Capitolul 14: Suflete înlănțuite

Mașina părăsește drumul de țară, lăsând în urmă pădurea încărcată de mistere macabre. Imaginea mortului se încăpățânează să-mi rămână în minte. Nici Vladimir nu pare prea liniștit, ca și când ceva l-a scos din matca calmului său etern. Deși nu lasă să se citească nimic pe chipul lui, observ mâna cum i se crispează pe volan, privirea ușor pierdută... Oare la ce se gândește? Aș da aproape orice ca să îi pot citi gândurile, să aflu dacă știe mai multe despre crima ritualică, dar nu suntem într-un film science- fiction. 

 Mă mulțumesc să-i decriptez secretul din trăsături, așa cum am fost învățată la cursurile de Psihologie. Intuiția, ceva din interiorul meu îmi spune că este implicat în acest caz mai mult decât ar trebui.

Mașina capătă viteză, zburând pe șoseaua cenușie, iar eu rămân cu ochii pironiți undeva la orizont. Vladimir e mut ca un mormânt. Nici eu nu îndrăznesc să-l întreb nimic. Vreau doar să ajungem acasă. Închid ochii... Percep lumină portocalie îndărătul pleoapelor, oferită de soarele care se rostogolește încet după dealuri... Visez la un codru fermecat, îmbrăcat în nuanțe de toamnă, la zâne și spiriduși ascunși după copacii bătrâni, la susur de izvoare și cântecele ielelor viclene...

Răpusă de oboseala, nici nu am realizat când s-a întunecat. Cineva mă atinge pe umăr... Deschid ochii greoi, amețită, constatând că ne-am oprit undeva în mijlocul pustietății. Nu ne mai aflăm pe șosea, ci pe un drum străin, pavat cu pietre de râu.

— Unde suntem? mormăi eu.

El îmi ferește blând cu degetele șuvița căzută pe frunte, încercând să mă liniștească. Are o privire ciudată, hipnotică, care îmi dă fiori pe șira spinării.

Ies din mașină precipitată, vrând să scap de atingerea lui, apoi încep să analizez peisajul. Soarele este culcat ca o mămăligă aurie deasupra dealurilor. Unde sunt munții?! Cât a condus de fapt Vladimir în timp ce dormeam? El abandonează tăcut automobilul, apoi întinde brațul spre vest, arătându-mi ceva pe un deal.

— Vezi?

Observ un copac uriaș, care îmi amintește vag de un stejar. Bate vântul, stârnind zgomote care seamănă cu clinchetele de clopoței. Dar lucrul care mă uimește și deopotrivă îngrozește este iarba de un verde crud strivită sub tălpile noastre.

— Ce se întâmplă? Unde m-ai adus?!

Când am părăsit codrul, era sfârșitul lunii octombrie. Frunzele ruginii văduviseră corolele arborilor, dar Copacul pe care mi-l arată el are frunziș bogat, strălucitor, ca și când ne aflăm în miezul verii. Văzând că îmi frâng mâinile de nervozitate, se întoarce spre mine, apoi mă cuprinde în brațe. Stau cu nasul la pieptul său, simțindu-mi picioarele moi, cuprinsă de un sentiment dezagreabil...

— Te rog, vreau să mă întorc acasă!

Oare ne-am rătăcit? Nu înțeleg ce căutam în locul ăsta.

— Nu ne-am rătăcit, Amelia. De abia ce am părăsit Pădurea Mieilor.

De unde știe la ce mă gândesc acum?! De unde? Înghit în sec.

— Dar nu văd nici urma de codru. De ce mă minți?

Îmi simt ochii umezi, dar încerc să nu par slabă în fața lui. Cel mai bun lucru pe care îl poți face când ești prizonierul unui psihopat e să îi creezi iluzia că nu ești intimidat. Altfel, se va plictisi să se joace cu tine și te va ucide...

— Respiră lent... Frica ta umană te paralizează... Ai încredere în mine!

Vladimir se rotește în spatele meu, mă cuprinde de mijloc, stând cu capul lipit de al meu. Îi simt barba scurtă lipită de obraz, lucru care mă umple de electricitate.

— Uite așa... Inspiră, expiră, adânc... Nu din torace, din abdomen...

Aerul îmi părăsește buzele întredeschise cu greu... Căldura trupului său mă învăluie ca o pătură, în amurgul ușor răcoros... Văzând că m-am liniștit, îmi cuprinde mâna, apoi mă trage după el. Mă duc fără să mai pun întrebări, simțindu-mi degetele strânse tandru, curioasă de ceea ce va urma.

Câmpia din fața noastră este mirifică... Ce fel de flori sunt acestea? Parcă sunt făcute din fosfor... Picioarele mi se încâlcesc prin iarba grasă ce îmi ajunge în apropiere de genunchi. Alergăm împreună, în căutarea stejarului din vârful dealului, care tronează ca un rege peste întreaga vale.

Câmpia rămâne în urmă, la fel florile intens colorate... Ajungem în apropierea trunchiului amețitor de înalt. Ce arbore gigantic, scorojit... Probabil are câteva sute de ani vechime! Mintea sceptică începe să analizeze, căutând ceva aparte, scrutând frunzele de formă ovală... Ca un fulger, sunt cuprinsă de revelație: sunetul de clopoței este produs chiar de frunzele copacului cu pricina!

Vladimir privește lung în aceeași direcție. Deși nu vorbim, parcă înțeleg ceea ce vrea să îmi spună... Gesturile lui mi se par deodată firești. E normal să ne ținem de mână, fiindcă așa a fost întotdeauna, așa va fi mereu... Noi contra lumii.

Detectez o strălucire anume pe una dintre ramuri. Degetele mele nerăbdătoare desprind un colier vechi, care stătea agățat acolo, ca și când pe mine mă aștepta. Medalionul din argint e lucrat cu o finețe deosebită. Bijuteria are două capace.

Pe fiecare dintre ele e lipită o fotografie alb-negru. Un bărbat și o femeie, îmbrăcați după moda de acum două sute de ani. Bărbatul cu părul pieptănat peste cap este îmbrăcat într-un costum elegant; femeia cu buclele aranjate în coc poartă o rochie înfoiată, cu guleraș. Uitându-mă atent, îmi dau seama că cele două personaje suntem noi. Da, desprinși din altă epocă, dominați de un aer auster, dar suntem aceeași. Închidem împreună medalionul, aducând mai aproape cele două fotografii îngemănate. Vladimir zâmbește straniu și trist.

— Vezi? Copacul Sufletelor nu minte...

Alura macabră l-a părăsit complet... Ochii castanii nu mă mai înspăimântă... Brațele lui învăluitoare, paterne, sunt atât de cunoscute și dragi... Tot ce îmi mai doresc e să rămân aici pentru totdeauna. Clopoțeii cântă asurzitor un imn celest.

Nu vreau să mă trezesc, dar peisajul se cutremură, se deformează, dizolvându-se...

Simt o zguduitură, apoi deschid ochii buimacă, regăsindu-mă în mașină.

Soarele a asfințit nu demult. Îl văd în stânga mea pe Vladimir, care conduce la fel de liniștit ca mai devreme, căutând un loc de parcare. Suntem aproape de Institut.

— Te-ai trezit! Ai fost obosită, nu glumă... Ai și sforăit... râde el.

Am gâtul uscat și nu mă pot gândi decât la vis. A fost atât de real!

— Eu nu sforăi... mormăi înciudată, complet nemulțumită de situația ridicolă.

— Zgomotele ciudate de mai devreme te-ar contrazice, mă tachinează el.

— Am ajuns? schimb eu subiectul, deși e destul de clar unde ne aflăm.

— Casă dulce casă. Te simți în stare de o disecție?

— Trebuie să-mi încarc bateriile cu o cafea. Discutăm după aceea.

Pășim grăbiți pe scările spitalului. Îl urmez amețită, simțindu-mă confuză, pierdută... Totul pare atât de normal. El... pare atât de normal. Eu sunt aceeași, nemaisimțind dorința de a mă lăsa în brațele lui, ca în acea fantezie nebună...

Vladimir îmi întinde o cană de cafea tare, zâmbindu-mi ștrengar.

— Ai revenit pe Pământ?

Buzele lui senzuale vestesc noi tachinări. Văzând că sunt mohorâtă și nu gust gluma lui, își bea cafeaua uitându-se absent în altă parte. Am intrat în sala de disecții, mi-am luat halatul, ochind de îndată corpul decedatului.

— Am nevoie de niște poze... Aici și aici... Pentru dosar.

Fiind scufundată în muncă, senzația de alienare mă părăsește treptat. Acum sunt din nou ancorată în prezent, fără a fi bântuită de umbre sau iluzii.

Întrebările însă nu-mi dau pace. A fost mult prea real ca să fie doar un simplu vis. Mă gândesc că poate am avut un fel de viziune... Sau poate am luat-o razna!

*

E dimineață. Cerul pare mai tulbure ca de obicei, vestind sosirea anotimpului friguros. Cafeaua e în grevă, stând neatinsă în ceașcă, iar eu cu gândurile departe. Copacul din vis mi-a răpit somnul... Am căutat informații în bibliotecă despre acest stejar și am găsit ceva asemănări cu Arborele Vieții descris în Biblie.

— Ești bine, rază de soare?

Glasul lui Sebastian mă readuce la realitate. Scutur din cap prematur.

— Am o migrenă... Nu ai din întâmplare vreo aspirină?

— Pentru cine? Pacienții mei nu au nevoie, râde el.

— Am uitat că tu lucrezi cu morții. Rămâi unde ești, revin imediat.

Am părăsit lent masa, cu gândul să-l caut pe Mircea. El are de toate. Dar locul său e ocupat de o fată blondă, care spală vârtos ceșcuțe și pahare de sticlă.

— Bună... Scuză-mi intruziunea, dar l-ai văzut cumva pe Mircea, barmanul?

— Nu cunosc pe nimeni cu acest nume.

— Am înțeles, ești nouă. El îmi aducea cafeaua de obicei. Oare a fost concediat?

Fraza îmi este întreruptă de vocea unui bărbat. Ridic ochii curioasă, reperându-l pe chelnerul burtos cu înfățișare anostă, care m-a servit pe mine și Vladimir.

— Lucrez aici de doi ani, dar nu cunosc niciun Mircea. Domnișoară, sunteți sigură că nu faceți vreo confuzie?

Doi ani?! Își bate cumva joc de mine? Nu cred că are mai mult de o lună de când servește în această cafenea. Fata zâmbește încurcată, neștiind ce să spună. Complicitatea dintre cei doi mă enervează la culme. Nu sunt nebună!