Capitolul 16: Capcane în noapte

Privesc câmpul de bătălie în alb și negru, cântărind cu grijă alegerile. Dacă nu sunt atentă, Nebunul își va face drum spre Regina mea. Am răsuflat adânc și am mutat pionul, încercând să blochez drumul invadatorului. Degetele lungi ale bărbatului din fața mea sunt însă mai pricepute decât ale mele, iar mintea lui e mai versată.

Nebunul răstoarnă pionul, ucigându-l fară milă... Mutarea strategică îl aduce chiar în poziția perfectă pentru a mă ataca... Aștept sentința cu inima strânsă.

— Șah... murmură buzele lui subțiri... Ochii albaștri mă săgetează.

— Fir-ar să fie! exclam, cuprinsă de nervi, uitând că totul este doar un joc.

Să îmi sacrific tura, pentru a crea o barieră? Silueta subțire și neagră a Reginei va fi măcelărită de rânjetul Nebunului? Aud un chicot ciudat, ca să nu zic isteric, care provine din direcția Mariei. Aceasta se lungește brusc peste tabla de șah. Înainte să realizez ce se întâmplă, mâna ei neatentă se prăbușește peste piese.

— Oh, îmi pare rău, hohotește ea... Vodca lui Sebastian e de vină...

Sebastian se strâmbă ușor, iar ochelaristul Radu vine să-și recupereze iubita.

Am rămas singuri pe podea, așezați turcește pe covorul maroniu, cu tabla distrusă, uitându-ne indulgent spre musafirii care se simt ca la ei acasă. Desigur, orice gazdă onorabilă și-ar dori aceasta, dar colegii noștri se pare că au pierdut simțul măsurii. Patul este ocupat de cuplul Sabrina-Călin, care se uită la un film stupid, asezonat cu tărie: vodcă, whisky, coniac și alte derivate amețitoare.

Râsetele lor stridente îmi zgârie timpanele.

— Cineva a băut cam mult, zice Radu sever, uitându-se spre Maria.

Blonda îl prinde de gât și îi șoptește ceva la ureche, îmbunându-l. Însă pe mine nu mă păcălește. Revărsarea ei peste tabla de șah a fost o mișcare născută din dorința de a-i atrage atenția lui Sebastian. Instinctul îmi spune că așa-zisa ei beție e doar o strategie, dar bunul simț îmi reproșează că văd peste tot numai conspirații. Până la urmă, de ce îmi pasă? Sebastian reumple paharele și mi-l întinde pe al meu, zâmbind.

— Salvată chiar la timp... Sincer, nu aș fi vrut să îți dau mat...

— De ce? Te temi că nu aș putea suporta să pierd? îl tachinez eu.

— Sunt convins că ai face față... Ești o învingătoare, oricum ar fi...

Nu e mare diferență între șah și curgerea vieții. Fiecare mutare pe care o faci duce spre victorie sau înfrângere. Mă întreb de ce Regele Alb se războiește cu Regele Negru în loc să facă pace? De ce sacrifică două armate doar pentru a se ucide la final? Apoi îmi amintesc de ceea ce a zis Vladimir despre bine și rău.

Binele trebuie să rămână alb, altfel nu se mai numește Bine. Răul trebuie să rămână negru. Ele nu se pot amesteca, dar coexistă.

Degetele lui Sebastian îmi întrerup șirul gândurilor... Mâna mea devine captivă într-a lui, aproape fără voia mea... Mă privește într-un fel anume, ca și când ar plănui ceva... Paharul cu băutură se golește, încet- încet.

Apoi se adresează cuplurilor buclucașe, cu alura unui părinte sever:

— Gata, grădinița... La culcare, că mâine dimineață avem treabă!

— Tot nu a renunțat Demetrescu la ideea lui? zice Sabrina.

— Evident că nu. Și pe deasupra m-a însărcinat să vă supraveghez.

— Chiar începi a aduce cu un gravid, râde Călin zgomotos.

Sebastian mimează aruncarea unei sticle în mutra lui, lucru care îl face pe împricinat să râdă și mai tare, în cârdășie cu ceilalți.

— Noi luăm mansarda, zice Maria ascuțit, tragându-l viclean după ea pe preafericitul Radu, căruia i s-au aburit lentilele ochelarilor de emoție.

E clar că noaptea se va lăsa cu zgomote nefirești, de aceea mă grăbesc să îmi iau haina de pe pat, căutându-mi geanta cu ochii.

— Pleci deja...? aud vocea dezamăgită a gazdei. Mai stai puțin...Trimitem copiii la culcare, apoi ne putem continua partida de șah.

— Oricum cunoașteti deja toate pozițiile... zice Sabrina codat.

Pufnesc în râs fără să vreau, analizând chipul palid, ochii sașii ai roșcatei, posedați de alcool. Sabrina și Călin își găsesc adăpost într-o anexă a casei, acolo unde se află unul dintre dormitoare, lăsându-ne liberi.

M-am așezat leneș pe canapeaua din piele neagră... Geanta alunecă pe covor... Apoi mi-am dat părul pe spate cu o mișcare dibace a mâinii, simțindu-mă admirată discret. Sebastian umblă la comutator iar lumina din încăpere devine mai palidă, aproape intimă, îndemnând la meditație. Sau poate la altceva...

Se aude muzică romantică în surdină și mă întreb în sinea mea ce se petrece.

Gazda mi-a adus paharul neterminat de vodcă, îndemnându-mă din ochi să îl savurez, apoi s-a așezat lângă mine. Îl urmăresc cu coada ochiului, viclean.

Poartă o pereche de blugi cam strâmți și un tricou sport, negru, care evidențiază desenul atletic al trunchiului său. De câte ori duce băutura la gură, îi văd brațul umflându-se în acel unghi atât de plăcut ochilor unei femei. Înghit în sec.

Buzele mele freamătă, dar Sebastian pare atât de calm... Pe când mă gândeam că s-a întâmplat ceva, se apropie de mine, ia paharul, îl pune pe măsuța de alături, apoi se uită lacom spre gura mea. Buzele insistente le zdrobesc lent pe ale mele... Timiditatea de mai devreme se spulberă ca vântul... Mâinile ce m-au înșelat până acum cu unghiul lor rece mă mângâie, în vreme ce-mi ascund fața la pieptul lui.

Sărutul devine din ce în ce mai însetat. Corpul meu se încordează la fel ca al animalelor de pradă, gata să sfâșie un leș. Amenințarea pielii lui goale care se agită sub mâinile mele mă face să pierd uzul rațiunii... Un geamăt îmi scapă.

Amintirea nopții din Zimbru îmi bântuie creierul... Pe când mă gândeam că voi adauga o amintire interesantă în depozitul vieții mele, aud sunând cu ritmuri gotice, un telefon. Mă las pe spate, apoi îl trag pe Sebastian cu ardoare deasupra mea, gândindu-mă la faptul că aș vrea să-l văd fără tricou. Telefonul continuă să sune, atât de enervant, încât dacă ar fi o vietate, l-aș sugruma pe loc!

— Dumnezeule... Nu acum... mormăi eu.

Am scos din geantă blestemăția care urlă ca un nou-născut, stăpânindu-mi pe cât posibil răsuflarea nebună. Citesc numele de pe ecran: Vladimir.

Pe dată, ca un fulger, toată incitarea de mai înainte s-a dezintegrat; mă simt nervoasă, nemulțumită, puțin speriată. De ce sună la ora asta târzie?

— Trebuie să răspund... zic eu patetic, încercând o scuză, smulgându-mă din brațele lui calde și ridicându-mă din pat.

— S-a întâmplat ceva?

Obrazul lui ușor împurpurat contrastează frumos cu ochii albaștri, tăioși. Buzele fierbinți așteaptă cu nerăbdare reîntoarcerea mea. Tricoul s-a ridicat puțin, atât cât să văd pielea bronzată și mușchii care se mișcă unduios. La naiba, melodia se apropie de sfârșit! E insistent. Apăs pe buton, ducându-mă cu pași lungi spre terasă. Am închis ușa de sticlă, văzându-l pe Sebastian abandonat în pat.

— Alo?

— Ești bine? mă chestionează vocea sonoră de la celălalt capăt.

— Eram foarte bine până să suni tu, zic pedepsitor.

Totuși, o parte din mine se bucură să îi audă glasul.

— Îmi pare rău, am întrerupt ceva?

Deodată simt nevoia unei răzbunări amarnice.

— Da. Tocmai studiam unghiurile patului împreună cu Sebastian.

Se lasă o tăcere lungă... Așa de lungă că mă cuprind remușcările. Oare nu am fost de-a dreptul crudă? Îl aud oftând ușor, apoi își drege vocea.

— Și ați găsit unghiul cel mai bun?

La asta nu mă așteptam. Voiam să aud o urmă de posesiune, de mânie, de gelozie, de orice! În loc de asta, perversul dorește detalii!

— Unghiul perfect... declar victorioasă, fără să-mi mai pese că-l lezez.

— Ai fi vrut să fiu eu în locul lui?

Mi-am mușcat limba, regretând pe loc faptul că m-am gândit la răzbunare, înainte să cercetez cu atenție acest teren minat care e Vladimir. E clar că se pricepe mai bine decât mine să plătească cu aceeași monedă. Cât poate să fie de arogant!

Cum poate să mă acuze indirect de ipocrizie, de parcă ar știi mai bine decât mine ce ar trebui să simt? E imperativ să îi retez orgoliul... Cu o secure cât mai mare.

— Nu ești ocupat cu soția ta?

El începe să râdă, cu o undă batjocoritoare în glas. Abia mă abțin să nu-i închid telefonul în nas. De fapt, nu înteleg ce mă reține.

— Soția mea preferă companii mai... umane.

— Dar tu nu ești om? Sau au apărut și alte rase între timp?

Sarcasmul meu îl lasă netulburat. Aș zice că îi place acest joc a ironiilor.

— Mă bucur că ai decis să îmi acorzi statutul de om. Până nu demult, mă confundai cu Satana... Nu îți mai este frică de mine, ceea ce este bine.

— Eviți întrebarea. Dacă tot nu vrei să răspunzi, mai bine închide!

— Ai observat că scot tot ce este mai rău din tine? mă tachinează el.

— De ce m-ai sunat, Vladimir?

— Am primit niște informații tulburătoare... Poate a fost o eroare...

— Adică? Ce fel de informații și de la cine?

— Nu contează. Ești în siguranță. Acum te voi lăsa să te întorci la unghiurile patului. Spune o rugăciune și pentru mine în timp ce vei măsura.

— Oh, taci! zic enervată și privesc spre Sebastian, care stă nemișcat.

— La revedere, Amelia, zice el amuzat, iar apelul se termină brusc.

Ochii lui Sebastian sunt închiși. Respirația regulată îl dă de gol... E clar că doarme dus. Cuviosul Whisky și Sfânta Vodca și-au făcut prematur efectul. Mi-am luat geanta, mergând hoțește spre coridor, fugind din casa luxoasă ca dintr-o pușcărie. Ghetele se află în picioare, geaca în spinare, iar ușa se deschide tăcut, lent.

De îndată ce m-am văzut în curte am respirat ușurată. Am părăsit reședința fără vreo remușcare, căutând un număr de taxi. Pe când formam numărul am simțit o prezență amenințătoare în spatele meu... O răsuflare greoaie mi-a încălzit ceafa, concomitent cu palma aspră care mi-a astupat gura. Am încercat să țip, să protestez, dar batista cu iz înțepător mă trimite necruțător în întuneric.