațintesc ochii spre mine, care se ghicesc în spatele măștilor ca niște fante întunecate. Gorila înaltă are părul scurt, țepos, cu accente soldățești, cel care îmi ține telefonul are părul pieptănat peste cap iar ultimul e chel. Costumele lor sunt identice și îmi amintesc de celebrii Man in Black din filmele science- fiction. Să fie reprezentanți ai Cercului? Sunt doar un stagiar care a avut nefericita inspirație de a sta în preajma lui Vladimir. Cu ce am greșit înaintea lui Dumnezeu, ca să sfârșesc răpită de niște fanatici? Nu sunt o amenințare pentru nimeni...
Pe când încercam să-mi liniștesc sufletul zbuciumat aud motorul unei mașini... Zgomotul încetează iar mașina se oprește undeva foarte aproape de catedrală, pentru că aud portierele închizându-se violent. Gorila halterofilă rămâne lângă mine, dar ceilalți doi se grăbesc să deschidă ușa mare și grea, pentru a-și întâmpina șeful. Este clar faptul că răspund în fața cuiva, altfel mi-ar fi adus până acum vătămări corporale. Se aude un schimb de replici sonor, o ușă trântită și zgomot de pantofi de lac pe piatra rece.
Mă lipesc cât pot de mult de scaun, stând cu ochii holbați spre barbații care se reîntorc. De data asta sunt însoțiți de un al patrulea, care poartă un smoking albastru, ca și cum abia s-a întors de la o petrecere fastuoasă. Deține o mască roșie, asemănătoare cu a răpitorilor, dar puțin mai alungită în partea de jos.
Judecând după culori, s-ar părea că lacheii primesc negrul iar roșul este rezervat liderului. El trebuie să fie cel care a dat comanda pentru această acțiune mârșavă... Șeful poartă niște mânuși albastru închis, ca și cum nu ar vrea să fie trădat de nicio bucățică de piele. Le trage ușor și le dă lacheului din stânga lui, apoi vine spre mine cu pas măsurat. Nu se grăbește deloc, de parcă ar avea tot timpul din lume, dar eu mă simt prizonieră aici de o eternitate.
— Aprinde niște lumânări... E prea întuneric...
Vocea liderului mă surprinde... Nu e nici joasă, nici guturală, nici scârțâită, nu e deloc cum mă așteptam. E tinerească, înaltă, aducându-mi aminte de vocile studenților de la Teologie, care cântă duminică de duminică la strană.
Bărbatul cu păr țepos aduce de undeva un sfeșnic mare, ce mai păstrează în el niște lumânări, resturi de la cine știe ce ritual macabru. Chiar dacă catedrala este abandonată, ceva în mine îmi spune că locul este un cuib de nebunii pentru sataniști. Oricât mă zgâiesc la pereți, nu îmi dau seama unde mă aflu.
Oare am părăsit Bavria? Lumina lumânărilor dansează gălbui pe măștile lor, divulgându-le trăsăturile. Liderul vine până în dreptul scaunului meu și mă cercetează atent. Se uită în ochii mei, iar eu îmi mușc buzele.
— Scoateți cătușele.
Slugile se grăbesc să execute ordinul. Țeposul meșterește ceva în spatele meu. Aud cătușele căzând cu zgomot... Pe când mă bucuram că nu mă mai dor încheieturile, animalul acela mare și puternic îmi prinde mâinile la spate.
— Ce faceți? Opriți-vă!
Masca roșie se apropie din ce în ce mai mult de mine. Încep să strig, chiar dacă nu mi-a făcut încă vreun rău, ca un fel de preludiu pentru ceea ce va urma.
El face alt semn, iar gardianul meu schimbă poziția. Îmi aduce mâinile în față, le prinde ca într-o chingă și mă întoarce pe jumătate, lăsând cale liberă pentru mascatul care începe să mă atingă. Mă revolt, dând din picioare ca un cal nărăvaș.
— Te rog, oprește-te! Oprește-te!
— Nu te mai zbate. Nu-ți fac nimic... zice el sever.
Îmi trage bluza până sus, căutând ceva în regiunea osului sacral, acolo unde am un semn din naștere în formă de corb. Cineva se apropie cu o lumânare. Bărbatul îmi inspectează pielea, stârnind fiori neplăcuți cu degetele calde. Mă simt ca și cum mă aflu la un control medical sinistru, al cărui deznodământ nu îl cunosc.
— Nu este posibil... murmură el.
— Are corbul! zice al doilea, cel care îmi luase telefonul.
— Domnule, nu se poate să fie o coincidență? întreabă gardianul meu.
— Dacă ar fi o coincidență, Mahmud nu ar fi așa interesat de ea.
— Să o întrebăm ce știe... zice țeposul.
Sunt trântită din nou pe scaun, ținută de umeri de bădăranul cu aspect de luptător, arsă de privirile celor doi, care încep să șușotească.
— Nu putem permite ca asta să se afle mai sus...
— Dacă am ajuns prea târziu? Poate ar fi mai bine să...
— Nu o putem ucide, idiotule! Dacă află preotul, suntem ca și morți.
Sângele îmi îngheață deodată în vene. Inima îmi bate ca o tobă haotică. E limpede ca lumina zilei: tot carnagiul meu s-a declanșat din cauza lui Vladimir.
Blestemată fie ziua în care l-am cunoscut! Dar corbul... De ce are însemnătate pentru ei? E doar un semn din naștere, o anomalie... Nu mai înțeleg nimic.
Vreau să mă întorc acasă, iar mâine, când mă voi trezi... toată șarada să fie doar un vis urat. Liderul se întoarce, se apleacă spre mine și îmi cuprinde maxilarul, silindu-mă să-l privesc. Parcă nu ar vrea să se ferească de mine sau poate e prea convins de faptul că nu îmi voi da seama cine este.
— De cât timp îl cunoști pe preotul Mahmud?
— De cinci ani... Ne-a predat Anatomie la facultate... îngaim eu.
Mâna lui îmi strânge bărbia, stârnindu-mi spaima. Pare nervos.
— De cât timp îl cunoști pe preotul Mahmud?
— Ți-am spus deja... zic, cu lacrimile înnodate pe obraz.
— Nici nu ai clipit cand am zis că este preot...
Înghit în sec. Frica m-a făcut să las garda jos și am picat în capcana lui.
— Știe, domnule! Ar trebui interogată, apoi să o facem să dispară!
— Taci, Virgilius! Ți-am zis: este prea importantă ca să facem asta.
— Te rog, nu știu la ce te referi... plâng eu.
El mânuie un obiect în direcția mea, arătând amenințător spre burtă.
— Dacă se va întâmpla vreodată... Atunci o putem ucide.
Ceilalți doi încuviințează, iar eu mă uit îngrozită spre ei. De ce mă torturează cu privirile lor poncișe?
— Duceți-o înapoi. Ștergeți orice urmă. Cat despre tine... Dacă sufli o vorbă despre ce s-a întâmplat în noaptea asta, o să-ți dorești să nu te fi născut. Ne-am înțeles?
Am dat energic din cap, cu gândul la Vladimir. Aș zice orice, aș face orice, doar ca să plec. Amenințarea lui este cât se poate de serioasă, dar nu pot lăsa lucrurile să rămână așa. Ca și cum mi-ar fi citit gândurile răzlețe, mascatul se întoarce brusc.
— Dacă îi spui lui Vladimir vreun cuvințel... Știu adresa mamei tale... Nu mă tenta, fiindcă s-ar putea să o vizitez la sfârșit de toamnă...
— Nu, nu, nu voi spune nimic! strig eu. Te rog!
Liderul face un semn spre mine, cei doi hojmălăi de lângă el mă înșfacă de brațe brutal, târându-mă afară, spre mașina cu geamuri fumurii.
Unul dintre ei mă apucă de ceafă și presează puternic două puncte de acolo, făcându-mă să simt o amețeală teribilă. Apoi cad într-un leșin adânc.
***
Când mă trezesc, mă regăsesc undeva lângă cetățuie, culcată pe o bancă. Îmi dezmorțesc încheieturile ușor roșii, oftând, suspinând. Am o migrenă urată... Amintirea nopții trecute pare doar o fantasmă. Poate a fost doar un vis!
Îmi văd geanta alături, așa că o petrec de îndată după gât, apoi scrutez împrejurimile. Sunt chiar în apropierea cimitirului Martirilor. Cerul este colorat în roz turbat, semn că nu mai este mult până la răsărit. Mă grăbesc spre casă, dar ceva mă îndeamnă să vizitez criptele. Pașii îmi devin din ce în ce mai precipitați.
Împing cu greu ușa de metal, reperându-l pe groparul care curăță de frunze un cavou impozant. Mătura de nuiele face mișcări de la stânga spre dreapta, încete, liniștitoare... Apoi se oprește iar moșul îmi face un semn ușor de salut.
Îi răspund la fel, mătura reîncepe să curețe, totul pare deodată atât de normal. Mă duc undeva în capătul cimitirului, căutând groapa lui Nicolae. Găsesc crucea înfiptă acolo unde îi este locul, mormântul acoperit și coroanele așezate la loc. Poate mortul-viu și-a găsit în sfârșit odihna.
Cotesc spre stânga, ocolind un nuc bătrân, care pare aici de când lumea.
Dau cu ochii de un cavou de câțiva ani vechime. Crucea de marmură este îmbrățișată de un înger din același material, iar de gâtul lui a fost prinsă o ghirlandă cu flori artificiale. Recitesc pentru a mia oară numele care îmi aduce junghiuri arzânde în inimă: Elias. Dacă nu ar fi fost el, nu aș fi intrat niciodată în Criminalistică. Și dacă nu aș fi ales Institutul pentru practică, nu l-aș fi cunoscut niciodată pe Vladimir...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu