CELE DOUA REGATE

PARTEA 1- Legamantul

Demult, intr-un alt timp, pe cand omul era totuna cu natura si cu spiritele ei diriguitoare iar cununa cerului era mai aproape de Pamant, exista un taram magnific, in care locuiau deopotriva oamenii si elfi. Ei traiau impreuna si nimeni nu dorea mai mult decat avea, oamenii si spiritele naturii erau cei mai buni prieteni, iar protejarea Mamei Pamant- cea datatoare de viata, era datoria sacra a tuturor. Iarba era mai verde decat smaraldul, apele mai limpezi decat clestarul, lumina soarelui era alba iar florile erau de o frumusete rara. Parfumul din vazduh iti taia rasuflarea iar spiritele pamantului cantau in surdina, cu glasuri mangaioase. Toate aceste spirite erau supuse regelui elf iar ca multumire primeau protectia lui. Totul a fost desavarsit pana in clipa cand un om nesabuit a ucis un cerb sacru. Lacomia oamenilor a inceput sa fie simtita in inima lor si cugetul li s-a intunecat. Nu le era de ajuns cat aveau, pentru ca jinduiau in secret sa aiba toate bogatiile elfilor. Ei au vrut sa posede si sa cucereasca, manati de o dorinta nefireasca care in final a dus la dezbinarea taramului magic. Acela a fost timpul cand oamenii si elfii s-au separat in doua regate, iar granita a fost trasata de raul Eumea. 

Dupa incheierea a numeroase conflicte sangeroase, oamenii si elfii au semnat un tratat care spunea ca ”Niciunui om nu ii este permis sa mai calce vreodata in Regatul Elfilor. Oamenii vor stapani partea de miazanoapte si vor vana numai pe taramul lor. Niciunul elf nu ii este permis sa treaca raul Eumea. 

Ei vor stapani partea de miazazi si vor proteja mai departe spiritele pamantului. Nesabuitii care incalca invoiala, de voie sau de nevoie, vor plati un pret...” Spiritele naturii s-au retras de indata de pe taramul oamenilor, ingrozite de cruzimea acestora, iar animalele s-au imputinat. Arborii care stateau pe partea cealalta a raului, cea opusa regatului elfilor, au inceput sa se plece iar coronamentul lor a devenit asemeni unei semiarcade, peste rau. Nici macar vegetatia nu dorea stapanirea oamenilor, solul devenind neroditor iar iarba putreda. Pe mari intinsuri, nu se vedea decat pamantul sterp iar soarele ardea nemilos. Regatul Oamenilor este condus de regele Mardian, care este stra-stra-stra-stra nepotul celui care a semnat tratatul in urma cu 500 de ani. Elfii numesc acest taram al oamenilor Ramadis.

Regatul Elfilor numit si Egandor, a ramas ascuns de partea cealalta a raului, in codrul urias care se intindea pana la Muntele Albastru. Nimfele, salamandrele si ondinele si-au gasit locul in paraie, lacuri si rauri iar unicornii alearga fericiti la mica distanta de palatul elfilor. Lumina in Egandor este asemanatoare unui crepuscul, iar culoarea cerului, a apelor si a ierbii este de zeci de ori mai bogata decat culorile sterse din taramul oamenilor. Regele elf Deorad are aproape 900 de ani si a trait cat sa vada toti succesorii primului rege din taramul omenesc. Oamenii nu traiesc mai mult de 100 de ani. Regele Mardian are un fiu. Regele Deorad, o fiica, bijuteria cea mai pretioasa a regatului. Timp de 500 de ani nici una din parti nu a incalcat tratatul. Cele doua regate au trait separate, indiferente la soarta regatului vecin, pana intr-o zi cand soarta a aranjat ca oamenii si elfii sa se reuneasca, chiar daca asta s-a facut dintr-o greseala.

* 

Codrul Kazad pare ca nu are inceput si nici sfarsit. Lacurile sale apar din cand in cand ca niste pete albastre pierdute in vegetatia luxurianta. Arborii incolaciti lasa impresia unor dantelarii vegetale, atat de complicate, incat nu stii unde incepe un arbore si unde se termina altul. Poteci din piatra alba isi croiesc loc prin tufisurile verzi sau rosii, printre plantele agatatoare, ferigi si corole imense ale unor flori demult disparute din lumea oamenilor. Raul Eumea inconjoara intreg tinutul, ca un semicerc urias si are proprietati vindecatoare, iar aburul sau ascunde liziera padurii. Ceata care izvoraste din el se ridica o singura data pe an, in miezul lunii celei mai fierbinti din an. Unii spun ca raul este vrajit special ca sa ascunda taramul magic de privirile profane ale oamenilor si pentru protectia spiritelor apei care salasuiesc in el. Palatul Endorial este de o frumusete nemaiintalnita. Arhitectura sa serpuita il face sa para gravat parca in stancile uriase din apropierea muntelui. In fata lui, doua statui uriase reprezentand doi mari razboinici, il strajuiesc, una de-a stanga si cealalta de-a dreapta. Ei poarta armuri si coifuri, iar in mana dreapta o lance. Mergand pe postamentul de marmura alba, vezi in fata ochilor scarile ce duc la intrarea in palat. Scarile sunt la inceput in linie dreapta, apoi serpuiesc pana la poarta grea. Palatul are numeroase arcade, bolti, cupole albe si turnuri inalte care vor sa strapunga cerul. El este asezat pe o platforma de piatra naturala, de dimensiuni gigantice si are trei nivele, la fel ca o piramida in trepte. Sus, turnul principal scruteaza regatul impadurit. Taramul e oaza de verdeata populat de arbori uriasi, captusit cu cascade albastre. Din turnuri se poate vedea raul care curge paralel cu palatul, granita dintre taramul elfilor si cel al oamenilor. Acesta se pierde incet spre muntii din departare. Miezul padurii este teritoriul spiritelor pamantului si locuitorii Egandorului nu le tulbura decat daca au o cerinta speciala. Pasari uriase cu aripi de culoarea argintului zboara adeseori deasupra crenelurilor si scot un tipat asemanator pescarusilor din lumea oamenilor. O data pe an codrul poate fi auzit vorbind, in glasuri tainice, de cei care au urechile destul de fine sa-l auda. Caprioarele capata glas omenesc si spun vointa elementelor naturii, care se preschimba in femei si barbati cu infatisari feerice. Elfii traiesc in buna intelegere cu aceste spirite, care pot capata forma umana atunci cand sunt rugate sau la marile sarbatori numite si Elidee. Regele este batran. El a renuntat de ceva vreme sa mai hoinareasca prin codru, lasand aceasta placere fiicei sale adorate. Adana isi petrece mare parte din timp in inima padurii, admirand florile, plimbandu-se cu armasarul ei alb pe potecile nesfarsite sau scaldandu-se in rau. E rareori insotita de slujnice, singuratatea potrivindu-se ca o manusa naturii ei misterioase. 

De obicei, dupa o intreaga zi de hoinareala, regele este silit sa trimita garzile sa o caute, fiind ingrijorat de soarta ei. Adana prefera compania spiritelor pamantului mai mult decat pe cea a celor din neamul ei. Ea ii numeste ”Dun Harad” adica ”Prietenii din nevazut”. Atunci cand trebuie sa ii paraseasca, ramane de obicei in turnul mare, veghind bolta la lasarea noptii si intrebandu-se ce este dincolo de raul magic. In inima ei mereu si-a dorit sa il poate trece si sa vada cum arata lumea oamenilor. Cum sunt oare copacii, plantele, animalele, cerul, norii, vantul? Insa Deorad se incrunta de cate ori ii aude rugamintea si o avertizeaza ca lumea oamenilor nu adaposteste decat durere si dezamagire. Adana nu cunoaste durerea. Ar fi putut sti la moartea mamei sale, dar ea pierise odata cu nasterea ei. Adanc, isi doreste ca cele doua lumi sa se uneasca ca altadata, cand totul era verde si plin de veselie, nu doar partea de miazazi. Dar, ca de fiecare data, este sfatuita sa dea uitarii aceste ganduri. Deorad ii cunoaste inima dintr-o singura privire pentru ca cei doi sunt uniti de ceva care nu se poate vedea dar se poate simti: iubirea. Deorad arata ca un barbat nu mai in varsta de 35 de ani, pentru ca elfii imbatranesc foarte greu. Parul sau este alb, drept si lung pana la jumatatea spatelui iar pe frunte poarta o coroana in forma de “v”, elementele ei amintind de unduirile frunzelor si florilor. Coroana este din aur alb sclipitor si lucrata maiestrit. Poarta robe de culoare alba, incinse cu cordoane din matase, cu maneci largi presarate cu nestemate, iar pe deasupra cape din material fin. Ochii lui sunt de un albastru taios, iar sprancenele negre ii umbresc privirea, fiind foarte apropiate de ochi. Glasul lui este bland, dar ferm si nu lasa loc de nesupunere. 

Fiica sa ii seamana izbitor, atat ca infatisare, cat si ca fire. Pletele albe ii curg pe spatele mladios si se unduiesc pana aproape de genunchi. Sunt drepte asemeni unei perdele din argint scanteietor. Ele se despart in doua si sunt impletite maiestrit in crestetul capului, lasand loc coroanei argintii sa cada pe fruntea dreapta si lina. Fata ei este alba ca neaua iar ochii doua lacuri adanci, de un albastru intunecos. Gura ii este carnoasa si trandafirie, iar cand zambeste dezveleste dintii foarte albi. Privirea ei aminteste de cea a mamei sale, dar atunci cand se incrunta, sprancenele negre o fac sa para un alt Deorad. Ea nu pare sa aiba mai mult de 20 de ani desi varsta reala este de 100. Pentru lumea oamenilor, este un batran, dar pentru cea a elfilor, doar un copil. Totusi, nobletea gesturilor sale si cuvintele soptite dau de inteles faptul ca te afli in fata unei fiinte vechi, in care curge puternic magia stramosilor.

PARTEA 2- Taramul Oamenilor

Pe poteca uscata de vreme se aude un cal galopand. Un barbat imbracat in negru, cu pelerina fluturand, vine grabit. Soarele a asfintit demult, iar ploaia cade nemilos de la o vreme incoace. Este aproape miezul noptii si luna argintata poleiaza palatul vechi, cu turle amenintatoare, cenusii. Un servitor duce calul spre grajdurile regale, in vreme ce barbatul imbracat in negru se avanta spre usa de la intrare. Ca de obicei, pasii sai furtunosi sunt auziti de servitori, care se grabesc sa ii ia pelerina udata de ploaie. Un altul ii aduce o cupa cu vin si barbatul se aseaza pe un fotoliu in fata caminului unde arde focul cu valvataie. O femeie aprinde lumanarile prinse in sfesnicele inalte si face o plecaciune scurta. Barbatul ramane singur. Ia o carte din biblioteca veche si incepe sa o rasfoiasca. Povestile de demult, in care oamenii si elfii traiau in buna intelegere, il pun pe ganduri. De ce neamul lui a trebuit sa faca o asemenea greseala? Totodata, i se parea ca mandria elfilor era prea mare. Sa porneasca un razboi, din cauza unui cerb, fie el si sfant! Pana la urma, animalele au fost lasate oamenilor pentru a le fi de folosinta, nu pentru a fi admirate. Chiar si el obisnuieste sa vaneze adeseori prin padure, desi vanatul nu mai este la fel de numeros ca altadata. Nu gaseste placere in a ucide, dar este singurul lucru pe care il poate face cu fratele sau din tinutul vecin. Batranul rege prefera de cativa ani compania cartilor, a cainilor sau credinciosi -aproape la fel de batrani ca si el- si cel mai adesea, sta un sala tronului, visand la vremuri trecute, robit de dorul dupa regina pierduta. Auzi un ciocanit in usa. 

- Intra. 

- Printe, tatal vostru intreaba daca veti cina impreuna cu el. 

- Spune-i ca vin de indata. 

- Da, printe. 

Majordomul inchise usa, incercand pe cat posibil sa nu o tranteasca. Adoniu se ridica cu pas sprinten si porni spre sala de mese, abandonand cartea, pe cale carei coperti scria cu litere aurite, acoperite de praf : Cele doua Regate. 

* 

Un pas apasat il facu pe rege sa isi ridice ochii din farfurie. Sprancenele lui stufoase si cenusii ii imbraca ochii ca doua streasini. Fata ii este ridata ca un pergament si voinicia de altadata il parasise. Isi simtea bratele moi, picioarele nu-l mai ascultau, iar viata i se parea din ce in ce mai searbada. Boala lui nu avea nici macar un nume, tot ce putea spune era ca se simtea sfarsit. Ochii lui capatara o sclipire atunci cand isi zari fiul mai mare intrand. Adoniu se aseza in capatul celalalt al mesei si zambi. Lumanarile aprinse de pe masa formeaza un coridor intre cei doi si le lumineaza fetele in galbui. 

Mai multi servitori se preocupa cu asezarea mancarurilor, iar paharnicul toarna regelui licoarea rosie in paharul sau vechi de argint. 

- Te simti mai bine, tata? 

- Hmm, mormai acesta, infulecand o bucata de friptura. Cred ca mai rau decat ieri… 

- Ma intreb daca nu ar trebui sa cerem ajutor. 

- Cui? ridica regele din sprancene. Am cautat in lung si-n lat si niciun vrajitor, mag sau tamaduitor nu este in stare sa ma vindece. Pacatul stramosesc imi urla in oase. 

- Doar nu crezi ca blestemul elfilor are vreo legatura cu starea ta de sanatate? 

- Baiete, am vazut multe lucruri la viata mea. Si un lucru il stiu sigur: intr-o zi eram in putere, a doua zi am cazut la pat, rapus de o boala necunoscuta. 

- Ar trebui sa incercam sa... 

- Sa ce? se incrunta regele, presimtind ce voia fiul sau sa spuna. 

- Sa cerem ajutor lui Deorad. 

- Ti-ai iesit din minti? Nu voi putea niciodata sa vorbesc cu regele elfilor, as incalca tratatul! 

- Dar acum este vorba despre viata sau moarte! se ambitiona tanarul.

Regele il privi cu ceva mai multa ingaduinta. Focul pe care il zarea in ochii intunecati ai fiului ii amintea de tinerete. Ambitia si gesturile repezi semanau cu ale lui, pe cand era un fecior. 

- Viata mea nu este asa de pretioasa, fiule. Si apoi, am un monstenitor de incredere. 

- Niciodata nu voi putea carmui la fel de bine ca tine! Nu sunt pregatit! 

- Vei fi… Nu ai de ales. 

Fiul se posomori, simtindu-se deja strivit de povara datoriei de rege. 

- Stii ce ma gandeam, tata? Ar trebui sa organizam o petrecere. 

- Petrecere? mormai regele, continuand sa manance. - Invitam pe toata lumea din regat, iar la amurg vom merge la o vanatoare pe cinste. 

- Il vei chema si pe fratele tau? 

Adoniu se incrunta. In minte ii venira disputele legate de fratele sau mai mic. Nu putea intelege uneori cruzimea lui Tediar, dar sangele apa nu se face. 

- Sigur, tata. 

- Bine, bine, dadu Mardian din mana. Facem petrecerea. Dar sa nu te astepti la cine stie ce, ca nu voi sta prea mult cu voi. Sunt prea obosit. 

- Voi fi multumit daca vei veni sa deschizi vanatoarea. 

-Tineretea… Inteleg… Ai nevoie de putina distractie. Un strop de culoare in potir, cum spunea raposata ta mama… Fie ca zeii sa ii odihneasca sufletul! 

Adoniu zambi la acea amintire, dar imediat dupa aceea o umbra i se asternu pe chip. Mama lui... 

Abia isi mai amintea cum arata. Doar pletele ei blonde, pe care nu le mostenise. Regele facu un semn spre unul din slujitori. Acesta il ajuta sa se ridice de pe scaun. 

- Ce caldura...Nici nu a inceput bine vara. In Egandor nu vezi asa ceva. 

- Putem merge in gradina, tata… 

- Degeaba…E stearpa si uscata…Mi-ar placea nespus sa ma duc pe malul Eumeei dupa ce mor, sa dansez cu stihiile…Acolo este Raiul. 

- Nu vorbi asa…Vei trai destul cat sa vezi cele doua regate reunite… 

- Acestea sunt vise demult apuse, baiatul meu… Regele dadu plictisit din mana, iar Adoniu zambi ingaduitor.

PARTEA 3: Printesa codrului

Ferestrele arcuite se deschisera larg. Adana inspira adanc aerul parfumat si incepu sa rada. Inca o zi din minunata ei viata! Haina ei lunga mangaia podeaua lustruita din marmura albastra. Manecile largi si faldurile o faceau sa para imbracata in haine ingeresti. Gratia din miscari ii dadeau impresia unei pasari ce doreste sa isi ia zborul, mereu cu privirea indreptata spre ceruri. Isi studie fata alba in oglinda si ii mangaie conturul. Se gandea ce bijuterie s-ar potrivi cu rochia alba pe care o imbracase. 

Gasi un colier auriu, il cerceta pe toate partile, apoi il prinse de gat. Pe degetul inelar de la mana stanga sclipea un inel cu piatra azurie in forma de stea. Inelul mamei sale, pe care il purta pentru totdeauna. Se repezi la fereastra, strigand la barbatul imbracat in stacojiu din fata palatului. 

- Kerius, te rog inseueaza-l pe Radan. O sa merg la o plimbare prin padure. 

- Da, doamna mea, se inclina el, apoi se grabi sa ii indeplineasca cererea. 

Fata inspira adanc, apoi cobori scarile serpuite, spre camera tatalui ei. Sandalele ei abia daca atingeau locul pe care umbla. Adana era usoara ca un fulg de nea. Sala de mese luminata feeric de soarele generos trimitea sclipiri din candelabrele de cristal. 

Lumina de afara se cernea prin ferestre si imbraca totul in alb, ca intr-un vis. Tot ce se afla in acea sala uriasa avea forma arcuita, vegetala, fara sa zgarie privirea cu unghiuri ascutite, curbe nearmonioase sau zorzoane fara rost. Bunul gust domnea in toate lucrurile pe care elfii le creau: cladiri, statui, gradini, arme, bijuterii, imbracaminte. Usa se deschise larg, o parte din ea glisand spre stanga, iar cealalta spre dreapta, lasand-o pe Adana sa intre cu pasul ei mandru. Demna, fara sa fie infatuata, aceasta merse mai mult plutind pana la masa intinsa, plina cu bunatati si se aseza pe scaunul tras de majordomul imbracat in argintiu. Deorad facu un semn discret si slujitorii se retrasera, lasandu-i singuri. Ii zambi fiicei sale cu toata gura. Ea nu mai putu rabda si se apropie de el, apoi il saruta pe frunte. Regele ii mangaie bratul afectuos. Acest moment tainic dintre ei se petrecea in fiecare dimineata, departe de ochii tuturor slujitorilor. 

- Ai dormit bine, draga mea? 

- Ca un prunc, tata. Am atata avant astazi ca imi vine sa cutreier marile. 

- Ai grija ca nu cumva, in valtoarea ta nestapanita, sa te apropii de granita. 

- Nu tata, nu ma voi apropia de Eumea. Vreau doar sa ma duc sa o vad pe Onia. 

- Nimfa despre care mi-ai mai vorbit? 

- Da, zambi ea. Vrea sa imi arate ceva in adancul padurii.

- Sa te intorci pana la apusul soarelui. Sti cat de ingrijorat devin cand nu esti acasa la timp. 

- O sa fiu bine. Promit. 

- M-as simti mai bine daca ai lua cu tine macar un cavaler. De pilda, pe Murdac sau pe Sentus. Sti ce mi-a zis Sentus mai deunazi? 

- Ce anume? se incrunta ea. 

- Ca si-ar da jumatate din domeniu doar ca sa mearga la o plimbare cu tine, sub razele amurgului ce cad lin prin desisuri. 

- Si de si-ar da intregul domeniu, tot nu as merge la plimbare cu el, ridica ea nasul.

 Deorad incepu sa rada. 

- Tot necrutatoare? Cred ca au trecut mai bine de sapte ani de cand bietul cavaler asteapta un cuvant de la tine. O alta fraza in afara de ”Multumesc Sentus, dar prefer sa imi fac plimbarile singura”. 

Ea incepu sa chicoteasca. 

- Ma simt foarte bine asa, asa ca de ce as face vreo schimbare? 

Deorad zambi invins, ca de obicei, de zambetul ei dulce. 

- Ai 50 de ani draga mea. Esti tanara, mai ai timp sa te saturi de singuratate. 

- Aceste rodii sunt o minunatie, se extazie ea, schimband subiectul. 

- Adana, sunt serios in aceasta privinta. Inainte de amurg trebuie sa fii… 

- Acasa, incheie ea. 

Dupa prima masa, Adana cobori scarile in fuga, asa cum obisnuia cand era entuziasmata de ceva. Slujitorii se dadura speriati din fata ei, inclinandu-se scurt pe masura ce trecea. Nepasatoare la privirile lor, ajunse in fata palatului unde se urca pe armasarul ei favorit, Radan. Slujitorul se dadu un pas inapoi. 

- Multumesc, Kerias! striga ea si incaleca pe cal, lovindu-l usor cu picioarele. 

Porni in galop, asa cum obisnuia sa faca mereu, iar servitorii care ingrijeau gradina se ferira degraba de pe cararea pietruita. Ochii lor o petrecura pana la intrarea in padure: unii zambeau, iar altii se uitau cu admiratie. De indata ce disparu din raza vederii lor, toata lumea isi relua activitatile obisnuite. Rasetele si voia buna se auzeau pana departe. Asa sunt zilele in Egandor.

PARTEA 4- Blestemul cruzimii

Luminisul acoperit cu flori din fata ei ii rasfata privirile senine. Parfumul plantelor rosii, albastre si verzui o incantara. Aici copacii inalti se rarisera, lasand loc unei suprafete imbracata in verdeata, care se intindea pana departe. Soarele patrundea pana aproape de pamant si oferea caldura si lumina ferigilor aurii. Adana cobori de pe armasar, lasandu-l sa pasca linistit. Fluiera usor si ecoul se duse pana departe, izbindu-se de stancile din departare. 

Zambi cand is aminti de gaitele care mereu o imitau. Auzul ei fin ii spunea ca ceva se apropia. Zari de indata dupa copaci o caprioara cu blana asemeni aurului si cu ochii de culoarea castanei, veseli si zglobii. Animalul sari gratios printre copaci, apoi incepu sa alerge spre ea. Pe masura ce alerga blana ei incepu sa straluceasca si poiana se lumina ca o valvataie. O femeie dezgolita se prabusi in iarba grasa, razand si lepadand o blana de caprioara. 

- La ordinele tale, printesa... 

- Onia! o dojeni ea. Ce iti mai place sa te ascunzi! Sa stii ca nu am de gand sa stau intreaga zi sa te caut prin luminis… Trebuie sa ma intorc acasa inainte de amurg. 

Nimfa facu un semn cu mana si vrejurile se incolacira pe unduirile trupului ei, imbracand-o intr-un fel de mantie vegetala. 

- Stiu, stiu... Vino dupa mine! se auzi glasul ei zglobiu, ca un clopotel de argint. 

Printesa prinse mana subtire a nimfei si o urma alergand prin luminisul verde. Dupa ceva timp, ajunsera la baza unei stanci uriase, parca pusa acolo de o mana nefiresc de mare. Era erodata si acoperita cu muschi. 

- Stanca Gigantului, zise Onia. 

- Cred ca am mai vazut-o in plimbarile mele. 

- Dar nu asta este surpriza. Trebuie sa intram inauntru. 

- Inauntru? se mira Adana. Nu exista niciun loc prin care se poate intra. 

- Asta credeti voi, elfii, rase Onia. 

Atinse cu degetele peretele stancii uriase, careia nu i se vedea capatul. Acesta se topi sub palma micuta a nimfei, lasand la iveala o deschizatura. 

- Vino, printesa. 

Interiorul stancii era asemeni unei sali din piatra rosiatica. Scaune sapate direct in piatra strajuiau intrarea si erau in numar de sase. O masa lunga si inalta se vedea in capatul salii, atat de inalta incat Adana ajungea doar cu barbia la ea. 

- Aici e locul unde luau masa uriasii. 

- Si ce mancau? 

- Oi, berbeci, caprioare… Adana isi duse ingrozita mana la fata.

- Adica mancau elementali? 

- Nu ar trebui sa ne temem de uriasi. Ei au disparut demult. Oamenii insa… De ei sa ne temem. Ei nu ucid doar pentru a manca, ci si pentru propria lor placere. 

- Cum sa iei viata unei fiinte nevinovate? Sa faci o inima sa nu mai bata si sa gasesti placere in asta? Dupa cum ii descrii, oameni par cei mai mari monstri! 

- In familia noastra sunt doar povesti triste despre ei. Au ucis cerbul sacru, nestiind ca el era inteleptul padurii. Pentru ei, era doar un cerb. Nu au stiut ca se poate preschimba in altceva… Oamenii nu pot vedea aceasta decat daca trec granita. Pe taramul lor nu ne putem preschimba, nu are niciun pic de magie sa ne ajute. Au ramas acolo multi dintre ai nostri, prizonieri, care se ascund in desisurile dese, de teama ca ar putea fi masacrati. 

- Cum am putea sa ii aducem acasa? Ar trebui sa ii lasam sa treaca granita! 

- Prea tarziu, printesa. Ei au pierdut ceea ce sunt. Cerbii sunt doar cerbi acum, caprioarele simple caprioare, nu mai exista nimfe si ondine de partea cealalta. 

- Tot nu pot sa cred ca ei ar putea sa fie atat de cruzi, fara nicio pricina! 

- Du-te la vest, aproape de rau. Este vremea secerisului la ei. 

- Seceris? se sperie Adana. Ce vrei sa spui? 

- Vei vedea. Poate asta te va face sa ii vezi pe oameni ca ceea ce sunt: ucigasi. 

Dupa ceva timp petrecut in stanca, Adana simti nevoia sa iasa afara. Onia ii darui o coronita din flori care nu se vestejeau niciodata, asa cum facea ori de cate ori se intalneau. Se prefacu apoi in caprioara si fugi in adancul padurii, lasand-o pe printesa cufundata in ganduri. Statu o vreme langa armasarul ei, privind in gol, apoi incaleca si il indemna sa mearga ca vantul. Trebuia sa vada ce se petrece la granita dintre taramuri! 

Ajunse aproape de apus si se apropie de rau. Dadu cu mana prin aer si ceata deasa care il acoperea ii descoperi o particica din ceea ce se afla de partea cealalta. Nu cuteza sa intre in apa raului si sa incalce voia tatalui ei. Auzi glasuri barbatesti si tresari. Zgomot de secure. Copacii din taramul ei incepura sa se agite. Se lipi de trunchiul unuia dintre ei si ii asculta inima. Acesta incepu sa jeleasca si impreuna cu el, toti copacii care se aflau in apropierea raului. Adana privi cu ochii mari o scena care i se parea imposibil de crezut: barbati inarmati cu securi uriase se grabeau sa doboare la pamant un brad ajuns la maturitate. Acesta era crestat iar si iar si urla de durere. Vuietul copacilor incepu sa se inteteasca si Adana isi acoperi urechile. Oamenii tocmai savarseau o crima! Si cum o faceau? Razand, glumind si povestind, fara sa le pese de vaietele lui. Simti in ea o indignare care nu avea capat si inima incepu sa ii bata in acelasi ritm cu al copacului de langa ea. Privi rasina cum incepe sa curga din trunchi si ii culese lacrimile in palma. Copacul de peste rau tocmai incepea sa agonizeze. Trunchiul ii era aproape taiat si frunzele incepeau sa simta sfarsitul. Adana vru sa tipe, sa le spuna sa inceteze, dar vocea ii era inecata de manie. Cu o ultima lovitura strasnica, un barbat voinic culca bradul la pamant si isi puse piciorul peste el. 

- Ucigasilor! I-au trebuit 100 de ani sa creasca! 

Insa glasul ei nu se auzea din cauza jelaniei copacilor batrani. 

Raul astupa tanguirile lor, care nu ajungeau la urechile surde ale oamenilor. Adana incaleca pe Radan si pleca de indata spre casa, nevrand sa se mai uite in urma. Ochii ii erau plini de lacrimi si un sentiment de neputinta ii invadase fiinta, chircind-o in durere. Si pentru prima oara in viata ei simti nevoia de a se razbuna crunt pe spita omeneasca.