Capitolul 8: Fulger între inimi

Vântul a stârnit frunzele ruginii nebune, care dansează amețitor, în cercuri din ce în ce mai largi. Am coborât scările Institutului, cu halatul fluturând în urma mea. Neoanele de pe stradă sunt aprinse... Umbre vagi vestesc sosirea nopții.

Trecătorii grăbiți deschid umbrelele, iar cei care au fost prinși pe picior greșit caută un adăpost. Doar eu stau și aștept dezlănțuirea furtunii...

Un fulger îmi orbește parțial vederea. Imediat după aceea ciulesc urechile, așteptând tunetul îngemănat. Cerul vânăt și furios începe să se reverse.

Rezidenții fug degrabă în clădire, doctorii dau comenzi, sirena stridentă a unei ambulanțe îmi rănește urechile. Mă retrag sub acoperișul ocrotitor al clădirii și stau lângă o coloană de marmură veche, ținând palma deschisă, oferită apei ce cade din cer. Stropii reci îmi lovesc pielea, formând mici cratere.

Simt în nări miros de asfalt udat de ploaie, combinat cu iz de țigară. Duhoarea îmi irită căile respiratorii; mă întorc enervată spre sursa ei, întrebându-mă cine este individul care îmi tulbură reveria. Țanțoș, drept, stând în fața coloanei din stânga clădirii, ținând țigara între degete și scoțând pe gură rotocoale de fum albăstrui, îl văd pe Vladimir. Pare absent și nici măcar nu mă observă.

Înciudată de faptul că mi-a ruinat scenariile, cobor scările, vrând să ocolesc Institutul, ca să pot admira ploaia din partea cealaltă. Dar ca să ajung pană acolo, trebuie să trec pe lângă el. Pe când încercam să mă furișez, îi aud vocea.

Fumul mă face să strâmb din nas. El îmi capturează dezgustul, așa că aruncă mucul de țigară pe treptele ude.

— Îți place ploaia?

Tresar interior, uitându-mă urât spre el. Și dacă mi-ar plăcea, ce îi pasă?

— Și mirosul ploii, zic cu ironie, privind spre țigara stinsă.

Mă pregătesc să trec, dar îmi blochează drumul.

— Te-am supărat cu ceva?

Își pune mâinile în buzunarele halatului, puțin stânjenit, puțin curios.

— Tu ce crezi?!

— Ah, scena de mai devreme... Îmi pare rău pentru asta. Nu are nicio legătură cu tine, traversez o perioadă mai grea și am tendința de a deveni urâcios.

M-am îmbunat puțin, văzând că stă în ploaie ca să vorbească cu mine. Nu pare deranjat de stropii cerești, dacă asta îl ajută să fie în preajma mea.

— Să înțeleg că nu ai avut un concediu plăcut?

El pleacă capul, apoi își face de lucru cu pachetul de țigări.

— Am avut niște probleme de rezolvat cu Cercul.

Cercul. De câte ori aud denumirea sectei lui, mă cuprind fiori neplăcuți.

— E ceva grav?

Se așează paralel cu mine, iar mâna nervoasă se oprește brusc din joacă.

— Nu pot să împărtășesc astfel de lucruri. Nici măcar cu tine.

Ploaia cade cu putere și fulgerul despică cerul în două. Tunetul ne asurzește.

Scot un strigăt de surpriză. El își trece protector brațul în jurul meu, de parcă fulgerul ar fi vreun inamic ce vrea să ne atace. Nu știu cum se face, dar am ajuns lipită de coloană, iar el mă ține ca într-o chingă, cu ambele brațe împrejur, într-o îmbrățișare ciudată. Se sprijină de marmură iar eu mă las umbrită de umerii lui.

— A fost un fulger pe cinste, zic eu răgușită, simțind o altfel de tensiune cum îmi cotropește membrele.

— Nu ar trebui să fii afară pe o vreme așa zbuciumată...

— Nu mă tem... zic eu șoptit, privindu-i genele negre.

— Din ce cauză? Ești una cu furtuna? întreabă el poetic.

— Eu sunt furtuna.

Aproape că îmi vine să râd. O replică demnă de un film, spusă cu o intonație total nepotrivită. Iar mă trezesc că îmi creez povești interne, menite să îmi ofere acea strălucire care să-l impresioneze pe Vladimir. De ce îmi doresc să îl impresionez, nu știu. Poate din cauză ca mi-a spus că sunt specială. Oare a fost sincer?

Buzele lui păcătoase se arcuiesc în felul acela ștrengar... Se apropie atât de mult încât buclele mele îi ating umărul. Mă cercetează curios, ca și când s-ar afla în fața unei enigme. Cântărește ceva. Gândește ceva. Mă simt o biată musculiță căzută în plasa unui păianjen mare și negru, care își așteaptă tristul deznodământ.

Când mâna lui îmi ferește părul ciufulit de pe frunte, îmi mușc buzele. E prea familiar, iar eu prea slabă. Ce dracu' stau aici ca o stană de piatră?

— Sper că nu te-a deranjat prea tare vizita mea...

Simt un nod în gât și mă holbez spre el total confuză.

— Ce... vizită?

— Știi tu... În noaptea de vineri spre sâmbătă...Ți-am cam supărat pisica. Fie vorba între noi, e mult mai senzitivă decât tine, râde el.

Deodată îmi vine în minte un episod neverosimil, pe care îl neg de îndată.

— Nu înțeleg unde bați, zic sec, vrând să mă retrag.

— Hai să lăsăm balivernele. Știu că m-ai simțit, dar ai crezut probabil că visezi.

— Vorbești nonsensuri. Ferește-te, trebuie să plec.

Însă degetele lui obraznice îmi cuprind umărul, stârnind în pielea mea agitată un val de plăcere. Tunetele de afară mi se par deodată slabe, comparativ cu invazia acestui bărbat. E atât de aproape... Presimt că țepii din barba lui mă vor atinge în curând. Furtuna s-a mai domolit...

Acum îi văd trăsăturile clar, colorate de lumina amurgului. Norii încep să fugă, eliberând bolta, în vreme ce eu încerc să fac același lucru. Să fug.

— Nu pleci nicăieri până nu recunoști că m-ai văzut.

Pupilele mi s-au mărit de incitare. Mintea mea nu vrea să perceapă fraza ca pe o amenințare. E mai degrabă o dulce avertizare, vestind niște lucruri sumbre.

— Era doar un vis, Vladimir...

— Nu a fost niciun vis. Venisem de la o petrecere și mă chinuiam să adorm, dar am început să mă gândesc la tine... Aproape obsedant, aș zice. M-am temut că ai pățit ceva, așa că m-am proiectat astral în camera ta.

— Adică ai fost acolo... Adică, erai în patul meu?!

Mă bâlbâi ca o școlăriță. Fir-ar să fie! Iar m-a prins în unghiul greșit!

— În sfârșit, ai început să te prinzi... zice el în zeflemea.

— Te-ai strecurat în casa mea fără să te fi invitat? Cine te crezi?

Deodată am uitat de toată jena, fiindcă m-am enervat la culme.

— Stai liniștită. Promit că nu voi veni să te spionez când te îmbăiezi. Deși, trebuie să recunosc...Tentația este aproape de nesuportat.

Rânjește și mă tachinează din nou iar eu mă înroșesc ca un rac fiert.

— Ceea ce ai făcut tu se numește voyeurism!

— Ai dreptate, este o infracțiune astrală, dar mă tem că nu există legi care să te protejeze... Ai putea să înveți proiecția astrală, să-mi răspunzi cu aceeași monedă. Ce zici, nu ți-ar plăcea să îmi tragi două palme? mustăcește el.

— Dacă tot îmi va veni pofta, pot să o fac și în planul fizic, chiar acum!

Își mușcă buza de jos, chinuindu-se să nu râdă prea tare.

— Probabil mă consideri o scursoare, însă am un cod moral de neclintit. Dacă nu credeam că ești în pericol, nu aș fi intrat în casa ta.

De ce aș fi în pericol? Din ceea ce văd singurul factor perturbator este chiar el!

— Trebuie să cobor în Tabernacol, caut eu o scuză.

— Am înțeles, zice el puțin dezamăgit, cu dublu sens.

Urc scările cât pot de repede. Nu mă uit în urmă, dar simt în nări miros de ars. Vladimir și-a aprins altă țigară și își afumă amarul în ea. Așa îi trebuie!

*

A fost o zi obositoare... Tot ce îmi mai doresc acum este o baie bună. Cada este plină cu apă fierbinte, esența de lavandă a inundat încăperea...

Baia arată la fel ca în urmă cu două secole. Gresia este îngustă, multicoloră, în tonuri de bej și maro, cada ocupă locul central, iar robineții se manevrează cu greu. Oglinda uriașă are ramă arcuită din lemn, iar măsuța pe care îmi țin esențele și e decorată cu ornamente florale. Fiind cea mai mare încăpere din căsuța albastră, baia pare singuratică și pe alocuri tristă.

O văd pe Opal intrând cu pași mărunți. Ochii ei verzi mă țintesc ca două scântei. Coada i se balansează lent, semn că cercetează ceva. Apoi ochii i se mută undeva în spatele meu și miaună nervos. Se duce repede spre ușă, ignorându-mă.

Oglinda mă reflectă conștiincios... Privesc în ochii unei femei tinere, cu trup mlădios, cu pielea ușor rozacee. Sânii generoși mi se revarsă ca două cupe perfecte. Irișii cenușii se potrivesc de minune cu parul șaten.

Deși visam cândva la plete lungi, munca nu îmi permite să fiu stânjenită de așa fantezii, așa că l-am lăsat să crească puțin mai mult de umăr.

M-am scufundat în cadă cu ardoare, apoi am oprit robinetul. Iar am umplut-o până la refuz și iar se revarsă încet pe podea, căutându-și drumul spre scurgere, dar mie nu îmi pasă... M-am lăsat pe spate, închizând ochii, rememorând strania discuție avută cu Vladimir. Meditația îmi este întreruptă de un pocnet pe coridor.

Opal intră alergând pe podeaua umedă, uitând de repulsia ei pentru apă. Începe să scuipe, pe când părul i se zbârlește pe spinare, iar trupul i s-a prefăcut în cerc. Privește spre hol, în direcția unui inamic invizibil. M-am ridicat în șezut, cu mâna pe marginea căzii și am zărit cu coada ochiului o umbră traversând coridorul...

E cineva în casă! Pielea mi s-a încrețit de frică, iar pisica miaună strident. Mi-am tras halatul pe mine, apoi am ieșit pe hol cu inima bubuind sălbatic, căutând un intrus. După câteva minute de căutat prin camere, am constatat că nu este nimeni. Am luat pisica cu mine, apoi m-am baricadat în dormitor. Mi-a pierit toată relaxarea și mă simt pândită, hăituită... de ceva rău.