A început să bată vântul, stârnind rotocoale reci. Vladimir nu pare deranjat de răceală și nici nu se sinchisește să îmbrace paltonul negru de pe spătarul scaunului. Pare imun la orice fel de factor extern. Cafeaua e aproape terminată, dar încă nu mi-a zis motivul pentru care m-a chemat aici. Mă ridic brusc.
― Unde pleci?
― Am treabă de făcut. Nu ai spus că îți vei lua vacanță?
― Adevărat. Dar munca la morga începe după ora 22. E doar puțintel trecut de prânz... Care este graba?
― M-ai chemat aici să îmi îndrugi o serie de povesti, doar ca să mă convingi să revin la Institut? Felicitări, ai reușit...
Apoi i-am aruncat o privire urâtă, continuând tirada.
― Acum pot să plec? Mi-am lăsat pisica închisă în casă.
El pufnește, apoi se lasă din nou pe spate, relaxat și oarecum sfidător.
― Ce te deranjează de fapt la mine?
― Chiar vrei să știi?
― Da, chiar vreau să știu.
― Pentru ce ai avut nevoie să-ți vinzi sufletul Diavolului? Pentru bani? Sau poate pentru influență? Doar erai deja de partea întunericului... zic cu ironie.
― Intotdeauna este nevoie de un contract ca să închei o afacere, nu? Nu am nevoie de lucruri materiale, Amelia... Nu l-am evocat pe Satan pentru așa frivolități. Institutul este moștenire de familie. Conacul și alte proprietăți vechi de secole au aparținut străbunicului meu, care se ocupa printre altele și cu exploatarea zăcămintelor de aur. Am ajuns medic pentru că am muncit din greu.
Apoi trage aer în piept, ca și când abia acum realizează că mi se confesează.
―Nicio vrajă din lume nu te poate învăța să faci o disecție corectă. Pachetul standard oferă bogăție și influență, dar numai proștii ar crede că adevărata devenire zace în aur sau bancnote... Eu am dorit altceva. Am vrut adevărata putere, cea pe care o simțeam ascunsă în spatele cortinei...
Curiozitatea mă arde ca un fier înroșit. Trebuie neapărat să aflu mai multe!
― Cum ai ajuns să te convertești la satanism?
― E o poveste lungă...Vrei să stai jos?
― Gata, îi zic pe un ton ce se vrea supus, asezându-mă la loc.
― Când eram în primul an de facultate la Medicina, m-am împrietenit cu un coleg care avea aceeași pasiune ca și mine: istoria religiilor. Petreceam ore și ore, după laborator, discutând câte în lună și în stele...
― Istoria religiilor? casc eu ochii.
― Sunt o ciudățenie, știu... râde el. Am citit și Biblia voastră. Chiar de mai multe ori... Așa cum ți-am spus, am făcut această alegere în cunoștință de cauză. Mda... Unde rămăsesem... Acest coleg al meu avea cunoștințe influente din rândul francmasonilor de rang înalt și mi-a spus că dacă aș fi botezat în ordinul lor aș putea capăta puteri nemaivăzute... În fapt, aș fi deblocat acele siddisuri pe care majoritatea oamenilor le au pecetluite.
― Siddisuri? Adică un fel de puteri?
― Poți spune și așa. Proiecția astrală, modelarea realității, crearea de forme - gând pentru distrugerea inamicilor, magie ceremonială, conexiune cu înțelepciunea antică a demonilor și în special necromanție... Ca viitor medic legist, am fost fascinat de acest termen... De domeniul morții... Visam să devin preot negru, să mușc din fructul interzis al unor revelații demult uitate.
― Și ai reușit?
― Da, în doar câțiva ani, dupa ritualul de inițiere.Tu știi cat de rar este acest lucru, Amelia? Inițierea deblochează abilitățile native, dar nu toți oamenii sunt înzestrați la fel. Eu aveam o deschidere naturală care a fost intensificată de mii de ori după botez. Știu lucruri pe care alții nici nu ar putea să le conceapă...
Mă foiesc pe scaun, îngândurată și puțin speriată. Aș fi putut spune că face ciorbă de baliverne, dacă nu l-aș fi văzut în acțiune pe domnul Nicolae. Cine știe câte mai poate să facă! Nu voi rămâne însă ca să aflu. Trebuie sa-mi iau tălpășița.
― Deci ai cerut toată această putere în schimbul sufletului tău?
El înclină din cap a aprobare. Mă gândesc cum a putut un om atât de inteligent să se lase condus de asemenea forțe. De ce setea de putere este atât de mare și de când a devenit mai importantă decât mântuirea?
― Probabil crezi că sunt nebun. Într-un fel, poate sunt... Dar îmi asum nebunia și merg mai departe. E prea târziu ca să mai dau înapoi.
Îmi mușc buzele, pentru că mi se naște vechea întrebare chinuitoare, care m-a bântuit în fiecare zi de când am fugit din laborator.
― De ce mi-ai arătat puterile tale? Nu te temi că te voi deconspira?
El pufnește în ras. E mai inveselit ca niciodată, iar eu mă fac mai roșie decât roșiile din grădina bunicii. De ce dracu' rade? Nu e ca și cum aș fi spus un banc.
― Draga mea, orașul nostru e înțesat de masoni. Influența lor e atât de mare încât părerea masei de manevră nu contează. Tu faci parte - fie că-ți place, fie că nu, din prostimea pe care ei nici nu o iau în considerare.
― Asta reprezint eu și ceilalți oameni: o masă de fraieri bună de manipulat?
El își drege vocea, apoi redevine serios.
― Dacă te-aș fi considerat ca fiind o oaie din turmă, nu ți-aș fi spus vreodată aceste lucruri. Te-am ales pentru un motiv. Chiar dacă mă expun unui mare risc...
― M-ai ales pentru ce? Ca să mă smintești cu satanismele tale?
M-am încruntat și pieptul mi s-a umflat ușor de mânie. El mă privește lung.
― Ești sigură că vrei să știi adevărul? Mă consideri deja un psihopat... Sincer îți spun, nu vreau să îți întăresc și mai mult această convingere.
Și mustăcește, apoi soarbe ultima gură de cafea.
― Adevarul, te rog!
― Îți amintești testele psihologice din anul terminal? Pe lângă ele, ai făcut și o evaluare psihiatrică... întreabă el.
― Da, îmi amintesc...
― În calitate de director al Institutului am acces total. Am studiat sute de fișe, căutând ceva special. Numele tău m-a frapat... Nu înțeleg de ce...
― Atoateștiutorul Mahmud Vladimir nu le știe pe toate?
Buza de sus i se răsfrânge într-un fel ștrengăresc iar fața i se destinde.
― Ajungem și acolo... Pe lângă nume, am văzut că ai un IQ foarte mare, cu mult peste medie, dar ceea ce mi-a stârnit interesul cu adevărat a fost evaluarea psihiatrului...Tulburări de somn, teroare nocturnă, halucinații vizuale și auditive... Putem să vorbim mai mult despre asta?
Am înclinat capul stânjenită, simțindu-mă total descoperită.
― Nu am nimic de spus. Sunt doar tulburări induse de stres...
― Bine, fie cum zici tu...
― Ai de gând să ajungi la vreun deznodământ?
― Nici măcar eu nu cunosc deznodământul.
Privesc în gol... Rând pe rând, mi s-au confirmat toate suspiciunile...Temerile mele s-au înmulțit de mii de ori. Mahmud mă urmărește de luni de zilea, apoi o confirmă cu nonșalanță, fără nicio umbră de remușcare. E periculos, instabil și cine știe ce planuri nebunești are cu mine. Ar trebui să părăsesc orașul.
Pe când stăteam cu capul plecat și pletele revărsate pe ochi, am simțit ceva cald cum îmi cuprinde încheietura. Am tresărit interior, simțind o scânteie electrică cutreierându-mi ceafa, ca din întamplare... Vladimir mi-a înlănțuit mâna și încearcă să mă liniștească iar eu rămân înlemnita, neștiind ce să fac.
― Vrei să știi de ce am vrut de fapt să te văd?
Nu îmi retrag mâna, dar nici nu îi răspund la atingere. Doar stau. Îmi ridic ochii cu greu și îl văd aplecat peste masă, întins spre mine. Înghit în sec, iar teama de mai înainte se transformă într-o dorință prostească. Îmi amintesc cât de mult îl admiram înainte să îmi dezvăluie secretul său murdar... Acum îl detest.
Mi-am smuls degetele violent. El a bătut în retragere. Am înșfăcat geanta agățată de scaun și am dat să scot portofelul. Vreau doar să îmi plătesc cafeaua și să plec.
― Te rog, nu este necesar... Eu te-am invitat.
Am lăsat gestul suspendat în aer. Frustrarea mea e geamănă cumva cu frustrarea lui. Își caută cuvintele... Asta face atunci când se încruntă în acest fel...
― Înainte să pleci, îți spun doar atât: planul meu inițial a căzut. Nu vreau să iți mai fie frică de mine. Poți să te reîntorci liniștită la Institut. Mă crezi?
― Voi crede atunci când voi avea o dovadă a spuselor tale!
― Ai vorbit ca un adevărat criminalist, zâmbește el vag.
― La revedere! arunc cu asprime, părăsind terasa cât pot de repede, de parcă o gheară nevăzută s-ar pregăti să se înfigă în omoplații mei...
Deși i-am întors spatele și am grăbit pașii, îi simt privirea arzândă... Pieptul îmi răsună a gol. Deodată, mă simt așa de nenorocită. Ca și cum aș fi pierdut ceva...
***
Doctorul Demetrescu a terminat autopsia, așa că îmi face semn să suturez cadavrul. Știu, cusăturile mele nu sunt suficient de bune, fiindcă încă îmi tremură mâinile când trebuie să ating un corp neînsuflețit. Mirosul de organe ce încep să intre în putrefacție mă ucide. Cu toate că izul e subtil, nu îl suport.
„ Nu vei deveni niciodată un bun criminalist dacă nu treci peste scârbă..." Cuvintele lui Vladimir îmi răsună și acum în urechi. Degetele îmi ezită pe acul gros și mă uit cu mila amestecată cu silă la abdomenul desfăcut.
― Azi, domnișoară! Nu uita să îl returnezi congelatorului când ai terminat.
Cuprinsă de greață, dar cu simțul datoriei, am înfipt acul în pielea rece, îmbinând carnea tăiată, de parcă m-aș fi jucat cu o păpușă din plastelină.
― Domnule Demetrescu...
― Ce este?
― Mai există cumva în congelator cadavrul lui Nicolae? Nu a fost revendicat de nimeni și a fost lăsat aici pentru practică.
― Nu am văzut acest nume pe lista morților din ultimele săptămâni. Te referi cumva la vreun cadavru mai vechi?
― Nu, nu, era unul recent... Un domn care fusese otrăvit cu metale grele.
El dă din cap a negație. Continui să cos, cu gândul să dau o raită prin birou. Nu ar strica să verific fișele. În mod normal, nu îmi este permis, dar voi aștepta ca Demetrescu să plece și atunci... Nu mai durează mult și el își ia la revedere, lăsându-mă singură cu mortul. Ușa se închide în urma lui și mă cuprinde teama.
Mi-am scos mănușile, m-am dus la arhive, apoi am început să caut prin registrele de intrare, create cu ajutorul poliției. Am găsit câteva nume de familie care încep cu litera N, dar niciunul nu este cel pe care îl caut. A înlocuit cineva fișele?
Nu e posibil. E ca și când domnul Nicolae nu a existat niciodată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu