Capitolul 3: Ochi de cafea

M-am uitat încă o dată în oglindă. Geamul este deschis, iar aerul ușor răcoros îmi invadează dormitorul... Este o zi frumoasă de octombrie.

Mi-am privit atent cămașa stacojie cu broderie în formă de trandafir și pantalonii negri strânși cu talie înaltă, care îmi pun în evidență silueta subțire. Părul meu cu onduleuri dulci îmi creioneaza imaginea vie a unei zâne moderne. M-am rujat fugitiv cu nuanță de vișină și am mângâiat-o pe Opal. Apoi am închis geamul.

— Ne vedem mai târziu, prințeso...

Am auzit mieunatul de confirmare, așa că mi-am luat gecuța îmblănită de pe pat, am părăsit casa și m-am regăsit în curte. Îmi duc traiul într-un complex de clădiri zugrăvite în diferite culori. În căsuța galbenă locuiește o doamnă văduvă între două vârste, care are și ea doi motănei. Animaluțele ei se joacă deseori cu Opal, dar numai sub atenta mea supraveghere. Mizeria din curte are darul de a-i mototoli blana de siameză și Opal nu suportă să fie îmbăiată.

Când sunt plecată din oraș, îmi încredințez pisica doamnei Elena, singura persoana în care am încredere deplină. De regulă, am tendința de a vedea rapid sadismul din oameni, simțind când cineva are tendința de a maltrata animale. Dat fiind că meseria mea viitoare implică un grad ridicat de suspiciune, rareori mi se întâmplă să fiu mințită și să nu știu.

Privirile mi se duc spre căsuța vopsită cu var verde. Acolo locuiește un domn în vârstă care are meseria de electrician. El este cel care îmi repară instalația învechită din casă, contra unei sume modice. Uneori, când am probleme cu scurgerea sau țevile din baie, mai joacă și rolul de instalator.

Și mai sunt eu, în căsuța mea albastră, ușor coșcovită, îmbrăcată în plante agățătoare ce stau dedesubtul acoperișului. Toate ieșirile duc spre curtea pavată cu pietre de râu, acolo unde avem niște băncuțe de lemn așezate în semicerc. Se mai poate observa o magazie veche și alte unelte gospodărești. Am ales să locuiesc în cartierul vechi din cauza liniștii, iar vecinii mei tăcuți sunt la fel de ursuzi ca și mine, deci nu avem probleme legate de conviețuire.

Am deschis poarta greoaie, ușor strâmbă, regăsindu-mă pe străduța pitorească, care a rămas neschimbată chiar și după trecerea a trei secole.

Botinele mele lovesc în mod plăcut piatra, pe un ritm cadențat, lucru care îmi încântă urechile. Prin cap mi se perindă epoci demult apuse... Parcă văd aievea caleștile în care se plimbau nobilii, în drumul lor spre baluri și serate... Parcă aud zgomotul potcoavelor care loveau caldarâmul și fornăitul cailor...

Orașul e scăldat în acea lumină specifică de toamnă pe care o iubesc atât de mult: blândă, aurie, cu iz de amintiri stranii, dureroase... Deși creștinismul refuză ideea reîncarnării, eu sunt convinsă că nu este pentru prima oară când mă nasc în Bavria... Cred în transmigrația sufletelor pentru că acesta e singurul lucru care poate să explice inegalitățile dintre oameni. Cum aș putea trăi doar o viață?!

Îmi amintesc cum m-am simțit când am părăsit pentru prima oară satul meu, ca să vin să studiez literatura la liceu. Eram de mână cu mama și aveam doar 15 ani. Eram de-a dreptul îngrozită... Bavria mi se părea o lume extraterestră. Mergeam pe stradă și aveam impresia că toți oamenii se holbează la mine, batjocoritor.

Când am părăsit cartierul de blocuri, descoperind Orașul Vechi, am avut prima revelație a vieții mele: cunoșteam acest loc. Știam cum sunt așezate străduțele, știam de complexul de case colorate dinainte de a-l vedea, îmi aduceam aminte de acel miros de clădiri vechi. Am crezut că totul era rodul imaginației mele debordante - lucru normal pentru un visător- și nu m-am gândit prea mult la asta.

Dar după câteva zile de acomodare, parcă trăiam în Bavria din clipa nașterii mele. Nu m-am rătăcit, nu am întâmpinat dificultăți când a trebuit să caut o adresă, pur și simplu eram ca acasă. Magia se disipa când pășeam în Orașul Nou, care nu îmi trezea niciun fel de amintire.

Pe când mă lăsam purtată de aceste scenarii nici nu mi-am dat seama că trecusem de catedrală. Imediat după colț, văd cafeneaua mea preferată. E discretă, destul de departe de centru, umbrită de un stejar uriaș și deține o terasă, lucru care îmi permite să mă bucur de soare pană în ultimele zile din octombrie.

Mi-am ridicat încheietura, aruncând ochii la ceasul auriu: este aproape 12.

Am simțit o împunsătură fierbinte în stomac, ca un șoc neplăcut. Palmele mi-au transpirat nervos... Mă concentrez pe rațiune, analizând...

Văd o măsuță înconjurată de trei scaune. Pe unul dintre ele șade un bărbat, întors cu spatele la mine, care ține în mână o carte. Zgomotul botinelor mele îi atrage atenția... Pe când dau ocol mesei, ca să ajung în fața lui, îl văd cum ridică ochii dintre pagini. Părul cu irizații argintii îi strălucește în bătaia astrului...

Cămașa albă impecabilă îi oferă o alura distinsă. Poartă un sacou maroniu pe deasupra, de aproape aceeași nuanță cu pantofii iar pantalonii sunt negri.

Survolez rapid tabloul oferit, gândindu-mă că are gusturi bune, dar înghit în sec atunci când îi observ verigheta din aur pe inelar. Așează cartea pe masa și îmi dăruiește un zâmbet larg. Eu rămân în picioare, stingheră, simțindu-mă stânjenită, groaznic de ridicolă. Nu ne-am mai întâlnit niciodată în afara Institutului.

Niciodată nu am discutat teme din afara Criminalisticii. Fiind obișnuită să fiu învațăcelul și el profesorul, mă simt ca un pește în ape străine. Acum îmi vine în minte tonul aspru pe care l-am folosit la telefon. Mă simt speriată de faptul că îl tutuiam fără nicio rușine. Cat de ușor m-ar putea distruge dacă și-ar dori!

Îl văd ridicându-se și făcându-mi un semn de invitație din încheietură.

― Ia loc, te rog... mă poftește el.

M-am așezat nervoasă în scaunul din nuiele împletite. Un chelner burtos cu înfățișare anostă vine să ne ia comanda. Nu îl cunosc, deși vin aici de ani de zile. De unde a apărut și unde e băiatul care mă servea de obicei?

― Cafea cu lapte? Fără zahar? mă întreabă Mahmud.

Mi-am mușcat buzele și i-am evitat privirea, vorbind printre dinți.

― De unde știi cum îmi beau cafeaua?

El râde, dă comanda, apoi se așează picior peste picior, încrezător și stăpân pe sine. Spre deosebire de mine, el s-a integrat imediat în peisaj, ca și când ar fi domeniul său.

Chelnerul pleacă și rămânem singuri, privind la oamenii ce se perindă prin piațetă. Îi evit pe cât de mult pot ochii pătrunzători cu iz arab și mă adâncesc în muțenie.

- Te-am urmărit zile în șir, ți-am studiat tiparele... Glumesc. Am știut cum îți place cafeaua pentru că te-am văzut de nenumărate ori pe hol în dreptul tonomatului.

Mă ironizează. Sau mai bine zis, încearcă să mă destindă. Am zâmbit strâmb, neștiind cum ar trebui să mă adresez.

― Domnule Mahmud...

El a făcut un gest cu degetele, ca și când ar fi vrut să alunge o muscă.

― Te rog... Credeam că am trecut deja de această barieră. Erai așa vitează la telefon și acum te pierzi cu firea? Nu mă dezamăgi...

Și zâmbește drăcesc iar barba de o zi i se încrețește. Dinții albi îi strălucesc ca niște colti, făcându-mă să înghit în sec, să mă simt din nou în pericol.

Se ivesc cafelele cu iz aburind, tronând în ceșcuțe elegante, cu model floral. El are o cafea simplă, iar eu una... complicată. Sau poate e invers?

- Și... încep eu timid... E adevărat că ți-ai vândut sufletul?

― Da, mi-am vândut sufletul Satanei. Parcă așa spuneți voi creștinii, nu? Știu, e scandalos. Am ales întunericul neînfluențat de nimeni și de nimic. Eu sunt o cafea neagră. Tu ești laptele pe care nu l-am turnat încă în cafea... Când se va întâmpla asta, dacă se va întâmpla, vei înțelege că cele două se întrepătrund...

― Deci ceea ce încerci să îmi spui este faptul că Întunericul poate influența Lumina. Eu știu așa: „Lumina stă în întuneric, iar Întunericul nu a cuprins-o".

Am tras aer în piept, simțind dorința să îl sfidez.

― Crezi că Lumina nu poate influența? Ce se va întâmpla când laptele se va amesteca în cafeaua ta?

― Exact asta vreau să aflu și eu, rânjește el.

Am prins curaj, continuând cu însuflețire raționamentul.

― Dacă ar fi să judecăm la nivel simplist, am putea spune că noi suntem reprezentanții a două tabere: binele și răul, albul și negrul. Însă eu mă tem de întuneric și încerc să nu îl las să mă corupă...Tu de ce ai facut-o?

― Nu am fost corupt, Amelia. Întunericul este esența mea.

― Dacă acesta ești tu cu adevărat, nu te temi de revelația luminii?

― De ce m-aș teme? Vreau să o descopăr, fiindcă nu am cunoscut-o pana acum...Tu nu vrei să descoperi ce se ascunde în tenebre?

Am ignorat întrebarea, pentru că simt o alta sâcâială în suflet.

― Cum poți spune că nu cunoști Lumina? Ești bogat, sănătos, ai o familie frumoasă, o profesie onorabilă, te distrezi în concedii în cele mai nebunești locuri, alături de prietenii tăi... Ai tot ceea ce și-ar putea dori un muritor.

― Aparențele sunt cât se poate de înșelătoare... Nimeni nu are totul.

― Ce îți lipsește? murmur eu.

― Un lucru pe care nici Diavolul nu mi-l poate oferi. O fi el atotputernic, dar nu poate sădi dragoste acolo unde nu există decât deșert... zice el melancolic.

― Ce vrei să spui? Nu ai iubit niciodată? mă trezesc spunând.

― Am studiat iubirea pământeană. E inutilă și limitată. Eu caut o conexiune spirituală, care să transceadă acest Pământ... Înțelegi?

Acum sunt mai frustrată și mai curioasă ca oricând.

― Dar soția ta...?

― Soția mea nu știe nimic despre mine. E doar femeia pe care am ales-o ca să îmi nască progenitura. Trebuie să las cuiva averea, proprietățile și numele Mahmud.

― Vrei să zici că familia ta nu îți cunoaște... orientarea religioasă?

Sprâncenele lui negre se arcuiesc, tachinându-mă. Îi place neastâmpărul meu.

― Familia mea nu m-a văzut niciodată intrând într-o biserică. Din punctul lor de vedere, sunt ateu. Puținii prieteni pe care îi am fac parte din Cerc.

Nu am îndrăznit să întreb ce este bazaconia enunțată de el.

Am sorbit încet încă o gură de cafea... El a făcut la fel, ca și când mi-ar fi un fel de oglindă... Apoi s-a lăsat pe spate. Am apucat să trag un ochi la cartea de pe masă. Are coperta neagră, dimensiuni reduse și niciun titlu.

― Știu la ce te gândești, zice el brusc.

― La ce mă gândesc?

― Te întrebi de ce un om ca mine se simte singur. E adevărat. Sunt singur.

― Imposibil...

― Este adevărul.

― Dar am descoperit ceva minunat între timp...

― Ce anume? plusez eu îndrăzneț.

― Singurătatea mea se estompează în prezența ta. Oare de ce?

Am înghițit în sec, apoi am strâns toarta ceșcuței între degete. Și simt deodată că îl urăsc, fără un motiv anume. Sper să își ardă buzele-n cafea...