Capitolul 20: Minciuni adevarate

Oaspeții s-au adunat în mijlocul sălii, începând să danseze, ondulându-se pe muzica veche. Orchestra a luat o pauză, viorile au rămas abandonate și triste pe scenă. Cupluri de toate vârstele, arătând impecabil, în posturi demne, se rotesc surprinse de un vals. Din grupul morbid de cioclii care mă pândesc, se desprind două femei.

Pe măsură ce se apropie de mine observ că sunt izbitor de asemănătoare. Aproape gemene. Îmbrăcate în rochii mult prea decoltate, cu spatele gol, marcate de câte un tatuaj micuț pe brațul stâng. Când au ajuns lângă noi, am observat că tatuajele reprezintă trandafiri negri stilizați. Acum îmi este clar faptul că cele două fac parte din Cerc.

— Oh, Vladimir, dragule!

Vocea îi aparține femeii din stânga, o brunetă voluptoasă, cu ochii mari și negri, părul negru, buze cărnoase vopsite în roșu, care îmi amintește de un vampir. Spre deosebire de sora ei, are podoaba capilară perfect întinsă, contrastând cu buclele celeilalte, iar atitudinea ei este mult mai senzuală. Nu apuc să analizez prea mult fiindcă sunt șocată de nonșalanța cu care își lipește buzele de ale lui Vladimir, ca într-un fel de salut ciudat.

Mi-am lăsat capul în pământ... Atunci când l-am ridicat, am constatat că sceneta nu se va încheia prea curând. Sora brunetei cu buze de sânge se comportă în mod similar, sărutându-se cu Vladimir, dar într-un fel mai rece, detașat. Nu aș zice însă că îi displace în totalitate.

— La mulți, mulți ani alături de noi! rânjește ea.

Apoi mă privește cu aroganță. Vampiroaica o imită ca într-o oglindă, dându-mi de știre că acesta e teritoriul lor. Vladimir le aparține, e numai al lor, doar pentru că fac parte din aceeași sectă.

Simt șarpele geloziei scobindu-mi în inimă, apoi încep să îmi fac mustrările de conștiință cuvenite. „Ce naiba?! Potolește-te, Amelia, e căsătorit! Ba mai mult, pare căsătorit și cu Cercul. E posesorul unui harem de femei- vampir cu plete negre care abia așteaptă să-l slujească...Tu ești Cenușăreasa pe care o va uita după bal..."

Încerc să nu îmi arăt frustrarea, nici lacrimile pe care le presimt la colțul ochilor. Stau cu spatele drept și bărbia ridicată, forțându-mi alura princiară, când simt mâna lui Vladimir cum o înlănțuie pe a mea.

— Cine este prințesa albastră, Vlad? întreabă ironic voluptoasa.

E pentru prima oară când le citesc nervozitate pe față. Până acum o clipă, eram doar însoțitoarea lui Vladimir, nu contam deloc în ochii lor, dar gestul lui m-a transformat ca prin magie... într-o rivală.

— Cred că o confunzi cu altcineva, Cassandra... Ea e Regina.

Inima îmi bubuie ca o tobă nebună, deși știu că aceste cuvinte nu înseamnă nimic, sunt doar joculețe...Totuși, ceva din mine mă face să îl cred. Zâmbetul drăcesc al brunetei piere ca alungat de un exorcism.

Nu am avut nevoie de incantații în limba latină, nici de Biblie sau de fumigații ca să o fac să sufere. Trupul meu se lipește pe nesimțite de al lui, făcându-le pe cele două să îmi arunce priviri ucigătoare.

— Nu-mi spune că ți-ai ales Mireasa Neagră!

Glasul femeii senzuale cu plete drepte sună spart, nefiresc, aproape panicat, simțind că îi fusese furat mișelește locul de drept.

— Frăția nu va ierta niciodată aceasta ofensă! zice sora severă.

— Frăția poate să se ducă dracului! râde el sfidător.

Femeile fac un schimb de priviri care nu anunță nimic bun.

— Ți-ai uitat îndatoririle? întreabă cea mai serioasă dintre ele, încercând să îl aducă pe Vladimir pe calea cea dreaptă.

— Departe de mine acest gând, Madha. Tot ceea ce am făcut vreodată a fost pentru Trandafirul Negru. Dintre toți oamenii, tocmai tu îmi ceri socoteală? Tu, care ne-ai dezamăgit pe toți?

Madha își mușcă buzele de ciudă, sfredelindu-mă cu privirea.

— Măcar eu sunt din același film cu tine, Vladimir... Ea ce știe?

— Ai uitat că ți-ai pierdut titlul? Fără mine nu vei putea ascensiona.

— Cine a zis că am nevoie de tine? zice ea arogant. Îl am pe Baron.

— Ah, da... Acel Baron care speră să mă detroneze? Lasă-l să vină!

Ca un fulger, îmi vine în minte imaginea bărbatului cu plete până la umăr, care fusese așa de prietenos cu mine. Oare din întâmplare?

Cele două surori se iau de mână, încercând să păstreze aparențele, apoi se întorc în grupul de ciocli neafectați de muzică, care nu m-au pierdut din ochi de la începutul discursului. Se aude o melodie lentă...

Vladimir îmi cuprinde mijlocul, trăgându-mă după el, iar eu mă revolt, cotropită prematur de focul rușinii.

— Nu vreau să dansez... Toată lumea se uită la noi!

— Tocmai din acest motiv trebuie să dansezi!

Mă aduce mai aproape de miezul sălii, stârnind o cascadă de murmure și priviri desprinse din iad, care mă tormentează prin curiozitatea lor. Regele serii a ales cu cine va dansa la bal în vreme ce celelalte domnițe au fost lăsate de izbeliște. Îmi simt genunchii moi, am capul îngreunat de băutură, iar muzica amețitoare și rotirile picioarelor noastre mă aduc într-o stare de vis. Din ce în ce mai clar, simt că mă voi împiedica.

Simțindu-mă speriată, Vladimir mă trage mai aproape, cuprinzându-mi posesiv ceafa în mâna lui fierbinte, lipindu-și fața prelungă de a mea.

— Ai încredere în mine...

Am tras aer în piept, simțind o plăcere vinovată la contactul cu pielea lui, o amețeală care nu are vreo legătură cu șampania ingerată mai devreme.

— De ce le-ai spus acele lucruri despre mine? Doar știi că sunt minciuni.

El mă rotește, apoi mă cuprinde din nou în brațe, stârnind priviri invidioase, transformând valsul nostru într-un straniu ritual.

— De ce crezi că aș spune minciuni?

Mi-am pus brațele în jurul umerilor lui și mi-am lăsat capul ușor pe spate, văzându-i barba scurtă lucind în bătaia luminilor, ochii cu irizații verzui devorându-mă, buzele groase cuprinse de pasiune.

Mă strânge de mijloc, aducându-mă din nou în unghiul nepotrivit care îmi stârnește agonie în stomac. Nu, nu este vorba despre acei fluturi stupizi descriși de gospodine plictisite, îndrăgostite de instalatori.

Sunt arcuri fierbinți înfipte în pântecul meu, care mă fac să simt o foame teribilă. Știu acum că doar atingerea lui mă poate izbăvi.

— Ce vrei de la mine, Vladimir?

Vocea mea sună anemic. Așa de anemic, încât nu sunt sigură de faptul că m-a auzit. Ochii lui se duc spre buzele mele, într-un răspuns mut.

— Chiar nimic... În acest moment, am tot ceea ce îmi doresc.

— Întotdeauna trebuie să fie cum vrei tu, nu-i așa? zic cu amar.

— Eu sunt creatorul realității mele și am decretat că ești a mea.

Degetele lui mi se strecoară sub coc, susținându-mi gâtul, făcându-mă prizoniera acelor pupile hipnotizante, dar sărutate de întuneric.

— Crezi că sunt o păpușă pe care o poți manipula după bunul plac?

Sarcasmul meu îi umbrește puțin aroganța. Mă chinui așa de mult să nu-mi pierd stăpânirea de sine! În ultimul ceas m-am trezit visând la cum ar fi să îmi strivească corsajul, să îmi destrăme cocul cu mâini tiranice, urmând să mă supună în cele mai neobișnuite feluri.

— Tot ceea ce fac e să trezesc la viață focul care arde în tine...

— E doar o aparență... Ai grijă să nu dai de gheață, mă mint speriată, luptându-mă cu tentația asemenea unui mucenic.

— De aceea tremuri când te ating? zice el zâmbind.

Înainte să apuc să realizez, Vladimir își lipește buzele de gâtul meu, făcându-mi inima să explodeze în milioane de fragmente.

Nenorocitul a reușit să îmi spargă scutul, m-a invadat!

Oftez adânc. Sunt mulțumită de faptul că muzica îmi acoperă oftatul, altfel acesta ar fi străpuns sala și ar fi survolat întreaga planetă, dând tuturor de știre de faptul că m-am lăsat sedusă de Diavol.

Am închis ochii, pierduți în muzică, undeva la granița dintre Rai și Iad. Se pare că am uitat de oaspeții care ne privesc, am uitat să dansăm... Am rămas nemișcați, fierbinți, anacronici, în mijlocul cascadei de sunet.

Apoi rațiunea îmi smulge dorința din trup și mă readuce în peisajul anost al realității. Brusc îmi amintesc de faptul că Vladimir este căsătorit. Mai mult, este inamicul credinței mele... Dușmanul principiilor mele sănătoase. Ar trebui să fug cat mai departe, fără să mă uit înapoi, nu să mă las așa de ușor păcălită de alura lui de rege.

M-am desprins din îmbrățișare, lăsându-l întristat, cu mâinile goale.

— Trebuie să iau o pauză... Mă doare capul... mint cu convingere.

Viorile îmi acoperă glasul și mă frustrează, dar el înțelege și mă ghidează prin mulțimea de dansatori. Am urcat scările îmbrăcate în roșu, spre etajul următor. Observ un șir de anticamere în care se odihnesc diferite cupluri. Ușile sunt întredeschise, dar nimeni nu pare deranjat de faptul că ar putea fi surprins într-o postură indecentă...

Râsete, clinchete de pahare și gemete vagi îmi vestesc faptul că am intrat pe tărâmul plăcerilor. Coridorul este plin de bărbați și femei care fumează, discută sau fac schimb de parteneri, sărutându-se cu o frenezie greu de imaginat cu cine apucă, cum apucă, fără urme de conștiință, gelozie sau posesiune.

Vladimir mă conduce până în capătul coridorului, apoi deschide o ușă neagră, impozantă, care se pare că nu fusese asaltată de nimeni. Îmi face loc să trec, apoi o închide ușor în urma noastră, urmându-mă, pândindu-mă, gata de atac.

Pe când am intrat, ochii mi-au fost furați de un tablou care înfățișează o femeie tânără și frumoasă, îmbrăcată într-o rochie de epocă. Apoi văd măsuța vopsită în roșu, biblioteca și fotoliile negre.

Aud zgomotul unei sticle, semn că Vladimir își toarnă niște vin. Îl simt apropiindu-se, de aceea mă încordez intern, dar afișez o mină nepăsătoare și obosită. El mă poftește să iau loc, vrând să mă servească, dar fac un semn negativ. Trebuie sa am mintea limpede.

— Trebuie să mă ocup de invitați. Odihnește-te.

Îl privesc rușinată, cu gândul la imaginea care mi-a trecut razant prin minte. El părăsește încăperea, ținând încă paharul plin în mână, lăsându-mă să mă chinui singură cu scene interzise.

Capitolul 8: Fulger între inimi

Vântul a stârnit frunzele ruginii nebune, care dansează amețitor, în cercuri din ce în ce mai largi. Am coborât scările Institutului, cu halatul fluturând în urma mea. Neoanele de pe stradă sunt aprinse... Umbre vagi vestesc sosirea nopții.

Trecătorii grăbiți deschid umbrelele, iar cei care au fost prinși pe picior greșit caută un adăpost. Doar eu stau și aștept dezlănțuirea furtunii...

Un fulger îmi orbește parțial vederea. Imediat după aceea ciulesc urechile, așteptând tunetul îngemănat. Cerul vânăt și furios începe să se reverse.

Rezidenții fug degrabă în clădire, doctorii dau comenzi, sirena stridentă a unei ambulanțe îmi rănește urechile. Mă retrag sub acoperișul ocrotitor al clădirii și stau lângă o coloană de marmură veche, ținând palma deschisă, oferită apei ce cade din cer. Stropii reci îmi lovesc pielea, formând mici cratere.

Simt în nări miros de asfalt udat de ploaie, combinat cu iz de țigară. Duhoarea îmi irită căile respiratorii; mă întorc enervată spre sursa ei, întrebându-mă cine este individul care îmi tulbură reveria. Țanțoș, drept, stând în fața coloanei din stânga clădirii, ținând țigara între degete și scoțând pe gură rotocoale de fum albăstrui, îl văd pe Vladimir. Pare absent și nici măcar nu mă observă.

Înciudată de faptul că mi-a ruinat scenariile, cobor scările, vrând să ocolesc Institutul, ca să pot admira ploaia din partea cealaltă. Dar ca să ajung pană acolo, trebuie să trec pe lângă el. Pe când încercam să mă furișez, îi aud vocea.

Fumul mă face să strâmb din nas. El îmi capturează dezgustul, așa că aruncă mucul de țigară pe treptele ude.

— Îți place ploaia?

Tresar interior, uitându-mă urât spre el. Și dacă mi-ar plăcea, ce îi pasă?

— Și mirosul ploii, zic cu ironie, privind spre țigara stinsă.

Mă pregătesc să trec, dar îmi blochează drumul.

— Te-am supărat cu ceva?

Își pune mâinile în buzunarele halatului, puțin stânjenit, puțin curios.

— Tu ce crezi?!

— Ah, scena de mai devreme... Îmi pare rău pentru asta. Nu are nicio legătură cu tine, traversez o perioadă mai grea și am tendința de a deveni urâcios.

M-am îmbunat puțin, văzând că stă în ploaie ca să vorbească cu mine. Nu pare deranjat de stropii cerești, dacă asta îl ajută să fie în preajma mea.

— Să înțeleg că nu ai avut un concediu plăcut?

El pleacă capul, apoi își face de lucru cu pachetul de țigări.

— Am avut niște probleme de rezolvat cu Cercul.

Cercul. De câte ori aud denumirea sectei lui, mă cuprind fiori neplăcuți.

— E ceva grav?

Se așează paralel cu mine, iar mâna nervoasă se oprește brusc din joacă.

— Nu pot să împărtășesc astfel de lucruri. Nici măcar cu tine.

Ploaia cade cu putere și fulgerul despică cerul în două. Tunetul ne asurzește.

Scot un strigăt de surpriză. El își trece protector brațul în jurul meu, de parcă fulgerul ar fi vreun inamic ce vrea să ne atace. Nu știu cum se face, dar am ajuns lipită de coloană, iar el mă ține ca într-o chingă, cu ambele brațe împrejur, într-o îmbrățișare ciudată. Se sprijină de marmură iar eu mă las umbrită de umerii lui.

— A fost un fulger pe cinste, zic eu răgușită, simțind o altfel de tensiune cum îmi cotropește membrele.

— Nu ar trebui să fii afară pe o vreme așa zbuciumată...

— Nu mă tem... zic eu șoptit, privindu-i genele negre.

— Din ce cauză? Ești una cu furtuna? întreabă el poetic.

— Eu sunt furtuna.

Aproape că îmi vine să râd. O replică demnă de un film, spusă cu o intonație total nepotrivită. Iar mă trezesc că îmi creez povești interne, menite să îmi ofere acea strălucire care să-l impresioneze pe Vladimir. De ce îmi doresc să îl impresionez, nu știu. Poate din cauză ca mi-a spus că sunt specială. Oare a fost sincer?

Buzele lui păcătoase se arcuiesc în felul acela ștrengar... Se apropie atât de mult încât buclele mele îi ating umărul. Mă cercetează curios, ca și când s-ar afla în fața unei enigme. Cântărește ceva. Gândește ceva. Mă simt o biată musculiță căzută în plasa unui păianjen mare și negru, care își așteaptă tristul deznodământ.

Când mâna lui îmi ferește părul ciufulit de pe frunte, îmi mușc buzele. E prea familiar, iar eu prea slabă. Ce dracu' stau aici ca o stană de piatră?

— Sper că nu te-a deranjat prea tare vizita mea...

Simt un nod în gât și mă holbez spre el total confuză.

— Ce... vizită?

— Știi tu... În noaptea de vineri spre sâmbătă...Ți-am cam supărat pisica. Fie vorba între noi, e mult mai senzitivă decât tine, râde el.

Deodată îmi vine în minte un episod neverosimil, pe care îl neg de îndată.

— Nu înțeleg unde bați, zic sec, vrând să mă retrag.

— Hai să lăsăm balivernele. Știu că m-ai simțit, dar ai crezut probabil că visezi.

— Vorbești nonsensuri. Ferește-te, trebuie să plec.

Însă degetele lui obraznice îmi cuprind umărul, stârnind în pielea mea agitată un val de plăcere. Tunetele de afară mi se par deodată slabe, comparativ cu invazia acestui bărbat. E atât de aproape... Presimt că țepii din barba lui mă vor atinge în curând. Furtuna s-a mai domolit...

Acum îi văd trăsăturile clar, colorate de lumina amurgului. Norii încep să fugă, eliberând bolta, în vreme ce eu încerc să fac același lucru. Să fug.

— Nu pleci nicăieri până nu recunoști că m-ai văzut.

Pupilele mi s-au mărit de incitare. Mintea mea nu vrea să perceapă fraza ca pe o amenințare. E mai degrabă o dulce avertizare, vestind niște lucruri sumbre.

— Era doar un vis, Vladimir...

— Nu a fost niciun vis. Venisem de la o petrecere și mă chinuiam să adorm, dar am început să mă gândesc la tine... Aproape obsedant, aș zice. M-am temut că ai pățit ceva, așa că m-am proiectat astral în camera ta.

— Adică ai fost acolo... Adică, erai în patul meu?!

Mă bâlbâi ca o școlăriță. Fir-ar să fie! Iar m-a prins în unghiul greșit!

— În sfârșit, ai început să te prinzi... zice el în zeflemea.

— Te-ai strecurat în casa mea fără să te fi invitat? Cine te crezi?

Deodată am uitat de toată jena, fiindcă m-am enervat la culme.

— Stai liniștită. Promit că nu voi veni să te spionez când te îmbăiezi. Deși, trebuie să recunosc...Tentația este aproape de nesuportat.

Rânjește și mă tachinează din nou iar eu mă înroșesc ca un rac fiert.

— Ceea ce ai făcut tu se numește voyeurism!

— Ai dreptate, este o infracțiune astrală, dar mă tem că nu există legi care să te protejeze... Ai putea să înveți proiecția astrală, să-mi răspunzi cu aceeași monedă. Ce zici, nu ți-ar plăcea să îmi tragi două palme? mustăcește el.

— Dacă tot îmi va veni pofta, pot să o fac și în planul fizic, chiar acum!

Își mușcă buza de jos, chinuindu-se să nu râdă prea tare.

— Probabil mă consideri o scursoare, însă am un cod moral de neclintit. Dacă nu credeam că ești în pericol, nu aș fi intrat în casa ta.

De ce aș fi în pericol? Din ceea ce văd singurul factor perturbator este chiar el!

— Trebuie să cobor în Tabernacol, caut eu o scuză.

— Am înțeles, zice el puțin dezamăgit, cu dublu sens.

Urc scările cât pot de repede. Nu mă uit în urmă, dar simt în nări miros de ars. Vladimir și-a aprins altă țigară și își afumă amarul în ea. Așa îi trebuie!

*

A fost o zi obositoare... Tot ce îmi mai doresc acum este o baie bună. Cada este plină cu apă fierbinte, esența de lavandă a inundat încăperea...

Baia arată la fel ca în urmă cu două secole. Gresia este îngustă, multicoloră, în tonuri de bej și maro, cada ocupă locul central, iar robineții se manevrează cu greu. Oglinda uriașă are ramă arcuită din lemn, iar măsuța pe care îmi țin esențele și e decorată cu ornamente florale. Fiind cea mai mare încăpere din căsuța albastră, baia pare singuratică și pe alocuri tristă.

O văd pe Opal intrând cu pași mărunți. Ochii ei verzi mă țintesc ca două scântei. Coada i se balansează lent, semn că cercetează ceva. Apoi ochii i se mută undeva în spatele meu și miaună nervos. Se duce repede spre ușă, ignorându-mă.

Oglinda mă reflectă conștiincios... Privesc în ochii unei femei tinere, cu trup mlădios, cu pielea ușor rozacee. Sânii generoși mi se revarsă ca două cupe perfecte. Irișii cenușii se potrivesc de minune cu parul șaten.

Deși visam cândva la plete lungi, munca nu îmi permite să fiu stânjenită de așa fantezii, așa că l-am lăsat să crească puțin mai mult de umăr.

M-am scufundat în cadă cu ardoare, apoi am oprit robinetul. Iar am umplut-o până la refuz și iar se revarsă încet pe podea, căutându-și drumul spre scurgere, dar mie nu îmi pasă... M-am lăsat pe spate, închizând ochii, rememorând strania discuție avută cu Vladimir. Meditația îmi este întreruptă de un pocnet pe coridor.

Opal intră alergând pe podeaua umedă, uitând de repulsia ei pentru apă. Începe să scuipe, pe când părul i se zbârlește pe spinare, iar trupul i s-a prefăcut în cerc. Privește spre hol, în direcția unui inamic invizibil. M-am ridicat în șezut, cu mâna pe marginea căzii și am zărit cu coada ochiului o umbră traversând coridorul...

E cineva în casă! Pielea mi s-a încrețit de frică, iar pisica miaună strident. Mi-am tras halatul pe mine, apoi am ieșit pe hol cu inima bubuind sălbatic, căutând un intrus. După câteva minute de căutat prin camere, am constatat că nu este nimeni. Am luat pisica cu mine, apoi m-am baricadat în dormitor. Mi-a pierit toată relaxarea și mă simt pândită, hăituită... de ceva rău.

Capitolul 2: Buchetul negru

A trecut o săptămână de când nu am mai călcat în Institutul de Medicină Legală. Cum aș putea? Am sunat și am anunțat că sunt bântuită de o gripă. Ca să întăresc acest scenariu, nu am părăsit casa, refuzând ajutorul unei colege care dorea să mă viziteze, spunându-i că sunt încă în faza contagioasă.

În săptămâna de când stau baricadată în dormitor am citit despre satanism cat nu citisem în toată viața mea. Am încercat să înțeleg lumea sepulcrală a lui Mahmud, să îi înțeleg motivațiile, dar tot ceea ce citesc mă umple de groază. Nopțile sunt lungi iar scena din morgă mă bântuie și mă umple de sudori reci.

Va trebui să plec de aici, să o iau de la început, în altă parte, dar îmi este atât de greu să părăsesc Bavria! Chiar dacă locuiesc în chirie, căsuța pitorească în care trăiesc mă mulțumește pe deplin. Pe lângă asta, iubesc acest oraș!

Am studiat până la epuizare ca să ajung pupila lui Mahmud. Dacă plec, s-ar putea ca toate căile să mi se închidă sau mai rău: Mahmud s-ar putea răzbuna și nu aș mai putea practica nicăieri această profesie.

Influența lui e suficientă pentru a-mi reteza aripile. Și ce îi voi spune atunci mamei mele, care s-a sacrificat atât de mult pentru mine, care a muncit enorm pentru că să pot absolvi Medicina? Cum va reacționa la ideea ca eu să părăsesc orașul?

Nu gasesc niciun motiv plauzibil, nici nu pot să o mint. Pe când mă frământam de zor, sfâșiată între dorințe și neputințe, am simțit o mângâiere tandră.

O blăniță neagră cu ochișorii verzi se ghemuiește în poala mea și începe să toarcă. Singura mea prietenă din acest oraș: pisicuța mea. Am mângâiat-o pe căpșor.

— Haide Opal... E vremea să mănânci.

Nu am mai mâncat de 12 ore... Zac în pijamale, dar asta nu înseamnă că pisica trebuie să țină post. O văd cum își întinde oasele, suplă și mlădioasă, apoi sare din pat. M-a urmat în mica bucătărie și a așteptat să îi scot mâncarea din dulap. Atunci am auzit un ciocănit în ușă, vestind apariția unui nepoftit.

Cine l-a lăsat oare să intre în curte? Am scăpat punga din mână și am slobozit o înjurătură. Nu, nu sunt o creștină model și probabil nu voi fi niciodată, oricât s-ar chinui biata mamă cu mine. Am traversat holul cu pași leneși...

Am deschis ușa doar pe jumătate, zărind un băiat cam de vârsta mea, care ține în brațe un buchet uriaș de trandafiri. Dar nu orice trandafiri, ci unii negri, lucioși, aproape ireali. Am rămas cu gura căscată, așteptând lămuririle cuvenite.

— Domnișoara Amelia Popovici?

— Eu sunt.

— Vă rog să semnați.

— Cine l-a trimis?

— Un domn care nu a vrut să-și deconspire identitatea, dar care m-a plătit dublu doar ca să îl livrez. Vă rog, mai am și alte comisioane...

Îi privesc mutra suspectă, iau pixul din mâna lui, semnez, apoi înșfac buchetul greoi. El dispare la fel de misterios pe cât a apărut și mă lasă descumpănită în prag. Bănuielile mă invadează și mai tare când văd printre trandafiri un bilețel alb.

Închid ușa cu piciorul, ignorând-o pe Opal, care mi se freacă enervant de glezne. Deschid bilețelul și văd un scris specific de doctor, încâlcit și alungit. Mesajul este destul de pretențios, fiind scris cu stiloul. Nu văd decât două cuvinte „Mă ierți?"

Am pufnit. Primul meu gând a fost să arunc trandafirii la gunoi, pentru că știu cine este împricinatul care mi-a trimis cadoul. Acest Mahmud își cere iertare de parcă ar fi comis o chestie minoră, cum ar fi faptul că m-a călcat peste picior!

— Du-te dracului... zic cu voce tare, ca și cand ar fi în fața mea.

Aproape mă doare inima că am trântit buchetul. Oare merită să pedepsesc trandafirii pentru fapta altuia? Am decis că nu și i-am așezat pe masă.

Opal mănâncă tacticoasă, iar eu cuget adânc. Nu era nevoie de vreun nume ca să ghicesc cine este expeditorul, fiindcă negrul este semnătura lui. Probabil nu vrea să afle nevastă-sa că trimite buchete de trandafiri stagiarelor cu ochii languroși. Sau cine mai știe... Parcă aș putea să ghicesc ce se întâmplă în mintea lui bolnavă!

S-a făcut seară... M-am întors în bârlogul meu, lăsând florile fără apă, uitate în bucătărie. Nu am decis dacă le voi arunca sau nu. Însă le-am numărat...

Sunt 28, adică exact vârsta mea de acum. M-am cuibărit sub pătura albastră, lăsând-o pe Opal să se lipească de mine, așa cum face de obicei. Am închis ochii și am început să analizez pentru a mia oară evenimentele ultimelor zile, încercând să-mi obosesc mintea si să adorm. Pe când mai era puțin și cădeam în neștiință, am auzit telefonul cântând strident. Am tresărit și m-am uitat spre pisică...

A deschis ochii aproape în același timp cu mine. Opal mă privește somnoroasă și pe alocuri nervoasă. Ce tâmpit sună la ora asta? Pe mine nu mă sună nimeni!

Găsesc blestematul de telefon, apoi mă holbez pe ecran cu ochii cârpiți. Văd un număr pe care nu îl am în listă și răspund cu inima ticăind.

— Alo?

Vocii mele iritate i se opune o voce caldă și joasă, aproape paternă.

— Bună seara Amelia... Ai primit florile?

Inima mea a început să bată că o tobă... Gura îmi este la fel de uscată ca un deșert. Am așteptat aproape un minut înainte să pot bălmăji câteva cuvinte.

— Vladimir... Lasă-mă în pace!

— Știi ce am observat în ultimul timp?

— Nu mă interesează!

— Numele meu pe buzele tale sună de-a dreptul divin...

— Ai de gând să încetezi sau vrei să-ți închid telefonul în nas?

El stă puțin și cugetă, încercând să îmi îmblânzească mania.

— Ascultă-mă, te rog... Știu că ceea ce am făcut este oribil. Știu că te-am speriat groaznic... Aș vrea să îmi cer iertare într-un cadru adecvat. Să ne întâlnim la o cafea și să discutăm despre toate acestea. Vreau doar să îmi mai dai o șansă...

— Nu am nevoie de explicațiile tale demente!

— Dar ai nevoie să treci peste frica pe care o simți față de mine. Lucrăm împreuna, ai uitat? Oh, Amelia, ai un potențial imens, o lumină care se cere explorată... As vrea să poți vedea și tu ceea ce văd eu în tine!

— Iar începi cu fraze din cărți științifico- fantastice? Sunt doar un om!

— Te înșeli... Și ți-o voi demonstra într-o bună zi!

Vocea insinuantă mă calcă pe nervi. De ce se comportă de parcă m-ar cunoaște mai bine decât mă cunosc eu? Cât poate să fie de încrezut!

— Ascultă-mă bine: nu m-am înscris la Medicină ca să vorbesc cu morții, ci ca să fac dreptate pentru morți! Nu vreau să fiu atrasă în nebunia ta... Auzi?!

El și-a dres glasul, parcă puțin intimidat de determinarea mea.

— Nu voi mai încerca să te forțez să faci nimic. Ai cuvântul meu. Dar nici nu trebuie să renunți la practică doar pentru că nu îmi suporți prezența. Voi pleca o perioadă... Am să trimit un coleg în locul meu, ca să te pregătească pe tine și ceilalți studenți. Stai liniștită, nu este din cercurile mele...

— Și după aceea?

— Îți voi spune ce va fi după aceea, dacă accepți să ne întâlnim, zice el viclean.

— Iar începi! Nu înțelegi că nu vreau să te văd?

— Mâine, în Orașul Vechi, la Zori. Sună bine?

Am răsuflat cu greu. Știu că dacă nu mă duc, nu voi avea liniște niciodata. Ideea ca el să plece, iar eu să rămân la morgă alături de oameni normali mă revigorează brusc. Cred că aș face aproape orice ca să scap de Vladimir!

—Fie! Dar dacă nu te găsesc acolo la 12 fix, am plecat!

El chicotește, ca și când i-ar plăcea faptul că îl pun la punct.

—Ne vedem mâine, Amelia... Somn liniștit.

— La revedere, zic scurt și închid telefonul.

M-am lăsat pe spate, simțind perna moale cum se sugrumă sub presiunea mea și am zarit-o pe Opal cuibărită, plictisită, alături. Mi-am tras pătura până la nas și am închis ochii. Prima imagine care îmi vine în minte este chipul lui Mahmud...

O față prelungă, perfect simetrică, un nas drept, potrivit ca grosime, niște ochi mari căprui care își schimbă nuanța: atunci când este soare, irișii lui capătă niște sclipiri verzui de șarpe... Își lasă deseori barbă, chiar puțin crescută, care îi întărește și mai mult aerul matur, expert, magnetic... De ce dracu' îi caut calități?

Are părul ușor grizonat la tâmple, lucru care nu îmi displace, ci care mă atâță și mai mult. Dar buzele lui sunt cele care mă fac să păcătuiesc cu gândul. Așa de pline, perfect desenate, pârguite... Păcat că e un psihopat.

M-am întors pe o parte, lăsând gândurile să se amestece.... O simt pe Opal cum se foiește deasupra păturii, dar ignor mișcările ei și las somnul să mi se strecoare în vene ca un drog...

***

E târziu și sunt obosită, dar cadavrele nu sunt obosite, iar misterul lor se cere dezlegat. Feresc cearșaful în laturi și îl văd pe domnul Nicolae.

Mâinile mele încep să-l cerceteze atent, cu răceala specifică unui criminalist, dar ochii lui pe jumătate deschiși nu îmi dau tihnă... Care este cauza morții?

Buze învinețite, pleoape uscate, negreala sub unghii, păr căzut... Fața îi este tumefiată, în pofida evidentei slăbiciuni... Corpul lui a început să rețină apă cu puțin timp înainte de a muri... Mâinile și picioarele îi sunt la fel, ușor umflate, abdomenul pare o mingie ascuțită spre partea inferioară...

E rece ca gheața, pentru că abia l-am scos din congelator; simt răceala chiar și prin mănușile protectoare... Îmi scot masca de la gură, apoi mă rezem de masa de metal, cugetând... Care este enigma ta, domnule mort?

Am zâmbit ușor și am încercat să-i ridic mâna. Atunci degetele reci m-au strâns de braț, iar defunctul și-a înfipt unghiile în carnea mea. Ochii i s-au deschis larg și au privit spre mine într-un mod care m-a făcut să regret că exist.

—Desmoniu... a șuierat el, apoi a căzut la fel de țeapăn precum fusese.

Am urlat scurt, trezindu-mă din coșmar, cu inima bătând nebunește. Vrând să revin la realitate, am căutat cu ochii un reper familiar. Ceasul de perete e luminat ușor de bătaia lunii... E ora trei dimineața, apogeul demonilor.

Capitolul 1: Granița dintre lumi

E toamnă. Orașul e îmbrăcat în frunze ruginii. Trecătorii fug grăbiți spre adăpost, fiindcă plouă cu găleata. Numai eu sunt prizonieră în această clădire, dorindu-mi să fiu în locul lor.

Cei șase ani de petrecuți la Institutul de Medicină Legală din Bavria s-au scurs pe nesimțite. Viitorul se scrie pas cu pas, în miros de formol, de cadavre reci, amestecat cu parfum scump. 

Atmosfera sumbră din morgă e luminată de prezența doctorului Mahmud, directorul Institutului în cauză și mentorul meu. Vladimir este născut în Bavria, dar originile sale sunt orientale.

Îl studiez discret, deși sunt cât se poate de familiarizată cu prezența lui. A fost unul dintre profesorii mei. El mi-a destăinuit pentru prima oară tainele Anatomiei, m-a inițiat în Criminalistică și mi-a deschis apetitul pentru crimele odioase, nerezolvate.

Vladimir este înalt, bine legat, impunător. Ochii căprui închis se armonizează cu părul scurt, negru, ușor ondulat. E puțin grizonat la tâmple, fără ca asta să-i știrbească din farmecul arab. 

Se îmbracă întotdeauna elegant, chiar pretențios, purtând costume bine croite, cămăși fine și pantofi de piele.  Atunci când vine în laborator te face să crezi că merge la o sindrofie, nicidecum la o întâlnire cu morții. Evident, etica profesională nu îmi permite să-l tutuiesc, dar în gând îi fredonez deseori prenumele. Vladimir, Vladimir... ca pe un refren dintr-o melodie veche.

Eleganța pe care o are când folosește bisturiul o pot compara doar cu mișcările unui artist ce își pictează pânza. Pânzele lui sunt trupurile oamenilor care au murit în condiții suspecte, iar disecțiile sunt tușele care scot la iveală organe aranjate într-o simetrie sumbră.

Mahmud operează tăcuții pacienți la ore ciudate, prelungindu-și munca până târziu în noapte. 

În calitate de ucenic al său, am fost acolo seară de seară, învățând să decriptez mesajele post-mortem din ochii victimelor care zăceau acolo fără puls, fără viață... așteptându-și dreptatea.

Legiștii trăiesc într-un fel de zonă crepusculară, în care viii se amestecă mult prea des cu cei plecați. Pentru mine, moartea nu este ultimul hotar, ci mai degrabă o graniță.

*

Ca viitor criminalist ce se respectă, am făcut câteva poze, din diferite unghiuri, stând aplecată deasupra cadavrului. Mahmud îmi urmărește mișcările cu un mic zâmbet pe buze.

Să studiem victima: un domn cu părul albit, cu trăsăturile groaznic de schimonosite, probabil din cauza felului abrupt în care murise. Analizele preliminare indică otrăvire cu metale grele. Condițiile stranii ale decesului său au trezit scepticismul detectivilor de la departamentul de Criminalistică.

Mâinile lungi ale mentorului meu, acoperite de mănuși transparente, au întors bustul bărbatului, dorind să îi examineze spatele. L-a tot sucit și răsucit, i-a examinat gura, pupilele, dantura, unghiile și baza părului. După prelevarea mostrelor a început disecția. M-am dat în spate, lovită de greață.

— Apropie-te... Nu vei ajunge un bun criminalist dacă nu treci peste scârbă.

Vladimir e foarte înțelegător cu mine. Aș spune că suspect de înțelegător. Este și exigent, dar înțelege limitările umane și mă ia cu binișorul.

După ce a scos inima, plămânii, ficatul, rinichii, pentru cântărire și analiză, doctorul a suturat rapid toracele.

—  Amelia, voi pleca mai devreme în seara asta. Crezi că te descurci?

Am simtit că îngheț. O să mă lase singură în morgă?

— Totul este bine, domnule Mahmud?

— Este ziua soției mele. Prietenii mă așteaptă, eu sunt în întârziere. Te rog, aranjează-l pe decedat. Raportul toxicologic îl vom organiza împreună mâine dimineață.

E vineri. De regulă, în această zi, Vladimir sosește la morgă în apropiere de ora zece și stăm împreună până în jurul orei trei dimineața. Acum urmează să-mi întâlnesc cea mai mare temere dintre toate: aceea de a fi închisă în morgă alături de un cadavru.

Doctorul și-a spălat minuțios mâinile, a îmbrăcat paltonul elegant ce staționase până atunci în cuier, a luat geanta, apoi s-a oprit. 

— Îți este frică?

Mi-am ridicat ochii de pe cadavru, încercând să par curajoasă.

— Nu, deloc, am mințit cu nerușinare.

Nu voi recunoaște vreodată că mi-e frică de morți. Vreau să fac impresie bună.

El a zâmbit straniu, aruncând nonșalant o frază care m-a umplut de fiori neplăcuți...

 Pământul mi-a alunecat ușor de sub tălpi, figura mi s-a încălzit brusc.

— O să-ți fie...

Apoi a trântit ușa în urma lui. Am rămas nemișcată, ascultându-i pașii apăsați pe coridor.

Sunt șocată. Ce era cu acea amenințare voalată? De ce zâmbise în acel mod pervers? Nu înteleg de ce mi-a vorbit în acest fel ciudat. Am alungat gândul și mi-am văzut de treabă. 

Atenția mea se îndreaptă spre mort. Ignor rictusul din momentul decesului său, ce îi decorează fața în mod sinistru. După ce am terminat, am tras cearșaful peste bazinul lui, ducându-mă spre dulap. În timp ce aranjez cutii, reflectez... Niciuna dintre rude nu venise să îl recunoască. 

Dădeau impresia că nu dau nici două cepe degerate pe moartea acestui om.

De îndată ce m-am întors cu spatele, am simțit iar acel fior neplăcut pe șira spinării. Am continuat să curăț măsuța, cu gesturi nervoase. Mirosul înțepător mi-a iritat de îndată nasul.

 Am strănutat asurzitor. Un foșnet vag m-a făcut să ciulesc urechile...

A fost o zi lungă... M-am apucat de învățat de dimineață, apoi am stat închisă în spital ore în șir. Mai mult ca sigur oboseala și-a făcut efectul; de aceea am halucinații auditive. Am închis dulapul. Foșnetul se repetă, de această dată la intensitate sporită, stârnindu-mi un gol inexplicabil în stomac. Nu îndrăznesc să investighez masa de metal. 

Respirația îmi devine greoaie... Sfidând frica ce a început să mă paralizeze, m-am întors deodată spre domnul Nicolae. Acesta este la fel de nemișcat și vânăt, așa cum îl lăsasem.

Gura îi e strânsă în spasmul provocat de otrăvire. Pleoapele sunt umflate. Mâinile i se odihnesc pe lângă corpul slab. Am înghițit în sec. O bucată din cearșaf a alunecat spre partea în care mă aflu eu, deși nu am atins nimic. După o înjuratură slobozită printre dinți, m-am dus să îl acopăr, când privirea mi-a fost atrasă de șoldul lui. Ce este cu acest semn? Cum de l-am ratat?

Am survolat zona cu degetul. O protuberanță ciudată...

În clipa următoare răsuflarea mea este dublată de o alta, lucru imposibil! Nu este nimeni aici! Ceva puternic, rece, mă înhață de încheietură, facându-mă să tresar... Am urlat scurt.

Când am văzut ce anume m-a imobilizat, inima a început să-mi bată sălbatic, genunchii mi s-au făcut din gelatină, transpirația mi-a tâșnit instantaneu pe frunte. Cadavrul... cadavrul este viu! 

Domnul Nicolae s-a ridicat în șezut. Mă strânge de mână violent, privindu-mă cu niște stranii pupile albe. Creierul meu nu poate accepta faptul că asta se întâmpla în realitate!

Mi-am smucit mâna, dându-mă îndărăt, hipnotizată de albeața ce îi acoperise ochii, iar el a căzut brusc pe spate, redevenind un cadavru inofensiv. Brațul i-a picat pe lângă masă, iar eu m-am năpustit spre ușă. Sunt pe punctul de a leșina, am sentimentul că nu voi pleca vie din acest loc! La fel ca în coșmarurile din copilărie, fug cât pot de repede, dar nu este de ajuns!

Am ajuns în stradă leoarcă de sudoare rece, purtând încă mănușile albe și halatul de stagiar.

Portarul mi-a aruncat o privire întrebătoare, vag îngrijorată.

— Domnișoară, sunteți bine?

Nu am catadicsit să răspund. Am fugit cât m-au ținut picioarele, cu gândul la casa mea. Locuiesc singură, lucru care îmi întărește ți mai tare angoasele. Nu pot să vorbesc cu nimeni, nu are cine să mă liniștească. Cine ar crede o asemenea nebunie? 

Am intrat în casă cu pași de hoț, am răsucit cheia în broască cu gesturi tremurânde, dupa care m-am baricadat în dormitor. Nu mi-am dat jos halatul, nu m-am mișcat de pe scaun... Am început să plâng, crezând că mi-am pierdut mințile.

Nu știu cât am plâns, dar parcă zac aici de o eternitate...

Mi-am adus aminte că am Biblia pe noptiera, lucru care mi-a dat puțin curaj. Am început să citesc câteva versete pentru a mă liniști, reușind să-mi recapăt respirația. E ora patru dimineața, dar nici nu vreau să aud de somn. Așa că am făcut ce ar face orice criminalist care se respectă: am investigat. Degetele mi se mișcă nerăbdatoare pe tastele vechiului meu calculator, căutând orice referire la morți vii, zombie, cadavre umblătoare...

Cercetările m-au condus către un site dedicat satanismului, acolo unde am găsit descris subiectul necromanție. Se spune că sataniștii aflați în vârful piramidei foloesc magie neagră pentru a învia temporar morții, care vor face tot ceea ce doresc ei să facă. Un fel de slugi putrezite cu o semi- conștiință... Ce am citit acolo mi-a ridicat părul pe spate și m-a adâncit în cea mai neagră depresie. Nu poate fi adevarat! Nicolae nu avea cum să revină din morți...

E limpede faptul că oboseala și stresul, combinate cu frica mea de cadavre au creat un scenariu iluzoriu. Care erau șansele ca fiind pentru prima oară singură, să se materializeze deodată cea mai mare spaimă a mea? Pe măsură ce aduceam argumente logice în favoarea unei iluzii, stăpânirea de sine revenea. Dar fiorul acela refuza să mă parăsească... „O să-ți fie". 

Oare doctorul știa ce urmează să se petreacă? Sau poate spusese cu totul altceva și eu fricoasă din fire am interpretat greșit? 

Totuși, faptele erau acolo. Protuberanța de pe șold apăruse din neant, iar eu sunt un fin observator. Nu avea cum să îmi scape. Mâine mă voi întoarce, voi analiza din nou cadavrul, cu riscul de a vedea cine știe ce monstruozitate... Trebuie să-mi infirm sau confirm faptul că am avut o cădere nervoasă. Opal mi se freacă de picioare, iar torsul ei îmi calmează nervii zdruncinați... Am început să o mângâi încet, sacadat. 

M-am frământat la infinit, analizând până la saturație, apoi mi-am făcut o cafea tare, trezindu-mă la ceea ce oamenii de rând numesc realitate.

***

E dimineață, iar picioarele mele mă conduc înfrigurate spre laborator. De vreo două ori am simțit impulsul de a mă întoarce acasă, de a minți că sunt bolnavă. Dar ceva asemănător curajului mă face să pun un pas înaintea altuia.

În fața mea apare camera infernală... M-am uitat prin gemuleț. Îl văd pe doctorul Mahmud completând o fișă. Cel mai probabil stabilise cauza morții bătrânului. Am împins ușa, intrând cu ochii în pământ. El mi-a simțit de îndată prezența, apoi mi-a observat paloarea de pe față și a abordat o mină îngrijorată.

— Ce este Amelia... Te simți rău?

— Sunt bine, am zis tăios, aspru, cu o voce de nerecunoscut.

M-am uitat spre masă. Cadavrul se află acolo, dar nu va mai sta pentru mult timp. Mi-am pus mănușile, vrând să examinez șoldul. Protuberanța a dispărut!

Slavă Domnului! Tot ceea ce s-a întâmplat azi noapte a fost o halucinație! Poate am ingerat accidental vreo substanță toxică. De prea multe ori am lăsat paharul cu apă unde nu trebuia. 

Pe când mă felicitam pentru stăpânirea de sine și logica imbatabilă, am auzit vocea joasă a doctorului.

— Știi... Nu oricine ar fi revenit la muncă, dacă ar fi văzut așa ceva. De fapt, dacă era un altul în locul tău ar fi murit pe loc... De frică.

Fiorul de groază m-a cuprins în cascadă, precum o amintire amarnică ce-ți tulbură sufletul. Toată construcția mea mentală e pe cale să se prăbușească.

— Nu știu despre ce vorbiți...

M-am retras, vrând să îmi scot mănușile, să fug. Figura lui Vladimir este acoperită de o lumină dubioasă. Pare foarte mulțumit de ceva. A lăsat fișa, venind după mine, iar eu m-am dat înapoi, până m-am izbit cu spatele de dulap.

Nu m-a atins, dar a continuat să mă sfredelească cu acei ochi căprui închis.

— Îți cunosc spaima... Tocmai din această cauză trebuie să admit că deții o tărie remarcabilă.

— Vă rog, încetați! Nu știu ce se întâmplă, dar vreau să plec acasă!

Dintr-o dată, nu mi se mai pare deloc atrăgător. Are privirea specifică unui psihopat, iar trăsăturile pe care le găseam cândva agreabile au devenit respingătoare. Răceala din pupilele lui mă blochează.

— Liniștește-te, nu-ți voi face niciun rău.

Stau crispată, în gardă, la fel cum aș face în prezența unui șarpe veninos. Am abandonat tutuiala.

— Cine ești? am îndrăznit să întreb.

— Mahmud Vladimir.

A zâmbit drăcesc iar eu am continuat să vorbesc, ca să nu urlu.

— Cine ești cu adevărat?

Mi-a evitat întrebarea, începând să înșiruie ceva halucinant.

— Te pot învăța multe lucruri... Ai văzut ce am făcut cu domnul Nicolae.

— Ești satanist?

A râs ușor, mușcându-și buzele cărnoase. Pare amuzat de groaza mea.

—  Posibil...

— Te rog, vreau să plec!

Obrazul mi s-a udat de lacrimi, lucru care îl descumpănește. Mi le-a șters blând cu degetul mare, iar eu am tresărit. Parfumul combinat cu formol îmi stârnește o greață fără egal.

— Pleacă... zice el resemnat.

Fug din odaia sepulcrală cu viteza vântului. Cobor scările Institutului ca o stihie, revoltată, îngrozită, cu figura galbenă. 

Nu știu ce voi face, nu știu unde mă voi duce... Cine mi-ar da crezare, cine m-ar ajuta, când toata lumea e fermecată de Vladimir cel nebun?