ARCA LUI AZAZEL

Frunzele rosii, sarutate de sange, cadeau pe pamantul umed si negru, rotindu-se pe inmuri mute, neauzite de nimeni.

Copacii cu trunchiuri albe inconjurau petece de vegetatie ruginie. In lumina apusului, gradina parea un colt de rai uitat de muritori. Si totusi, ceva plutea in aer. O vaga amenintare.

Undeva in gradina, culcata pe un pat intocmit din ierburi uscate, se putea vedea o fecioara zbatandu-se in somn. Departe de a fi dulce, somnul o tinea prizoniera intr-un decor de cosmar. Aleea acoperita de frunze moarte rasuna sec sub pasii celor care fusesera trimisi sa o captureze.

Fata fugea. Fugea cat o tineau picioarele ei desculte, tinand cu mana de poalele camasii albe, mult prea lungi, care amenintau sa o impiedice. Umbrele miloase incercau s-o ascunda de ochii raufacatorilor, care inconjurasera gradina cat ai clipi, scuipand gutural indemnuri intr-o limba necunoscuta.

Aleea se sfarsi. Muna isi roti ochii de jur imprejur, cautand o scapare. Copacul batran aflat la mica distanta de ea, scobit si scorojit, avea o scorbura facuta parca pe masura ei. De indata ce-l zari, simti ca salvarea este aproape.

Sari din loc in loc, ocolind movilele, cu talpile ude de roua, lasand poalele camasii sa se amestece cu murdaria. Deodata, o durere arzatoare, asemeni unui junghi, ii strapunse talpa stanga. Ghimpele ii curma mersul disperat, dar nu putea sa se opreasca, deci continua sa fuga, lacrimand si icnind.

Dar ghimpele dusman nu avea de gand sa o slabeasca, iar durerea o facu sa se impiedice. Corpul ei se pravali cu zgomot, atragand atentia celor care o cautau.

Un cap chel, desenat cu simboluri, se ivi dintre copaci. La scurt timp, un alt cap, la fel de chel, parca ingemanat cu primul, se alatura violent. Primul cap sedea lipit de triunchiul unui barbat furios, indesat, imbracat in haine negre, croite din materiale lucioase. Bratele goale ii erau acoperite cu marcaje crustate in piele.

Acesta slobozi niste cuvinte printre dinti, dupa care facu un semn in desis. Din pamant parca, aparura inca trei astfel de indivizi, imbracati asemanator si pictati din cap in talpi. Barbatii pornira pe urma Munei, strigand lucruri doar de ei intelese. Ingrozita, fata se ridica gemand, luand-o la sanatoasa spre locul din care tocmai venise, adica spre alee.

Urmaritorii erau atat de aproape! Rasuflarea lor rece rivaliza cu aerul de toamna, cu viforul care se ascundea printre munti.

Inima fetei batea anapoda, sangele care circula cu putere prin venele ei o facea sa continue, desi simtea ca va muri de oboseala. Peste o clipa, totul se opri.

Casca ochii, regasindu-se in patul facut din frunze si flori, mirandu-se de faptul ca nu se afla in casa. Ciudat lucru. Ghimpele din vis o urmarise si aici, ramanand la fel de bine infipt. Se cazni sa-l scoata cu unghiile, dar nu reusi.

-Lebada e ranita. Trebuie sa o tamaduim, zise cineva.

Dadu din cap in semn de “da”, fara sa se uite la posesorul vocii, ca si cand stia ca tanarul o pandea de ceva timp. Cumva, fara voia ei, isi aminti ca s-au mai intalnit. Vocea inalta, cu nuante ciudate, ii izbise urechile mai multe nopti la rand.

Nu parea dusmanos. Muna se trase pe marginea patului, strangand intre degete faldul hainei, cu piciorul alb-laptos dezgolit pana la genunchi. Se feri cat putu.

-Ti-e teama?

A doua intrebare. Dadu din cap in semn de “nu”, privind de data asta la posesorul vocii, tanarul care ii tulbura visele de la un timp. Da, era acelasi. Se mai vazusera o data, dar in alt loc. Locul se schimba cu fiecare vis, dar continuau sa ramana in Gradina. Timpul si spatiul incremeneau in prezenta lui.

-Mincinoaso!

Muna se cutremura. Se astepta s-o pedepseasca. In loc de asta, el incepu sa rada. Radea de spaima ei.

Fata se ridica febril, voind sa scape, dar el facu un semn si fiecare muschi din trupul ei ingheta pe loc.

-Iti aud bataile inimii. Iti aud si gandurile.

Ea voi sa ingaime ceva, dar el ii puse un deget pecete peste buze.

-Pastreaza-ti vorbele. Carnea ta de om imi spune tot ce vreau sa stiu.

Pieptul ei tresalta sub mainile lui, care incercau sa gaseasca ceva la sanul rotund. Tanarul o mangaia prin panza subtire, nascand in ea fiori pe care muritorii de rand nu-i cunosteau. Fiindca strainul nu-si cheltuia miscarile pentru oricine.

Muna stranse tare din pleoape, iar farmecul isi pierdu din putere. Il impinse cu toata forta de langa ea, fugind spre casa pitita printre copacii albi.

-Nu poti scapa!

Vocea lui, asemanatoare unui ecou, umpluse Gradina. O auzea de sus, venind dinspre bolta. O auzea de jos, venind dinspre pamant. Dupa care o auzea din toate partile.

-Nu poti scapa…

Rasufla adanc si deschise ochii pentru a doua oara, strangand cu patos perna de matase brodata care ii fugise de sub cap.

Se afla in patul ei, in siguranta, acoperita de asternuturi calduroase. Chiar si asa, simtea ca ii este frig.

O febra pusese stapanire pe ea, un soi de molima ce ii ingreunase membrele, o caldura care ii invadase capul, pieptul si pantecele. Smuci de patura, coborand din pat. Nu putea sa respire.

Impleticita aproape, deschise un geam cu ultimele forte, sprijinindu-si capul in maini. De la departare, aducea cu un tablou, inramata de cei doi copaci saditi in fata casei, care isi scuturau frunzele rosii peste geamlac.

Muna tresari. Era toamna deja? Nu se poate… Doar ieri culesese flori de camp, facandu-si cununi mestesugite! Aleea de piatra era stropita de ploaia noptii trecute. Pamantul se amestecase cu apa, nascand noroi. Acelasi noroi pe care il vedea pe haina ei.

Innebunita aproape, Muna scutura de faldul hainei, cercetand murdaria.

“NU A FOST UN VIS!” isi zise ea deodata, strigand intr-un gand.

Tranti fereastra, dupa care se prabusi plangand, cu pumnii stransi.

-NU A FOST UN VIS, sopti, fiindu-i teama sa se auda.

Febra crestea cu fiecare clipa, facandu-i fruntea sa asude si ochii sa arda.

-A FOST AIEVEA, zise cu glas tare.

Un gand palid se ivi imediat dupa aceea: “Dar daca dorm?”

Trebuia sa afle. Se ridica iute pe picioare, privind la haina manjita, la talpile ce mai pastrau inca praful din Gradina. Se simtea treaza. Totusi, asta nu era o dovada.

Muna scoase din sertar cutitul scurt, cu lama indoita, care sclipea puternic, fiind mult prea taios. Isi sufleca maneca, dupa care apropie lama de incheietura.

-Daca acesta e un vis, ma voi trezi…

Arsura ii arata adevarul. Se afla in casa ei, se trezise in acelasi pat in care se trezea de 22 de ani incoace. Sangele picura incet pe podea. Rasufla usurata.

Cutitul cazu dintre degetele ei tremurande, lovind podeaua din lemn de cedru. Se incredintase de faptul ca mintea statea de veghe, dar se ingrozi la gandul ca in curand va sosi noaptea.

Cine stie pe unde va umbla, urmarita de acei barbati rai. Cine stie cat va lupta, incercand sa nu se lase sedusa de ochii necunoscutului care o ademenea in Gradina.

Se mira ca cei ai casei ei nu o gasisera niciodata plimbandu-se aiurea printre tufisuri. 

Poate se ascundea de familie, chiar fiind in timpul somnului. Poate tanarul viclean din vise ii fermeca pe toti, facandu-i sa uite ce au vazut…

 Calca cu atentie, de parca ar fi pasit pe cuiburi de serpi, tinand peste umeri haina veche impletita de bunica. Ultimul dar primit de la batrana.

Inainte de a-si da rasuflarea, femeia ii spusese: “Ei vin! Fugi, fata mea!”

Crezuse ca poate delirase, fiind mult prea chinuita de boala. Incercase atunci sa o linisteasca, dar batrana continuase sa geama, bolborosind tot felul de avertismente. Apoi murise, cu mainile inclestate de bratul nepoatei, cu ochii holbati, privind spre usa cu spaima, de parca vazuse cine stie ce aratare.

Aerul rece ii  șfichiuia obrazul palid. Stranse din buze, ocolind straturile cu flori vestejite, mergand spre tufisurile cu trandafiri. Maldarul de frunze moarte fusese strans cu grebla intr-un singur loc, lasand curata aleea de piatra.

Un zgomot taios ii atrase atentia, un sunet ce parea nascut din ceva metalic.

Sunetul ii era familiar, dar nu se incadra in decorul de toamna.

-Ce faci, mama? Trandafirii sunt trecuti…

Intrebarea ramase suspendata, neprimind vreun raspuns.

Femeia pe care o numise “mama” statea dreapta langa tufis, cu ochii goi, tinand in mana o foarfeca ruginita, pe care o folosea sa taie crengute din tufis.

Foarfeca taia, taia de zor tot ce intalnea in cale, fara sa aleaga.

Muna isi cobori degetele peste bratul ei, smucind-o, speriata de expresia de pe figura ei. Dar femeia parea ca n-o vede, fiindca isi continua netulburata treaba.

-Ce se intampla?

Nu din nou! Poate avea un vis in vis, asa cum i se mai intamplase si altadata?

Se ciupi cat putu de tare, dupa care se stramba. Era mai treaza ca oricand.

Incepu sa alerge, cautandu-l pe Gregor. Il gasi undeva langa foisor, cu grebla in mana, adunand frunzele ce cazusera de jur-imprejur, cu aceleasi miscari mecanice, cu aceeasi expresie de carcasa lipsita de suflet.

-Tata, tata! Vino repede! Mama nu este ea insasi!

Muna il batu peste brat, iesita din fire, tremurand de frig si frica.

-Ce aveti? De ce nu-mi raspundeti?

Grebla scartaia in gol, fiindca nu se gasea nimic intre zimtii ei.

Fata intelesese ca tot ce se petrecea era un fel de plasmuire bolnava.

Mama se prefacea ca taie arbustii, tata se prefacea ca face curatenie.

-Oricine ai fi si orice ai face, opreste aceasta nebunie!

Astepta cateva clipe, uitandu-se spre cer, ca si cum de acolo ii venea salvarea.

Rugaciunea ei disperata nu ramase fara raspuns. Parintii se oprira din jocul lor ciudat, ramanand tepeni, senini, cu fata indreptata spre bolta.

Un punct negru crestea vazand cu ochii, devenind ceva mult mai mare si mai grotesc. Punctul se marea, se intindea, invadand spatiul de deasupra gradinii.

Muna isi duse mana la gura, ingrozita, dupa care se dadu indarat. Voia sa fuga, dar picioarele n-o ascultau defel. Se simtea strabatuta de un fior care ii ridica firele de par, fior pe care il asemana cu un fulger rece ce i se strecura in vene.

Burta bestiei se afla acum chiar deasupra lor, amenintand sa ii inghita.

Necurat lucru, masinaria nu scotea niciun zgomot, ca si cum era facuta din puf de papadie. Vrajiti de cele intamplate, parintii Munei ridicara mainile spre bestie, murmurand tot felul de vorbe, ce pareau laude inchinate acelei zeitati construite din metal. Masinaria starni un vant straniu, care facu iarba sa se incovoaie.

Strivita de o amenintare nevazuta de ochi umani, vegetatia se rasucea ca un melc, dupa o matrita anume, uimind privitorul prin simetria care se croia.

Jivina metalica se culca peste iarba uscata, pe un petec neatens de grebla, iar vantul starnit de aceasta inceta ca prin farmec. Muna numara geamurile acelei constructii care se tinea in aer precum pasarile, desi aripi nu avea.

-Una, doua, trei… sopti ea.

Cum putea zbura asa, sfidand legile divine?

Cauta din ochi ajutor la parintii ei, dar ei erau plecati pe alta lume.

Pe cand simtea ca va izbucni in plans, burta bestiei se deschise brusc, lasand sa i se vada maruntaiele. Zari un soi de scaune ce luminau ca opaitele.

Scaunele erau ocupate de doi barbati imbracati in negru, pictati pe gat si brate cu insemne. Acestia coborara degraba, luand urma fetei care tipa fara incetare dupa ajutor. Unul dintre ei era chel.

Muna fugea cat o tineau puterile. In trecere, haina impletita pe care o purta se agata de o creanga. Se cazni sa se smulga de acolo, tragand cat putea, dar degeaba. Renunta la haina, trecand de-a dreptul prin tufis, lasand crengile acestuia sa o raneasca, sangele sa-i tasneasca din picioarele zgariate de spini.

Limba vorbita de strainii care strigau era totuna cu cea pe care o auzea in acel cosmar, care se repeta noapte de noapte. Incremeni, nevenindu-i sa creada.

Ajunse in acelasi loc in care fusese capturata in vis. Precum soricelul prins in capcana, retraia aceeasi spaima, fara a putea sa impiedice urmarea.

Ce rost avea sa se mai lupte? Stia cum se va termina.

“Ei vin! Fugi, fata mea!” ii rasuna in urechi, ca un ecou. Oare bunica stia?

Barbatii se oprira la mica distanta de ea, fara sa incerce sa o captureze.

Pareau ca asteapta ceva. Acel ceva lua forma unui tanar care pasea agale pe iarba, venind spre slugile lui, care stateau cu bratele incrucisate peste piept.

-Duda’ nai mazda-vvai, Adonai? intreba cheliosul, cantand vorbele.

-Naam aka Dam! rosti stapanul lui, facand un semn din mana.

Se inserase brusc. O raza muribunda pitita dupa dealuri deveni martorul tacut al aparitiei. Frumusetea nepamanteana a barbatului care venea spre ea ii taie rasuflarea. Parul drept, lucitor precum aurul, ii cadea perdea pe umerii inalti.

Ochii cufundati usor in orbite, nasul acvilin si buzele pline se reuneau pe un chip domnesc, aproape princiar. Muna s-ar fi grabit sa-l faca print, fara vreo umbra de indoiala, dar imbracamintea lui o punea in incurcatura. Nici toga, nici roba.

Barbatul purta un costum dintr-o singura bucata, lipit parca de piele, care urmarea fiecare contur al muschilor. Nu se intrevedeau nasturi sau sfori.

Materialul albastru, de nuanta azurului, se potrivea de minune cu auriul parului.

Insemne? Un triunghi galben cu varful in jos, brodat peste haina, in dreptul inimii. Podoabe? Doua bratari metalice prinse de fiecare incheietura. Cizmele lui erau confectionate dintr-un material curgator, ce parea apa inghetata.

De ar fi purtat alte haine, Muna ar fi putut jura ca este un Philax. Un gardian al cerului, trimis sa ii scape pe cei alesi de sfarsitul lumii oranduit de Pastor.

Din pacate, strainul chipes era departe de a fi un trimis de drept al binelui. Mai degraba, el fusese cel chemat sa sfarseasca lumea.

Mana lui se ridica deasupra ei, voind parca sa o binecuvinteze.

Muna se chirci, facandu-se mica, simtindu-si inima de turturica cum se zbatea in latul pregatit de invadator. Simti o mangaiere lina pe crestet.

-Frumusetea Lebedei poate fi intrecuta doar de iscusinta Vanatorului.

Ii vorbea in pilde, asa cum o facuse si altadata, dar de data asta il pricepu.

-Lebada se teme.

Strainul ii ridica barbia, dupa care ii spuse cu rautate in glas:

-Asa si trebuie!