Capitolul 17: Secrete din cripte

Când am deschis ochii, am simțit două brațe puternice cum mă așază pe un scaun. Mâinile îmi sunt legate la spate. Amețeala și greața mă readuc la realitate, dar nu am putere să mă opun. Îmi simt genunchii sleiți, sunt ca o păpușă de cârpă mânuită de maestrul păpușar, care nu manifestă vreo empatie pentru mine.

— Unde sunt?

Sunt speriată de moarte, dar nu vreau să le arăt asta răpitorilor mei.

— S-a trezit! anunță vocea groasă din spatele meu.

Sunt înconjurată de trei bărbați îmbrăcați în costume elegante, ce poartă măști stranii care îmi amintesc de carnaval. Măștile sunt negre, la fel ca și costumele, nelăsând vreun indiciu asupra identității acestor căpcăuni.

Ochii mei împăienjeniți încep să se obișnuiască cu semiîntunericul... Mă aflu într-o biserică. De fapt, judecând după dimensiuni și cupola înaltă, e o catedrală construită în stil gotic, prăfuită, părăsită de mult timp. Pereții de piatră sunt acoperiți cu mușchi iar vitraliile murdare nu filtrează lumina aproape deloc.

Sunt prizoniera acestui scaun de lemn, cu încheieturile captive în cătușe, care la rândul lor sunt prinse de baza spătarului. Nu mă pot mișca în nicio direcție, chiar dacă mă zbat, căutând eliberarea. Unul dintre răpitori deschide un celular și formează un număr. E o tăcere mormântală. Încep să îmi amintesc crâmpeie din viața mea, întrebându-mă retoric dacă voi apuca răsăritul. Totuși, logica îmi spune că dacă ar fi vrut să mă omoare, ar fi făcut-o deja.

E destul de răcoare și încep să tremur ușor, atât de frig, cât și de frică.

— E aici, domnule! zice gorila mascată.

Am sentimentul că el este cel care mi-a pus batista pe nas. E foarte înalt, masiv, are umerii lați și mâinile butucănoase. Arată ca un fel de Hercule neșlefuit. Judecând după bărbia pătrățoasă pe care o observ din profil, trebuie să fie un luptător de categorie grea. Celălalt are niște căști ciudate prinse de ureche și vorbește cu cineva. De ce atâta tevatură pentru nimic?

Îmi amintesc brusc de avertismentul lui Vladimir, un fel de fragment pierdut prin memorie... Frica îmi cutreieră toate ungherele sufletului. Mă uit cu ochii după geanta mea și o văd în brațele unuia dintre bărbați. Acesta ține în mână telefonul meu, căruia i-a scos bateria, ca să fie sigur că nimeni nu mă va localiza.

— Ce se întâmplă aici?! strig cu îndrăzneală precoce.

Cei trei își ațintesc ochii spre mine, care se ghicesc în spatele măștilor ca niște fante întunecate. Gorila înaltă are părul scurt, țepos, cu accente soldățești, cel care îmi ține telefonul are părul pieptănat peste cap iar ultimul e chel. Costumele lor sunt identice și îmi amintesc de celebrii Man in Black din filmele science- fiction. Să fie reprezentanți ai Cercului? Sunt doar un stagiar care a avut nefericita inspirație de a sta în preajma lui Vladimir. Cu ce am greșit înaintea lui Dumnezeu, ca să sfârșesc răpită de niște fanatici? Nu sunt o amenințare pentru nimeni...

Pe când încercam să-mi liniștesc sufletul zbuciumat aud motorul unei mașini... Zgomotul încetează iar mașina se oprește undeva foarte aproape de catedrală, pentru că aud portierele închizându-se violent. Gorila halterofilă rămâne lângă mine, dar ceilalți doi se grăbesc să deschidă ușa mare și grea, pentru a-și întâmpina șeful. Este clar faptul că răspund în fața cuiva, altfel mi-ar fi adus până acum vătămări corporale. Se aude un schimb de replici sonor, o ușă trântită și zgomot de pantofi de lac pe piatra rece.

Mă lipesc cât pot de mult de scaun, stând cu ochii holbați spre barbații care se reîntorc. De data asta sunt însoțiți de un al patrulea, care poartă un smoking albastru, ca și cum abia s-a întors de la o petrecere fastuoasă. Deține o mască roșie, asemănătoare cu a răpitorilor, dar puțin mai alungită în partea de jos.

Judecând după culori, s-ar părea că lacheii primesc negrul iar roșul este rezervat liderului. El trebuie să fie cel care a dat comanda pentru această acțiune mârșavă... Șeful poartă niște mânuși albastru închis, ca și cum nu ar vrea să fie trădat de nicio bucățică de piele. Le trage ușor și le dă lacheului din stânga lui, apoi vine spre mine cu pas măsurat. Nu se grăbește deloc, de parcă ar avea tot timpul din lume, dar eu mă simt prizonieră aici de o eternitate.

— Aprinde niște lumânări... E prea întuneric...

Vocea liderului mă surprinde... Nu e nici joasă, nici guturală, nici scârțâită, nu e deloc cum mă așteptam. E tinerească, înaltă, aducându-mi aminte de vocile studenților de la Teologie, care cântă duminică de duminică la strană.

Bărbatul cu păr țepos aduce de undeva un sfeșnic mare, ce mai păstrează în el niște lumânări, resturi de la cine știe ce ritual macabru. Chiar dacă catedrala este abandonată, ceva în mine îmi spune că locul este un cuib de nebunii pentru sataniști. Oricât mă zgâiesc la pereți, nu îmi dau seama unde mă aflu.

Oare am părăsit Bavria? Lumina lumânărilor dansează gălbui pe măștile lor, divulgându-le trăsăturile. Liderul vine până în dreptul scaunului meu și mă cercetează atent. Se uită în ochii mei, iar eu îmi mușc buzele.

— Scoateți cătușele.

Slugile se grăbesc să execute ordinul. Țeposul meșterește ceva în spatele meu. Aud cătușele căzând cu zgomot... Pe când mă bucuram că nu mă mai dor încheieturile, animalul acela mare și puternic îmi prinde mâinile la spate.

— Ce faceți? Opriți-vă!

Masca roșie se apropie din ce în ce mai mult de mine. Încep să strig, chiar dacă nu mi-a făcut încă vreun rău, ca un fel de preludiu pentru ceea ce va urma.

El face alt semn, iar gardianul meu schimbă poziția. Îmi aduce mâinile în față, le prinde ca într-o chingă și mă întoarce pe jumătate, lăsând cale liberă pentru mascatul care începe să mă atingă. Mă revolt, dând din picioare ca un cal nărăvaș.

— Te rog, oprește-te! Oprește-te!

— Nu te mai zbate. Nu-ți fac nimic... zice el sever.

Îmi trage bluza până sus, căutând ceva în regiunea osului sacral, acolo unde am un semn din naștere în formă de corb. Cineva se apropie cu o lumânare. Bărbatul îmi inspectează pielea, stârnind fiori neplăcuți cu degetele calde. Mă simt ca și cum mă aflu la un control medical sinistru, al cărui deznodământ nu îl cunosc.

— Nu este posibil... murmură el.

— Are corbul! zice al doilea, cel care îmi luase telefonul.

— Domnule, nu se poate să fie o coincidență? întreabă gardianul meu.

— Dacă ar fi o coincidență, Mahmud nu ar fi așa interesat de ea.

— Să o întrebăm ce știe... zice țeposul.

Sunt trântită din nou pe scaun, ținută de umeri de bădăranul cu aspect de luptător, arsă de privirile celor doi, care încep să șușotească.

— Nu putem permite ca asta să se afle mai sus...

— Dacă am ajuns prea târziu? Poate ar fi mai bine să...

— Nu o putem ucide, idiotule! Dacă află preotul, suntem ca și morți.

Sângele îmi îngheață deodată în vene. Inima îmi bate ca o tobă haotică. E limpede ca lumina zilei: tot carnagiul meu s-a declanșat din cauza lui Vladimir.

Blestemată fie ziua în care l-am cunoscut! Dar corbul... De ce are însemnătate pentru ei? E doar un semn din naștere, o anomalie... Nu mai înțeleg nimic.

Vreau să mă întorc acasă, iar mâine, când mă voi trezi... toată șarada să fie doar un vis urat. Liderul se întoarce, se apleacă spre mine și îmi cuprinde maxilarul, silindu-mă să-l privesc. Parcă nu ar vrea să se ferească de mine sau poate e prea convins de faptul că nu îmi voi da seama cine este.

— De cât timp îl cunoști pe preotul Mahmud?

— De cinci ani... Ne-a predat Anatomie la facultate... îngaim eu.

Mâna lui îmi strânge bărbia, stârnindu-mi spaima. Pare nervos.

— De cât timp îl cunoști pe preotul Mahmud?

— Ți-am spus deja... zic, cu lacrimile înnodate pe obraz.

— Nici nu ai clipit cand am zis că este preot...

Înghit în sec. Frica m-a făcut să las garda jos și am picat în capcana lui.

— Știe, domnule! Ar trebui interogată, apoi să o facem să dispară!

— Taci, Virgilius! Ți-am zis: este prea importantă ca să facem asta.

— Te rog, nu știu la ce te referi... plâng eu.

El mânuie un obiect în direcția mea, arătând amenințător spre burtă.

— Dacă se va întâmpla vreodată... Atunci o putem ucide.

Ceilalți doi încuviințează, iar eu mă uit îngrozită spre ei. De ce mă torturează cu privirile lor poncișe?

— Duceți-o înapoi. Ștergeți orice urmă. Cat despre tine... Dacă sufli o vorbă despre ce s-a întâmplat în noaptea asta, o să-ți dorești să nu te fi născut. Ne-am înțeles?

Am dat energic din cap, cu gândul la Vladimir. Aș zice orice, aș face orice, doar ca să plec. Amenințarea lui este cât se poate de serioasă, dar nu pot lăsa lucrurile să rămână așa. Ca și cum mi-ar fi citit gândurile răzlețe, mascatul se întoarce brusc.

— Dacă îi spui lui Vladimir vreun cuvințel... Știu adresa mamei tale... Nu mă tenta, fiindcă s-ar putea să o vizitez la sfârșit de toamnă...

— Nu, nu, nu voi spune nimic! strig eu. Te rog!

Liderul face un semn spre mine, cei doi hojmălăi de lângă el mă înșfacă de brațe brutal, târându-mă afară, spre mașina cu geamuri fumurii.

Unul dintre ei mă apucă de ceafă și presează puternic două puncte de acolo, făcându-mă să simt o amețeală teribilă. Apoi cad într-un leșin adânc.

***

Când mă trezesc, mă regăsesc undeva lângă cetățuie, culcată pe o bancă. Îmi dezmorțesc încheieturile ușor roșii, oftând, suspinând. Am o migrenă urată... Amintirea nopții trecute pare doar o fantasmă. Poate a fost doar un vis!

Îmi văd geanta alături, așa că o petrec de îndată după gât, apoi scrutez împrejurimile. Sunt chiar în apropierea cimitirului Martirilor. Cerul este colorat în roz turbat, semn că nu mai este mult până la răsărit. Mă grăbesc spre casă, dar ceva mă îndeamnă să vizitez criptele. Pașii îmi devin din ce în ce mai precipitați.

Împing cu greu ușa de metal, reperându-l pe groparul care curăță de frunze un cavou impozant. Mătura de nuiele face mișcări de la stânga spre dreapta, încete, liniștitoare... Apoi se oprește iar moșul îmi face un semn ușor de salut.

Îi răspund la fel, mătura reîncepe să curețe, totul pare deodată atât de normal. Mă duc undeva în capătul cimitirului, căutând groapa lui Nicolae. Găsesc crucea înfiptă acolo unde îi este locul, mormântul acoperit și coroanele așezate la loc. Poate mortul-viu și-a găsit în sfârșit odihna.

Cotesc spre stânga, ocolind un nuc bătrân, care pare aici de când lumea.

Dau cu ochii de un cavou de câțiva ani vechime. Crucea de marmură este îmbrățișată de un înger din același material, iar de gâtul lui a fost prinsă o ghirlandă cu flori artificiale. Recitesc pentru a mia oară numele care îmi aduce junghiuri arzânde în inimă: Elias. Dacă nu ar fi fost el, nu aș fi intrat niciodată în Criminalistică. Și dacă nu aș fi ales Institutul pentru practică, nu l-aș fi cunoscut niciodată pe Vladimir...

Capitolul 16: Capcane în noapte

Privesc câmpul de bătălie în alb și negru, cântărind cu grijă alegerile. Dacă nu sunt atentă, Nebunul își va face drum spre Regina mea. Am răsuflat adânc și am mutat pionul, încercând să blochez drumul invadatorului. Degetele lungi ale bărbatului din fața mea sunt însă mai pricepute decât ale mele, iar mintea lui e mai versată.

Nebunul răstoarnă pionul, ucigându-l fară milă... Mutarea strategică îl aduce chiar în poziția perfectă pentru a mă ataca... Aștept sentința cu inima strânsă.

— Șah... murmură buzele lui subțiri... Ochii albaștri mă săgetează.

— Fir-ar să fie! exclam, cuprinsă de nervi, uitând că totul este doar un joc.

Să îmi sacrific tura, pentru a crea o barieră? Silueta subțire și neagră a Reginei va fi măcelărită de rânjetul Nebunului? Aud un chicot ciudat, ca să nu zic isteric, care provine din direcția Mariei. Aceasta se lungește brusc peste tabla de șah. Înainte să realizez ce se întâmplă, mâna ei neatentă se prăbușește peste piese.

— Oh, îmi pare rău, hohotește ea... Vodca lui Sebastian e de vină...

Sebastian se strâmbă ușor, iar ochelaristul Radu vine să-și recupereze iubita.

Am rămas singuri pe podea, așezați turcește pe covorul maroniu, cu tabla distrusă, uitându-ne indulgent spre musafirii care se simt ca la ei acasă. Desigur, orice gazdă onorabilă și-ar dori aceasta, dar colegii noștri se pare că au pierdut simțul măsurii. Patul este ocupat de cuplul Sabrina-Călin, care se uită la un film stupid, asezonat cu tărie: vodcă, whisky, coniac și alte derivate amețitoare.

Râsetele lor stridente îmi zgârie timpanele.

— Cineva a băut cam mult, zice Radu sever, uitându-se spre Maria.

Blonda îl prinde de gât și îi șoptește ceva la ureche, îmbunându-l. Însă pe mine nu mă păcălește. Revărsarea ei peste tabla de șah a fost o mișcare născută din dorința de a-i atrage atenția lui Sebastian. Instinctul îmi spune că așa-zisa ei beție e doar o strategie, dar bunul simț îmi reproșează că văd peste tot numai conspirații. Până la urmă, de ce îmi pasă? Sebastian reumple paharele și mi-l întinde pe al meu, zâmbind.

— Salvată chiar la timp... Sincer, nu aș fi vrut să îți dau mat...

— De ce? Te temi că nu aș putea suporta să pierd? îl tachinez eu.

— Sunt convins că ai face față... Ești o învingătoare, oricum ar fi...

Nu e mare diferență între șah și curgerea vieții. Fiecare mutare pe care o faci duce spre victorie sau înfrângere. Mă întreb de ce Regele Alb se războiește cu Regele Negru în loc să facă pace? De ce sacrifică două armate doar pentru a se ucide la final? Apoi îmi amintesc de ceea ce a zis Vladimir despre bine și rău.

Binele trebuie să rămână alb, altfel nu se mai numește Bine. Răul trebuie să rămână negru. Ele nu se pot amesteca, dar coexistă.

Degetele lui Sebastian îmi întrerup șirul gândurilor... Mâna mea devine captivă într-a lui, aproape fără voia mea... Mă privește într-un fel anume, ca și când ar plănui ceva... Paharul cu băutură se golește, încet- încet.

Apoi se adresează cuplurilor buclucașe, cu alura unui părinte sever:

— Gata, grădinița... La culcare, că mâine dimineață avem treabă!

— Tot nu a renunțat Demetrescu la ideea lui? zice Sabrina.

— Evident că nu. Și pe deasupra m-a însărcinat să vă supraveghez.

— Chiar începi a aduce cu un gravid, râde Călin zgomotos.

Sebastian mimează aruncarea unei sticle în mutra lui, lucru care îl face pe împricinat să râdă și mai tare, în cârdășie cu ceilalți.

— Noi luăm mansarda, zice Maria ascuțit, tragându-l viclean după ea pe preafericitul Radu, căruia i s-au aburit lentilele ochelarilor de emoție.

E clar că noaptea se va lăsa cu zgomote nefirești, de aceea mă grăbesc să îmi iau haina de pe pat, căutându-mi geanta cu ochii.

— Pleci deja...? aud vocea dezamăgită a gazdei. Mai stai puțin...Trimitem copiii la culcare, apoi ne putem continua partida de șah.

— Oricum cunoașteti deja toate pozițiile... zice Sabrina codat.

Pufnesc în râs fără să vreau, analizând chipul palid, ochii sașii ai roșcatei, posedați de alcool. Sabrina și Călin își găsesc adăpost într-o anexă a casei, acolo unde se află unul dintre dormitoare, lăsându-ne liberi.

M-am așezat leneș pe canapeaua din piele neagră... Geanta alunecă pe covor... Apoi mi-am dat părul pe spate cu o mișcare dibace a mâinii, simțindu-mă admirată discret. Sebastian umblă la comutator iar lumina din încăpere devine mai palidă, aproape intimă, îndemnând la meditație. Sau poate la altceva...

Se aude muzică romantică în surdină și mă întreb în sinea mea ce se petrece.

Gazda mi-a adus paharul neterminat de vodcă, îndemnându-mă din ochi să îl savurez, apoi s-a așezat lângă mine. Îl urmăresc cu coada ochiului, viclean.

Poartă o pereche de blugi cam strâmți și un tricou sport, negru, care evidențiază desenul atletic al trunchiului său. De câte ori duce băutura la gură, îi văd brațul umflându-se în acel unghi atât de plăcut ochilor unei femei. Înghit în sec.

Buzele mele freamătă, dar Sebastian pare atât de calm... Pe când mă gândeam că s-a întâmplat ceva, se apropie de mine, ia paharul, îl pune pe măsuța de alături, apoi se uită lacom spre gura mea. Buzele insistente le zdrobesc lent pe ale mele... Timiditatea de mai devreme se spulberă ca vântul... Mâinile ce m-au înșelat până acum cu unghiul lor rece mă mângâie, în vreme ce-mi ascund fața la pieptul lui.

Sărutul devine din ce în ce mai însetat. Corpul meu se încordează la fel ca al animalelor de pradă, gata să sfâșie un leș. Amenințarea pielii lui goale care se agită sub mâinile mele mă face să pierd uzul rațiunii... Un geamăt îmi scapă.

Amintirea nopții din Zimbru îmi bântuie creierul... Pe când mă gândeam că voi adauga o amintire interesantă în depozitul vieții mele, aud sunând cu ritmuri gotice, un telefon. Mă las pe spate, apoi îl trag pe Sebastian cu ardoare deasupra mea, gândindu-mă la faptul că aș vrea să-l văd fără tricou. Telefonul continuă să sune, atât de enervant, încât dacă ar fi o vietate, l-aș sugruma pe loc!

— Dumnezeule... Nu acum... mormăi eu.

Am scos din geantă blestemăția care urlă ca un nou-născut, stăpânindu-mi pe cât posibil răsuflarea nebună. Citesc numele de pe ecran: Vladimir.

Pe dată, ca un fulger, toată incitarea de mai înainte s-a dezintegrat; mă simt nervoasă, nemulțumită, puțin speriată. De ce sună la ora asta târzie?

— Trebuie să răspund... zic eu patetic, încercând o scuză, smulgându-mă din brațele lui calde și ridicându-mă din pat.

— S-a întâmplat ceva?

Obrazul lui ușor împurpurat contrastează frumos cu ochii albaștri, tăioși. Buzele fierbinți așteaptă cu nerăbdare reîntoarcerea mea. Tricoul s-a ridicat puțin, atât cât să văd pielea bronzată și mușchii care se mișcă unduios. La naiba, melodia se apropie de sfârșit! E insistent. Apăs pe buton, ducându-mă cu pași lungi spre terasă. Am închis ușa de sticlă, văzându-l pe Sebastian abandonat în pat.

— Alo?

— Ești bine? mă chestionează vocea sonoră de la celălalt capăt.

— Eram foarte bine până să suni tu, zic pedepsitor.

Totuși, o parte din mine se bucură să îi audă glasul.

— Îmi pare rău, am întrerupt ceva?

Deodată simt nevoia unei răzbunări amarnice.

— Da. Tocmai studiam unghiurile patului împreună cu Sebastian.

Se lasă o tăcere lungă... Așa de lungă că mă cuprind remușcările. Oare nu am fost de-a dreptul crudă? Îl aud oftând ușor, apoi își drege vocea.

— Și ați găsit unghiul cel mai bun?

La asta nu mă așteptam. Voiam să aud o urmă de posesiune, de mânie, de gelozie, de orice! În loc de asta, perversul dorește detalii!

— Unghiul perfect... declar victorioasă, fără să-mi mai pese că-l lezez.

— Ai fi vrut să fiu eu în locul lui?

Mi-am mușcat limba, regretând pe loc faptul că m-am gândit la răzbunare, înainte să cercetez cu atenție acest teren minat care e Vladimir. E clar că se pricepe mai bine decât mine să plătească cu aceeași monedă. Cât poate să fie de arogant!

Cum poate să mă acuze indirect de ipocrizie, de parcă ar știi mai bine decât mine ce ar trebui să simt? E imperativ să îi retez orgoliul... Cu o secure cât mai mare.

— Nu ești ocupat cu soția ta?

El începe să râdă, cu o undă batjocoritoare în glas. Abia mă abțin să nu-i închid telefonul în nas. De fapt, nu înteleg ce mă reține.

— Soția mea preferă companii mai... umane.

— Dar tu nu ești om? Sau au apărut și alte rase între timp?

Sarcasmul meu îl lasă netulburat. Aș zice că îi place acest joc a ironiilor.

— Mă bucur că ai decis să îmi acorzi statutul de om. Până nu demult, mă confundai cu Satana... Nu îți mai este frică de mine, ceea ce este bine.

— Eviți întrebarea. Dacă tot nu vrei să răspunzi, mai bine închide!

— Ai observat că scot tot ce este mai rău din tine? mă tachinează el.

— De ce m-ai sunat, Vladimir?

— Am primit niște informații tulburătoare... Poate a fost o eroare...

— Adică? Ce fel de informații și de la cine?

— Nu contează. Ești în siguranță. Acum te voi lăsa să te întorci la unghiurile patului. Spune o rugăciune și pentru mine în timp ce vei măsura.

— Oh, taci! zic enervată și privesc spre Sebastian, care stă nemișcat.

— La revedere, Amelia, zice el amuzat, iar apelul se termină brusc.

Ochii lui Sebastian sunt închiși. Respirația regulată îl dă de gol... E clar că doarme dus. Cuviosul Whisky și Sfânta Vodca și-au făcut prematur efectul. Mi-am luat geanta, mergând hoțește spre coridor, fugind din casa luxoasă ca dintr-o pușcărie. Ghetele se află în picioare, geaca în spinare, iar ușa se deschide tăcut, lent.

De îndată ce m-am văzut în curte am respirat ușurată. Am părăsit reședința fără vreo remușcare, căutând un număr de taxi. Pe când formam numărul am simțit o prezență amenințătoare în spatele meu... O răsuflare greoaie mi-a încălzit ceafa, concomitent cu palma aspră care mi-a astupat gura. Am încercat să țip, să protestez, dar batista cu iz înțepător mă trimite necruțător în întuneric.

Capitolul 15: Promisiuni albastre

Trupul profanat în mod straniu, sălbatic, este una dintre cele mai triste priveliști pe care le-am văzut vreodată... Am tras cearșaful, descoperind corpul barbatului până la nivelul șoldurilor, începând să studiez marcajele. Mi-am petrecut jumătate din noapte studiind fotografiile de la locul crimei, dar niciun indiciu nu este suficient de concludent. Am răsfoit arhivele, vrând să găsesc un corespondent pentru aceste însemne, dar sectele periculoase nu-și dezvăluie lesne tainele.

Ușa dublă se clatină brusc, în modul ei familiar, adică bălăngănindu-se de-a stânga și de-a dreapta. Dau cu ochii de Mahmud, care aduce cu sine o lădiță de lemn, încărcată cu tot felul de dosare vechi. Curiozitatea mea a atins apogeul.

— Ți-am adus daruri...

— Cum ai avut acces la așa ceva?!

Buzele lui capătă o arcuire arogantă; se îndreaptă fudul de spate.

— Dosare, întâlniri secrete, informații clasificate, femei... Nu prea există în acest oraș lucruri la care să nu am acces...

Și rânjește iar, tachinându-mă, făcându-mă să mă simt nelalocul meu.

— Să înteleg că ai avut nevoie de înlesniri pentru ultima categorie? ironizez eu, răzbunându-mă pentru toată frustrarea acumulată.

— Nu vreau orice femeie... Am pretențiile mele, zice el încrezut.

Prin anul I de facultate auzisem oarece bârfe picante; toată lumea vorbea despre idila lui Mahmud cu fiica unui senator. Idilă care s-a terminat abrupt, cu puțin timp înainte de căsătoria lui. Gurile rele spun că s-a încurcat cu Isabela din cauza conexiunilor ei înalte din sfera politicii. Alții spun că au făcut-o pentru fuzionarea averilor. Bârfele au bântuit o vreme prin universități, apoi s-a așternut tăcerea.

Mahmud nu era renumit pentru imensa fidelitate purtată soției. Din câte am înțeles, ea nu era deranjată de aceste escapade, lucru ce a întărit și mai mult suspiciunile ziariștilor de scandal. De fapt, chiar el a recunoscut că o selectase pentru a-i naște un copil demn de numele său, care să moștenească avuțiile.

Pășind surescitată spre cutia de lemn, am scotocit cu degete nerăbdătoare, lacome, sub privirile lui amuzate. Da, mă port ca un copil ce a găsit cadouri sub brad, dar nu mă pot abține. Deschid la întâmplare unul dintre dosare.

O poză a unui cadavru, decorat în același stil ca și pădurarul nostru. Sigilii, desene, o denumire cu iz biblic : Frăția Șarpelui. Judecând după semnele sângerii, cu aspect similar, după configurația și adâncimea lor, realizez că modul de operare este identic. O ucidere ritualică ce implică printre altele, Spânzurătoarea...

— Îți place ce vezi? mă interoghează leneș Vladimir, de parcă m-ar fi întrebat dacă îmi place trupul gol al unui playboy.

Sunt fascinată de mistere. Iar acest mort reprezintă mai mult decât o victimă. Pot recunoaște, măcar față de mine, că nu pot rezista în fața unei conspirații.

— O sectă de fanatici omoară oameni nevinovați, dar scapă basma curată de fiecare dată? Da, sunt interesată! De ce îmi arăti aceste lucruri? Nu se presupune că informațiile clasificate trebuie să rămână... clasificate?

El își ridică ochii din cadavru, cu o umbră de seriozitate pe față.

— Sunt un om egoist. Nu ofer lucruri fără ca să aștept ceva în schimb.

— Nu crezi că ar fi trebuit să fiu avertizată despre asta?

O amenințare mascată îmi încântă simțurile amorțite, un fel de preludiu pe care nu știu cum să-l interpretez. Să fie curiozitatea mea vestită?

— Ba da. Dar după cum ziceam, sunt egoist. Ca să obțin lucrurile pe care le vreau, trebuie să recurg uneori la metode înșelătoare.

— Și ce vrei? întreb ezitant, strângând de dosar cu palmele asudate.

— Nimic ieșit din comun. Doar să accepți invitația la ziua mea de naștere.

Am rămas fără replică. Mintea îmi este invadată pe loc de scene virulente: petrecerile dezmățate din oraș, orgii, șampanie, seri pe lac și multe altele.

— Știu la ce te gândești, dar o să fie o petrecere restrânsă, la conac.

— Restrânsă? Adică în loc de 500 de invitați vor fi doar 200?

Sarcasmul meu nu trece neobservat. Vladimir râde mușcător.

— Nu te teme. Nu te voi lăsa singură printre rechini.

Am înghițit cu noduri, înciudată că îmi citește fricile cu atâta ușurință. Deja îmi imaginez cum voi fi luată în colimator de bogătași aroganți, lipsiți de scrupule.

Mâna mea se îndreaptă spre alt dosar, avidă de mai multă informație, dar degetele lui se pun baricadă, nelăsându-mă să îl deschid.

— Deci, avem o înțelegere?

Ochii noștri se duelează. Deci așa o să fie? Secrete contra participării mele la acea agonie pe care o numește aniversare? Ezit. Aproape îmi vine să arunc secretele la gunoi, să scap de povara invizibilă pe care o simt pe umeri.

Apoi mă uit spre mortul de pe masa de metal. Sufletul său trebuie să fie tormentat de faptul că nu i s-a făcut dreptate. Cum rămâne cu el? Ceva din mine îmi spune că am o șansă nesperată de a pătrunde în tenebroasa lume a lui Vladimir. Dacă refuz, voi rămâne fara dosare; mai mult, pierd ocazia de a cunoaște indivizi din cercuri neobișnuite, poate chiar membri ai dubioasei sale secte.

Un bun criminalist joacă toate rolurile care sunt necesare, până prinde făptașul. Ar trebui să renunț, lăsând toate acestea în urmă, sau ar trebui să marșez?

Timp de câteva clipe, se duce o puternică luptă între rațiune și simțire, dublată de dorința fierbinte de a vedea dincolo de voal... În cele din urmă, curiozitatea învinge. Feresc mâna lui Vladimir la o parte, zâmbind strâmb, apoi mă uit în dosar.

Nu este nevoie de cuvinte sau explicații suplimentare, pentru că el înțelege mesajul și se întoarce satisfăcut la masa de disecție.

*

Trupul meu extenuat nu visează decât odihnă și un somn dulce, fără sfârșit. Pe când mă bucuram la ideea că voi face avansuri patului, aud soneria. Mi-am luat papucii în picioare, am tras un halat peste pijamale, apoi am deschis. Spre surprinderea mea, dau cu ochii de același curier care mi-a adus trandafirii.

— Domnișoara Popovici?

— Da... Eu sunt.

— Semnați aici, vă rog.

E la fel de serios ca și data trecută, adică aidoma unei murături la borcan. Băiatul ridică un pachet destul de lung, pe care mi-l înmânează greoi. Mormăi niște mulțumiri, dupa care închid ușa cu piciorul, fix în mutra curierului.

Primul lucru care îmi sare în ochi este un bilet alb, profanat de un scris elegant de doctor- adică ilizibil- dar fiind obișnuită cu rolul de Champollion, descifrez:

„Sper să îți placă. Îmi amintește de culoarea ochilor tăi. V".

Ochii mei se cască, adică aproape ies din orbite, la vederea acestei frumuseți brodate pe care cu greu o pot numi rochie! Nu e o rochie, e o capodoperă din brocart, posesoare a unui corsaj greoi, desenat cu trandafiri stilizați... Poalele înfoiate îmi amintesc de o cupolă gotică. Acolo unde ar trebui să se afle talia, domnește un cordon pe care sunt presărate mii de steluțe. Nu sunt diamante, nici sticlă, dar îmi inspiră ceva scump. Alături de rochie, observ o cutie îmbrăcată în mătase neagră. O deschid surescitată. Ce este minunăția asta?

Pare o bijuterie veche. Un pieptene albastru pentru păr, decorat cu pietre semiprețioase, așa cum văzusem doar în filmele de epocă. E prea mult!

Dar nu pot rezista ispitei, așa că îl prind în coc, repezindu-mă spre oglindă.

Irișii mei ușor cenușii se cunună perfect cu încântătoarea bijuterie. Cred că este cel mai frumos lucru pe care l-am primit vreodată! Apoi, mă încearcă o teamă nedefinită. Vladimir a spus răspicat că, pentru el, totul este o afacere. Mă întreb cât o să mă coste cu adevărat aceste atenții și dacă voi putea să plătesc prețul.

Îngândurată, simțind regrete adânci cât Groapa Marianelor, am închis cu grija pieptenele în cutiuța lui. Încui ușa, ducându-mă în dormitor cu rochia pe brațe. O petrec pe mine prin partea de sus, strecurându-mă ca o șopârlă, așezând corsajul peste sânii mei goi. Opal se cațără în pat, se așază în locul ei favorit, miaunând plictisită, dar replica îi este întreruptă de soneria telefonului meu. Simțind cine este, îl prind degrabă în mână, cu inima bătând deodată aiurea în urechi.

― Alo?

― Spune-mi... aud o voce șoptită. Am nimerit măsurile?

Da, le-a nimerit cu siguranță. Mă întreb cum de se pricepe așa bine la rochii. Apoi pufnesc în râs, imaginându-mi-l pe Vladimir îmbrăcat ca un travestit.

― Ce este? Am zis ceva amuzant?

Am ignorat întrebarea, fiindcă sunt muncită de alte gânduri.

― Rochia este superbă... Bijuteria, la fel... Dar e nepotrivit!

Mintea mea înfometată de fantezie și-l plăsmuiește degrabă pe Vladimir în spatele meu, ținându-mă de mijloc, uitându-se în ochii mei, reflectați în oglindă.

― Nu îți voi cere nimic necuviincios. Sunt căsătorit, râde el.

― Te rog nu mă mai tachina, îi zic deodată aspru, aproape răstit.

― Iartă-mă... Nu m-am gândit vreo clipă că te vei simți stânjenită de gestul meu... O femeie frumoasă trebuie să fie înconjurată de lucruri frumoase iar tu meriți asta cu prisosință... Ține minte acest lucru!

Cu toate asigurările lui parșive, ceva nu este în regulă. De ce mă simt iar ca biata musculiță amețită de păianjen, prinsă într-o plasă strălucitoare?

― Fie. O să le port în seara cu pricina, dar apoi le voi returna.

― Încăpățânată ca întotdeauna. Dar nu vreau să ne certăm... O să avem timp berechet pentru asta, față în față, mustăcește el. Noapte bună, Amelia.

― Noapte bună, Vladimir.

Capitolul 14: Suflete înlănțuite

Mașina părăsește drumul de țară, lăsând în urmă pădurea încărcată de mistere macabre. Imaginea mortului se încăpățânează să-mi rămână în minte. Nici Vladimir nu pare prea liniștit, ca și când ceva l-a scos din matca calmului său etern. Deși nu lasă să se citească nimic pe chipul lui, observ mâna cum i se crispează pe volan, privirea ușor pierdută... Oare la ce se gândește? Aș da aproape orice ca să îi pot citi gândurile, să aflu dacă știe mai multe despre crima ritualică, dar nu suntem într-un film science- fiction. 

 Mă mulțumesc să-i decriptez secretul din trăsături, așa cum am fost învățată la cursurile de Psihologie. Intuiția, ceva din interiorul meu îmi spune că este implicat în acest caz mai mult decât ar trebui.

Mașina capătă viteză, zburând pe șoseaua cenușie, iar eu rămân cu ochii pironiți undeva la orizont. Vladimir e mut ca un mormânt. Nici eu nu îndrăznesc să-l întreb nimic. Vreau doar să ajungem acasă. Închid ochii... Percep lumină portocalie îndărătul pleoapelor, oferită de soarele care se rostogolește încet după dealuri... Visez la un codru fermecat, îmbrăcat în nuanțe de toamnă, la zâne și spiriduși ascunși după copacii bătrâni, la susur de izvoare și cântecele ielelor viclene...

Răpusă de oboseala, nici nu am realizat când s-a întunecat. Cineva mă atinge pe umăr... Deschid ochii greoi, amețită, constatând că ne-am oprit undeva în mijlocul pustietății. Nu ne mai aflăm pe șosea, ci pe un drum străin, pavat cu pietre de râu.

— Unde suntem? mormăi eu.

El îmi ferește blând cu degetele șuvița căzută pe frunte, încercând să mă liniștească. Are o privire ciudată, hipnotică, care îmi dă fiori pe șira spinării.

Ies din mașină precipitată, vrând să scap de atingerea lui, apoi încep să analizez peisajul. Soarele este culcat ca o mămăligă aurie deasupra dealurilor. Unde sunt munții?! Cât a condus de fapt Vladimir în timp ce dormeam? El abandonează tăcut automobilul, apoi întinde brațul spre vest, arătându-mi ceva pe un deal.

— Vezi?

Observ un copac uriaș, care îmi amintește vag de un stejar. Bate vântul, stârnind zgomote care seamănă cu clinchetele de clopoței. Dar lucrul care mă uimește și deopotrivă îngrozește este iarba de un verde crud strivită sub tălpile noastre.

— Ce se întâmplă? Unde m-ai adus?!

Când am părăsit codrul, era sfârșitul lunii octombrie. Frunzele ruginii văduviseră corolele arborilor, dar Copacul pe care mi-l arată el are frunziș bogat, strălucitor, ca și când ne aflăm în miezul verii. Văzând că îmi frâng mâinile de nervozitate, se întoarce spre mine, apoi mă cuprinde în brațe. Stau cu nasul la pieptul său, simțindu-mi picioarele moi, cuprinsă de un sentiment dezagreabil...

— Te rog, vreau să mă întorc acasă!

Oare ne-am rătăcit? Nu înțeleg ce căutam în locul ăsta.

— Nu ne-am rătăcit, Amelia. De abia ce am părăsit Pădurea Mieilor.

De unde știe la ce mă gândesc acum?! De unde? Înghit în sec.

— Dar nu văd nici urma de codru. De ce mă minți?

Îmi simt ochii umezi, dar încerc să nu par slabă în fața lui. Cel mai bun lucru pe care îl poți face când ești prizonierul unui psihopat e să îi creezi iluzia că nu ești intimidat. Altfel, se va plictisi să se joace cu tine și te va ucide...

— Respiră lent... Frica ta umană te paralizează... Ai încredere în mine!

Vladimir se rotește în spatele meu, mă cuprinde de mijloc, stând cu capul lipit de al meu. Îi simt barba scurtă lipită de obraz, lucru care mă umple de electricitate.

— Uite așa... Inspiră, expiră, adânc... Nu din torace, din abdomen...

Aerul îmi părăsește buzele întredeschise cu greu... Căldura trupului său mă învăluie ca o pătură, în amurgul ușor răcoros... Văzând că m-am liniștit, îmi cuprinde mâna, apoi mă trage după el. Mă duc fără să mai pun întrebări, simțindu-mi degetele strânse tandru, curioasă de ceea ce va urma.

Câmpia din fața noastră este mirifică... Ce fel de flori sunt acestea? Parcă sunt făcute din fosfor... Picioarele mi se încâlcesc prin iarba grasă ce îmi ajunge în apropiere de genunchi. Alergăm împreună, în căutarea stejarului din vârful dealului, care tronează ca un rege peste întreaga vale.

Câmpia rămâne în urmă, la fel florile intens colorate... Ajungem în apropierea trunchiului amețitor de înalt. Ce arbore gigantic, scorojit... Probabil are câteva sute de ani vechime! Mintea sceptică începe să analizeze, căutând ceva aparte, scrutând frunzele de formă ovală... Ca un fulger, sunt cuprinsă de revelație: sunetul de clopoței este produs chiar de frunzele copacului cu pricina!

Vladimir privește lung în aceeași direcție. Deși nu vorbim, parcă înțeleg ceea ce vrea să îmi spună... Gesturile lui mi se par deodată firești. E normal să ne ținem de mână, fiindcă așa a fost întotdeauna, așa va fi mereu... Noi contra lumii.

Detectez o strălucire anume pe una dintre ramuri. Degetele mele nerăbdătoare desprind un colier vechi, care stătea agățat acolo, ca și când pe mine mă aștepta. Medalionul din argint e lucrat cu o finețe deosebită. Bijuteria are două capace.

Pe fiecare dintre ele e lipită o fotografie alb-negru. Un bărbat și o femeie, îmbrăcați după moda de acum două sute de ani. Bărbatul cu părul pieptănat peste cap este îmbrăcat într-un costum elegant; femeia cu buclele aranjate în coc poartă o rochie înfoiată, cu guleraș. Uitându-mă atent, îmi dau seama că cele două personaje suntem noi. Da, desprinși din altă epocă, dominați de un aer auster, dar suntem aceeași. Închidem împreună medalionul, aducând mai aproape cele două fotografii îngemănate. Vladimir zâmbește straniu și trist.

— Vezi? Copacul Sufletelor nu minte...

Alura macabră l-a părăsit complet... Ochii castanii nu mă mai înspăimântă... Brațele lui învăluitoare, paterne, sunt atât de cunoscute și dragi... Tot ce îmi mai doresc e să rămân aici pentru totdeauna. Clopoțeii cântă asurzitor un imn celest.

Nu vreau să mă trezesc, dar peisajul se cutremură, se deformează, dizolvându-se...

Simt o zguduitură, apoi deschid ochii buimacă, regăsindu-mă în mașină.

Soarele a asfințit nu demult. Îl văd în stânga mea pe Vladimir, care conduce la fel de liniștit ca mai devreme, căutând un loc de parcare. Suntem aproape de Institut.

— Te-ai trezit! Ai fost obosită, nu glumă... Ai și sforăit... râde el.

Am gâtul uscat și nu mă pot gândi decât la vis. A fost atât de real!

— Eu nu sforăi... mormăi înciudată, complet nemulțumită de situația ridicolă.

— Zgomotele ciudate de mai devreme te-ar contrazice, mă tachinează el.

— Am ajuns? schimb eu subiectul, deși e destul de clar unde ne aflăm.

— Casă dulce casă. Te simți în stare de o disecție?

— Trebuie să-mi încarc bateriile cu o cafea. Discutăm după aceea.

Pășim grăbiți pe scările spitalului. Îl urmez amețită, simțindu-mă confuză, pierdută... Totul pare atât de normal. El... pare atât de normal. Eu sunt aceeași, nemaisimțind dorința de a mă lăsa în brațele lui, ca în acea fantezie nebună...

Vladimir îmi întinde o cană de cafea tare, zâmbindu-mi ștrengar.

— Ai revenit pe Pământ?

Buzele lui senzuale vestesc noi tachinări. Văzând că sunt mohorâtă și nu gust gluma lui, își bea cafeaua uitându-se absent în altă parte. Am intrat în sala de disecții, mi-am luat halatul, ochind de îndată corpul decedatului.

— Am nevoie de niște poze... Aici și aici... Pentru dosar.

Fiind scufundată în muncă, senzația de alienare mă părăsește treptat. Acum sunt din nou ancorată în prezent, fără a fi bântuită de umbre sau iluzii.

Întrebările însă nu-mi dau pace. A fost mult prea real ca să fie doar un simplu vis. Mă gândesc că poate am avut un fel de viziune... Sau poate am luat-o razna!

*

E dimineață. Cerul pare mai tulbure ca de obicei, vestind sosirea anotimpului friguros. Cafeaua e în grevă, stând neatinsă în ceașcă, iar eu cu gândurile departe. Copacul din vis mi-a răpit somnul... Am căutat informații în bibliotecă despre acest stejar și am găsit ceva asemănări cu Arborele Vieții descris în Biblie.

— Ești bine, rază de soare?

Glasul lui Sebastian mă readuce la realitate. Scutur din cap prematur.

— Am o migrenă... Nu ai din întâmplare vreo aspirină?

— Pentru cine? Pacienții mei nu au nevoie, râde el.

— Am uitat că tu lucrezi cu morții. Rămâi unde ești, revin imediat.

Am părăsit lent masa, cu gândul să-l caut pe Mircea. El are de toate. Dar locul său e ocupat de o fată blondă, care spală vârtos ceșcuțe și pahare de sticlă.

— Bună... Scuză-mi intruziunea, dar l-ai văzut cumva pe Mircea, barmanul?

— Nu cunosc pe nimeni cu acest nume.

— Am înțeles, ești nouă. El îmi aducea cafeaua de obicei. Oare a fost concediat?

Fraza îmi este întreruptă de vocea unui bărbat. Ridic ochii curioasă, reperându-l pe chelnerul burtos cu înfățișare anostă, care m-a servit pe mine și Vladimir.

— Lucrez aici de doi ani, dar nu cunosc niciun Mircea. Domnișoară, sunteți sigură că nu faceți vreo confuzie?

Doi ani?! Își bate cumva joc de mine? Nu cred că are mai mult de o lună de când servește în această cafenea. Fata zâmbește încurcată, neștiind ce să spună. Complicitatea dintre cei doi mă enervează la culme. Nu sunt nebună! 

Capitolul 13: Cele două forțe

Corpul mortului este acoperit cu folie transparentă, totul este pregătit, așa că am împins sertarul, care a alunecat silențios și l-a închis în mormântul de metal.

Ușa se bălăngăne violent. O undă de aer cald îmi lovește figura preocupată. Nu mai sunt singură acum. Îl văd pe Vladimir ținând în mână o geantă neagră de dimensiuni medii, care conține, cel mai probabil, instrumente medicale.

— Încă mai vrei să joci rolul de criminalist?

Se poartă ciudat. E nerăbdător...Degetele i se agită pe mânerul genții.

— De ce întrebi?

— Avem un caz la câțiva kilometri de aici. Un spânzurat într-o căbănuță de lemn. Analiza preliminară a polițiștilor e neconcludentă. E nevoie de noi.

— S-ar putea să fie scena unei crime? am întrebat surescitată.

— Comisarul mi-a spus că mortul prezintă niște anomalii.

— Ce fel de anomalii?

— Asta vom vedea la fața locului. Vii?

Mă privește lung, iar eu rămân nemișcată, cufundată în ochii lui. Apoi scutur din cap, ca și când m-aș fi trezit dintr-un vis.

— Da, clar!

După ce am parcurs coridorul, am intrat în biroul lui, plasat strategic undeva între depozit și sala de disecții. Pătrundem într-o odaie elegantă, cu aspect vechi, care adăpostește tot felul de cărți. Are o mini- bibliotecă, iar firidele sunt un fel de vitrine pentru tot felul de statuete. Animale - totem, replici de ceramică după ciudatele statui din Insula Paștelui, reprezentări ale unor zeități hinduse.

El caută ceva într-un sertar al biroului, probabil cheia de la mașină, în vreme ce eu cutreier locul cu privirea. Se întoarce și îmi întinde un aparat de fotografiat profesionist. E superb! L-am luat fără ezitare, fascinată de modelul robust.

— E nemțesc. Foarte rezistent.

Își scoate halatul, apoi îl așază pe spătarul scaunului, dezvăluind cămașa neagră de dedesubt, apoi îmbracă un sacou elegant, cu dungulițe aurii. Când am ajuns în fața camerei doamnei Emilia, am ciocănit ușor. Ușa se deschide lent.

— Ți-ai lăsat haina aici, așa-i? zâmbește ea.

— Sunt aeriană azi, zic oarecum încurcată.

— Emilia, sunteți bine, sănătoasă? aud vocea lui Vladimir în spatele meu.

— A trecut o vreme de când nu ați mai coborât pe la mine, domnule doctor.

— Știu, sunt de neiertat! Responsabilitățile, munca și alte o mie de scuze nu mă vor salva acum. Trebuie să stăm de vorbă într-o zi, avem multe de recuperat!

— Domnișoara Amelia, la fel ca domnișorul Sebastian, sunt mai mereu pe aici.

— Nici nu ar putea să fie altfel... Îmi aduc aminte și acum de ceaiul de mentă pe care ni-l serveai înainte de disecții. Cel mai bun remediu contra grețurilor.

Îmi trag geaca pe mine fără să spun un cuvânt, martoră la un tablou oarecum ciudat pentru mine: fostul student devenit medic, care strânge cu căldură mâna femeii de serviciu. Nu aș fi crezut că Vladimir poate fi așa de... drăguț. De regulă, pare prea mândru pentru oamenii de rând. Sau poate inaccesibil...

— Duceți-vă... Aveți treabă de făcut...

El înclină din cap a salut și îi zâmbește, apoi părăsește pragul ușii. Îi urmăresc silueta, încercând să observ ceva pe deasupra, dar nu am vreo șansă, pentru că este prea înalt. Am ieșit afară, ajungând în fața unei mașini sport, ce poartă aceeași amprentă ca și stăpânul ei: dură, elegantă și desigur, scumpă.

Mă așez pe bancheta din dreapta, stânjenită, simțind că nu mă potrivesc cu acest interior de lux. Îmi trag centura peste burtă, apoi deschid geamul fumuriu.

— Ți-e cald? zâmbește el.

— Nu-mi place aerul filtrat, murmur eu, simțindu-mi obrajii ca niște incendii.

Mașina capătă viteză, părăsește strada Salcâmilor, ajungând pe șoseaua principală, care duce afară din oraș. Este o zi clară: munții se văd ca desenați, iar cerul este de un albastru electric. Ai zice că este mai degrabă o zi de vară târzie, nicidecum toamnă... Apropierea de trupul lui mă ține încordată ca un arc...

Parcă locul e prea înghesuit, sufocant, și mâna așezată pe manetă aproape o atinge pe a mea. Vladimir apasă un buton, dând drumul la muzică-n surdină...

Nu destul de tare ca să ne deranjeze, dar destul de tare pentru fanteziile mele... Deja îmi imaginez cum ar fi să oprească mașina, chiar acolo, în mijlocul locului de nicăieri... Apoi, să îmi dezvaluie deodata toate secretele sale întunecate...

Am părăsit șoseaua, urmând traseul oferit de un drum de țară, pitit printre arbori. Calea se pierde printr-un bunget de pădure. La început, copacii sunt rari, solitari, dar pe măsură ce ne hurducănim prin gropi, ajungem în miezul codrului.

Ochii îmi sunt captați de luminițele unei mașini de poliție, ce colorează în roșu iarba uscată, trunchiurile și coroanele stejarilor. Acolo, ascunsă printre copaci și tufe de mur, văd o cabană de vânătoare. Capul de cerb agățat la intrare îmi aduce aminte de cabana unchiului meu, pierdută undeva prin Munții Pietrei.

Observ siluetele a trei barbați care se preumblă prin zonă, iar unul dintre ei vorbește prin stație. Vladimir frânează încet, ducând vehiculul în apropiere de al lor. Suntem reperați de polițiști, iar unul dintre ei vine spre noi, făcând un semn discret. S-ar părea că îl cunoaște pe Mahmud. Acesta părăsește mașina și îi răspunde la salut. Îmi scot centura, împing ușa în lateral și ies la aer proaspăt.

— Chiar la timp, doctore! zice barbatul, strângând-i mâna călduros.

— Ce s-a întâmplat aici, Dumitrule?

— E greu de spus. Mai bine ai arunca o privire.

Prezența mea îi face deodată atenți. Mahmud mă prezintă pompos detectivului.

— Domnișoara Popovici: pupila mea, viitorul legist de nădejde din Institut.

Barbatul între două vârste zâmbește protocolar,apoi îmi strânge degetele.

— Detectiv Dumitru Butnariu. Încântat.

Nu-mi plac mâinile lui. Sunt butucănoase, amintind de cele ale unui tăietor de lemne, atât de vulgare comparativ cu ale doctorului. Îmi mut ochii spre aparatul de fotografiat atârnat de gâtul meu, urmându-i pe cei doi în interiorul cabanei.

Ușa prăfuită e deschisă brutal, iar detectivul ne dezvăluie scena crimei. Cabana nu are electricitate, dar este luminată vag de un lămpaș. Simt un fior în stomac.

— Mă duc să mai aduc unul, zice Dumitru. Nu e suficientă lumină.

Aud răsuflarea regulată a doctorului și încerc să mă liniștesc. Zăresc funia, conturul unui cap, apoi paravanul oferit de umerii lui Vladimir se dă în lături.

Am rămas stană de piatră. Dumnezeule! Spânzuratul are capul ușor plecat într-o parte, e vânăt, cu limba pe jumătate scoasă din gură și dezbrăcat la bustul gol. Poartă doar o pereche de pantaloni de velură verde și e desculț... Marcajele oribile de pe trupul lui mă lasă fără grai... Nu am mai văzut niciodată așa ceva!

Ridic tremurândă aparatul și încep să fotografiez, simțindu-mă cumva în siguranță în spatele obiectivului. Îmi spun că este doar un film, că nimic din ceea ce se petrece nu este real, deci nu mă poate afecta... Vladimir s-a plecat pe vine... Studiază cu atenție picioarele mortului, apoi deschide servieta neagră.

Rănile individului sunt adânci, cu o formațiune aparte... Judecând după culoarea lor, probabil au fost făcute post- mortem. Nu sunt acel gen de răni provocate cu scopul de a tortura pentru recoltare de informații. Era un biet pădurar; cu ce greșise el în fața Cerului ca să fie pedepsit în acest mod barbar?

Cuțitul care a fost folosit avea tăișul foarte gros. Observ un triunghi sângerând, cu vârful în sus, peste care e suprapus un alt triunghi, răsturnat, cu vârful în jos. Cele două triunghiuri formează un simbol cunoscut...Unde l-am mai văzut? În vreme ce Vladimir recoltează probe, eu stau și îmi mușc buzele.

— Ce îți vine în minte? întreabă el brusc.

Tresar. Decorul funebru, semiîntunericul, vocea lui răgușită mă sperie.

— Sună nebunesc, dar pare un fel de ritual... Nu cred că este ceva special în legătură cu el. Probabil a fost selectat pentru acest sacrificiu tocmai pentru că trăia într-un loc izolat... Mai mult ca sigur nu are familie, deci nimeni nu s-ar fi preocupat de soarta lui... Dar ce este simbolul sculptat în piept?

— E steaua lui David. O hexagramă alcătuită din două triunghiuri echilaterale suprapuse. Are multe, multe semnificații, dar dacă vorbim despre un cult satanic, nu poate exista decât una...

— Și care ar fi aceea?

— Vezi triunghiul cu vârful în sus? Acesta reprezintă Ascensiunea.Triunghiul opus arată Căderea, Întunericul, coborârea spre dimensiunile infernale.

— Adică... dualitatea. Lupta eternă dintre Bine și Rău... îmi dau eu cu părerea.

— E diferit în acest caz... Vezi simbolul din mijlocul stelei? Acest cult a adoptat o altă politică a ritualurilor. E un semn de fuziune.

— Ce vrei să spui?

— Nu este o crimă comună nici măcar în rândul sataniștilor de rang înalt.

— Voiam să te întreb... Adică... Tu ai ucis vreodată pe cineva? mă bâlbâi eu.

Vladimir închide servieta brusc, după care îmi aruncă o privire neagră, ciudată, vag amenințătoare. Gâtul meu devine țeapăn, uscat. Deodată nu mai pare o idee așa de bună să fiu în preajma lui. Oftez ușurata, fiindcă se deschide ușa. Detectivul Butnariu vine însoțit de un alt bărbat, cărând cu sine un lămpaș și o lanternă.

— Cum este, doctore? murmură Dumitru.

— Crimă ritualică, zice el, privindu-mă lung, ca și când mi-ar cere consimțământul pentru vorbele spuse. Îl vreau în Institut până mâine dimineață.

— Desigur. Haide Ioane, să îl dăm jos pe amărat, zice barbatul și se duce împreună cu celălalt să taie funia bietului spânzurat.

Am părăsit odaia, ieșind afară, la lumină, încercând să uit cele văzute. Va dura ceva timp până voi reuși să integrez pe deplin scena sângeroasă din cabană.