Capitolul 1: Granița dintre lumi

E toamnă. Orașul e îmbrăcat în frunze ruginii. Trecătorii fug grăbiți spre adăpost, fiindcă plouă cu găleata. Numai eu sunt prizonieră în această clădire, dorindu-mi să fiu în locul lor.

Cei șase ani de petrecuți la Institutul de Medicină Legală din Bavria s-au scurs pe nesimțite. Viitorul se scrie pas cu pas, în miros de formol, de cadavre reci, amestecat cu parfum scump. 

Atmosfera sumbră din morgă e luminată de prezența doctorului Mahmud, directorul Institutului în cauză și mentorul meu. Vladimir este născut în Bavria, dar originile sale sunt orientale.

Îl studiez discret, deși sunt cât se poate de familiarizată cu prezența lui. A fost unul dintre profesorii mei. El mi-a destăinuit pentru prima oară tainele Anatomiei, m-a inițiat în Criminalistică și mi-a deschis apetitul pentru crimele odioase, nerezolvate.

Vladimir este înalt, bine legat, impunător. Ochii căprui închis se armonizează cu părul scurt, negru, ușor ondulat. E puțin grizonat la tâmple, fără ca asta să-i știrbească din farmecul arab. 

Se îmbracă întotdeauna elegant, chiar pretențios, purtând costume bine croite, cămăși fine și pantofi de piele.  Atunci când vine în laborator te face să crezi că merge la o sindrofie, nicidecum la o întâlnire cu morții. Evident, etica profesională nu îmi permite să-l tutuiesc, dar în gând îi fredonez deseori prenumele. Vladimir, Vladimir... ca pe un refren dintr-o melodie veche.

Eleganța pe care o are când folosește bisturiul o pot compara doar cu mișcările unui artist ce își pictează pânza. Pânzele lui sunt trupurile oamenilor care au murit în condiții suspecte, iar disecțiile sunt tușele care scot la iveală organe aranjate într-o simetrie sumbră.

Mahmud operează tăcuții pacienți la ore ciudate, prelungindu-și munca până târziu în noapte. 

În calitate de ucenic al său, am fost acolo seară de seară, învățând să decriptez mesajele post-mortem din ochii victimelor care zăceau acolo fără puls, fără viață... așteptându-și dreptatea.

Legiștii trăiesc într-un fel de zonă crepusculară, în care viii se amestecă mult prea des cu cei plecați. Pentru mine, moartea nu este ultimul hotar, ci mai degrabă o graniță.

*

Ca viitor criminalist ce se respectă, am făcut câteva poze, din diferite unghiuri, stând aplecată deasupra cadavrului. Mahmud îmi urmărește mișcările cu un mic zâmbet pe buze.

Să studiem victima: un domn cu părul albit, cu trăsăturile groaznic de schimonosite, probabil din cauza felului abrupt în care murise. Analizele preliminare indică otrăvire cu metale grele. Condițiile stranii ale decesului său au trezit scepticismul detectivilor de la departamentul de Criminalistică.

Mâinile lungi ale mentorului meu, acoperite de mănuși transparente, au întors bustul bărbatului, dorind să îi examineze spatele. L-a tot sucit și răsucit, i-a examinat gura, pupilele, dantura, unghiile și baza părului. După prelevarea mostrelor a început disecția. M-am dat în spate, lovită de greață.

— Apropie-te... Nu vei ajunge un bun criminalist dacă nu treci peste scârbă.

Vladimir e foarte înțelegător cu mine. Aș spune că suspect de înțelegător. Este și exigent, dar înțelege limitările umane și mă ia cu binișorul.

După ce a scos inima, plămânii, ficatul, rinichii, pentru cântărire și analiză, doctorul a suturat rapid toracele.

—  Amelia, voi pleca mai devreme în seara asta. Crezi că te descurci?

Am simtit că îngheț. O să mă lase singură în morgă?

— Totul este bine, domnule Mahmud?

— Este ziua soției mele. Prietenii mă așteaptă, eu sunt în întârziere. Te rog, aranjează-l pe decedat. Raportul toxicologic îl vom organiza împreună mâine dimineață.

E vineri. De regulă, în această zi, Vladimir sosește la morgă în apropiere de ora zece și stăm împreună până în jurul orei trei dimineața. Acum urmează să-mi întâlnesc cea mai mare temere dintre toate: aceea de a fi închisă în morgă alături de un cadavru.

Doctorul și-a spălat minuțios mâinile, a îmbrăcat paltonul elegant ce staționase până atunci în cuier, a luat geanta, apoi s-a oprit. 

— Îți este frică?

Mi-am ridicat ochii de pe cadavru, încercând să par curajoasă.

— Nu, deloc, am mințit cu nerușinare.

Nu voi recunoaște vreodată că mi-e frică de morți. Vreau să fac impresie bună.

El a zâmbit straniu, aruncând nonșalant o frază care m-a umplut de fiori neplăcuți...

 Pământul mi-a alunecat ușor de sub tălpi, figura mi s-a încălzit brusc.

— O să-ți fie...

Apoi a trântit ușa în urma lui. Am rămas nemișcată, ascultându-i pașii apăsați pe coridor.

Sunt șocată. Ce era cu acea amenințare voalată? De ce zâmbise în acel mod pervers? Nu înteleg de ce mi-a vorbit în acest fel ciudat. Am alungat gândul și mi-am văzut de treabă. 

Atenția mea se îndreaptă spre mort. Ignor rictusul din momentul decesului său, ce îi decorează fața în mod sinistru. După ce am terminat, am tras cearșaful peste bazinul lui, ducându-mă spre dulap. În timp ce aranjez cutii, reflectez... Niciuna dintre rude nu venise să îl recunoască. 

Dădeau impresia că nu dau nici două cepe degerate pe moartea acestui om.

De îndată ce m-am întors cu spatele, am simțit iar acel fior neplăcut pe șira spinării. Am continuat să curăț măsuța, cu gesturi nervoase. Mirosul înțepător mi-a iritat de îndată nasul.

 Am strănutat asurzitor. Un foșnet vag m-a făcut să ciulesc urechile...

A fost o zi lungă... M-am apucat de învățat de dimineață, apoi am stat închisă în spital ore în șir. Mai mult ca sigur oboseala și-a făcut efectul; de aceea am halucinații auditive. Am închis dulapul. Foșnetul se repetă, de această dată la intensitate sporită, stârnindu-mi un gol inexplicabil în stomac. Nu îndrăznesc să investighez masa de metal. 

Respirația îmi devine greoaie... Sfidând frica ce a început să mă paralizeze, m-am întors deodată spre domnul Nicolae. Acesta este la fel de nemișcat și vânăt, așa cum îl lăsasem.

Gura îi e strânsă în spasmul provocat de otrăvire. Pleoapele sunt umflate. Mâinile i se odihnesc pe lângă corpul slab. Am înghițit în sec. O bucată din cearșaf a alunecat spre partea în care mă aflu eu, deși nu am atins nimic. După o înjuratură slobozită printre dinți, m-am dus să îl acopăr, când privirea mi-a fost atrasă de șoldul lui. Ce este cu acest semn? Cum de l-am ratat?

Am survolat zona cu degetul. O protuberanță ciudată...

În clipa următoare răsuflarea mea este dublată de o alta, lucru imposibil! Nu este nimeni aici! Ceva puternic, rece, mă înhață de încheietură, facându-mă să tresar... Am urlat scurt.

Când am văzut ce anume m-a imobilizat, inima a început să-mi bată sălbatic, genunchii mi s-au făcut din gelatină, transpirația mi-a tâșnit instantaneu pe frunte. Cadavrul... cadavrul este viu! 

Domnul Nicolae s-a ridicat în șezut. Mă strânge de mână violent, privindu-mă cu niște stranii pupile albe. Creierul meu nu poate accepta faptul că asta se întâmpla în realitate!

Mi-am smucit mâna, dându-mă îndărăt, hipnotizată de albeața ce îi acoperise ochii, iar el a căzut brusc pe spate, redevenind un cadavru inofensiv. Brațul i-a picat pe lângă masă, iar eu m-am năpustit spre ușă. Sunt pe punctul de a leșina, am sentimentul că nu voi pleca vie din acest loc! La fel ca în coșmarurile din copilărie, fug cât pot de repede, dar nu este de ajuns!

Am ajuns în stradă leoarcă de sudoare rece, purtând încă mănușile albe și halatul de stagiar.

Portarul mi-a aruncat o privire întrebătoare, vag îngrijorată.

— Domnișoară, sunteți bine?

Nu am catadicsit să răspund. Am fugit cât m-au ținut picioarele, cu gândul la casa mea. Locuiesc singură, lucru care îmi întărește ți mai tare angoasele. Nu pot să vorbesc cu nimeni, nu are cine să mă liniștească. Cine ar crede o asemenea nebunie? 

Am intrat în casă cu pași de hoț, am răsucit cheia în broască cu gesturi tremurânde, dupa care m-am baricadat în dormitor. Nu mi-am dat jos halatul, nu m-am mișcat de pe scaun... Am început să plâng, crezând că mi-am pierdut mințile.

Nu știu cât am plâns, dar parcă zac aici de o eternitate...

Mi-am adus aminte că am Biblia pe noptiera, lucru care mi-a dat puțin curaj. Am început să citesc câteva versete pentru a mă liniști, reușind să-mi recapăt respirația. E ora patru dimineața, dar nici nu vreau să aud de somn. Așa că am făcut ce ar face orice criminalist care se respectă: am investigat. Degetele mi se mișcă nerăbdatoare pe tastele vechiului meu calculator, căutând orice referire la morți vii, zombie, cadavre umblătoare...

Cercetările m-au condus către un site dedicat satanismului, acolo unde am găsit descris subiectul necromanție. Se spune că sataniștii aflați în vârful piramidei foloesc magie neagră pentru a învia temporar morții, care vor face tot ceea ce doresc ei să facă. Un fel de slugi putrezite cu o semi- conștiință... Ce am citit acolo mi-a ridicat părul pe spate și m-a adâncit în cea mai neagră depresie. Nu poate fi adevarat! Nicolae nu avea cum să revină din morți...

E limpede faptul că oboseala și stresul, combinate cu frica mea de cadavre au creat un scenariu iluzoriu. Care erau șansele ca fiind pentru prima oară singură, să se materializeze deodată cea mai mare spaimă a mea? Pe măsură ce aduceam argumente logice în favoarea unei iluzii, stăpânirea de sine revenea. Dar fiorul acela refuza să mă parăsească... „O să-ți fie". 

Oare doctorul știa ce urmează să se petreacă? Sau poate spusese cu totul altceva și eu fricoasă din fire am interpretat greșit? 

Totuși, faptele erau acolo. Protuberanța de pe șold apăruse din neant, iar eu sunt un fin observator. Nu avea cum să îmi scape. Mâine mă voi întoarce, voi analiza din nou cadavrul, cu riscul de a vedea cine știe ce monstruozitate... Trebuie să-mi infirm sau confirm faptul că am avut o cădere nervoasă. Opal mi se freacă de picioare, iar torsul ei îmi calmează nervii zdruncinați... Am început să o mângâi încet, sacadat. 

M-am frământat la infinit, analizând până la saturație, apoi mi-am făcut o cafea tare, trezindu-mă la ceea ce oamenii de rând numesc realitate.

***

E dimineață, iar picioarele mele mă conduc înfrigurate spre laborator. De vreo două ori am simțit impulsul de a mă întoarce acasă, de a minți că sunt bolnavă. Dar ceva asemănător curajului mă face să pun un pas înaintea altuia.

În fața mea apare camera infernală... M-am uitat prin gemuleț. Îl văd pe doctorul Mahmud completând o fișă. Cel mai probabil stabilise cauza morții bătrânului. Am împins ușa, intrând cu ochii în pământ. El mi-a simțit de îndată prezența, apoi mi-a observat paloarea de pe față și a abordat o mină îngrijorată.

— Ce este Amelia... Te simți rău?

— Sunt bine, am zis tăios, aspru, cu o voce de nerecunoscut.

M-am uitat spre masă. Cadavrul se află acolo, dar nu va mai sta pentru mult timp. Mi-am pus mănușile, vrând să examinez șoldul. Protuberanța a dispărut!

Slavă Domnului! Tot ceea ce s-a întâmplat azi noapte a fost o halucinație! Poate am ingerat accidental vreo substanță toxică. De prea multe ori am lăsat paharul cu apă unde nu trebuia. 

Pe când mă felicitam pentru stăpânirea de sine și logica imbatabilă, am auzit vocea joasă a doctorului.

— Știi... Nu oricine ar fi revenit la muncă, dacă ar fi văzut așa ceva. De fapt, dacă era un altul în locul tău ar fi murit pe loc... De frică.

Fiorul de groază m-a cuprins în cascadă, precum o amintire amarnică ce-ți tulbură sufletul. Toată construcția mea mentală e pe cale să se prăbușească.

— Nu știu despre ce vorbiți...

M-am retras, vrând să îmi scot mănușile, să fug. Figura lui Vladimir este acoperită de o lumină dubioasă. Pare foarte mulțumit de ceva. A lăsat fișa, venind după mine, iar eu m-am dat înapoi, până m-am izbit cu spatele de dulap.

Nu m-a atins, dar a continuat să mă sfredelească cu acei ochi căprui închis.

— Îți cunosc spaima... Tocmai din această cauză trebuie să admit că deții o tărie remarcabilă.

— Vă rog, încetați! Nu știu ce se întâmplă, dar vreau să plec acasă!

Dintr-o dată, nu mi se mai pare deloc atrăgător. Are privirea specifică unui psihopat, iar trăsăturile pe care le găseam cândva agreabile au devenit respingătoare. Răceala din pupilele lui mă blochează.

— Liniștește-te, nu-ți voi face niciun rău.

Stau crispată, în gardă, la fel cum aș face în prezența unui șarpe veninos. Am abandonat tutuiala.

— Cine ești? am îndrăznit să întreb.

— Mahmud Vladimir.

A zâmbit drăcesc iar eu am continuat să vorbesc, ca să nu urlu.

— Cine ești cu adevărat?

Mi-a evitat întrebarea, începând să înșiruie ceva halucinant.

— Te pot învăța multe lucruri... Ai văzut ce am făcut cu domnul Nicolae.

— Ești satanist?

A râs ușor, mușcându-și buzele cărnoase. Pare amuzat de groaza mea.

—  Posibil...

— Te rog, vreau să plec!

Obrazul mi s-a udat de lacrimi, lucru care îl descumpănește. Mi le-a șters blând cu degetul mare, iar eu am tresărit. Parfumul combinat cu formol îmi stârnește o greață fără egal.

— Pleacă... zice el resemnat.

Fug din odaia sepulcrală cu viteza vântului. Cobor scările Institutului ca o stihie, revoltată, îngrozită, cu figura galbenă. 

Nu știu ce voi face, nu știu unde mă voi duce... Cine mi-ar da crezare, cine m-ar ajuta, când toata lumea e fermecată de Vladimir cel nebun?