PLANETA MEA SE NUMEȘTE ZEDRA

 

 

Dok se holbă la micul ecran, cu ochii captați de planeta albastră. Ciudat, dar nu apărea pe hărţile stelare șterpelite din biroul directorului. Acum era intrigat. Marfa de contrabandă adusă de prietenul său își meritase cu prisosință banii.

Captivat de misteriosul dispozitiv, aproape că uitase de examen; ura filozofia din străfundurile ființei sale. Nimeni nu ştie care este scopul vieţii, nici măcar zedranienii în vârstă de 500 de ani. Era cam tânăr să se preocupe de aşa ceva. Dar nu a avut de ales: părinţii l-au înscris oricum la Universitatea Alfa.

Nici ca pilot nu făcea prea multe parale, de vreme ce încurcase un sistem stelar cu un altul. Până la urmă, se dumiri: planeta necunoscută se numea Terra. Auzise multe istorii contradictorii despre ea. Fusese avertizat în repetate rânduri să evite contactul cu pământenii, dat fiind gradul ridicat de risc ale acestor întâlniri.

Întinse picioarele leneș, activând pilotul automat… Scoase din cutie un trabuc albastru, apoi îl aprinse cu gesturi experte… Fumă cu nesaț. Dacă ar fi știut ai lui că se droga, cel mai probabil l-ar exila pe un asteroid pustiu, unde nu ar avea acces nici la tehnologie, nici la internetul solar. Imaginea mamei lui, tăind încrâncenată firele verzi de la bordul navei sale ultimul răcnet, îi dădea fiori pe şira spinării. Orice, dar să nu se lege de bijuteria lui, câştigată la pariurile sportive!

Deh, ocupaţii dubioase, desfăşurate în orele când părinţii săi conservatori îl credeau studiind filozofia. Zâmbi ștrengar, oarecum ironic, la acest gând.

Îşi trecu preocupat mâna prin freză. Fiind genul rebel, nu suporta părul scurt, tuns militărește, drept pentru care se alesese cu numeroase penalizări. Pletele zburătăcite semănau cu holdele de grâu bătute de vânt. Ochii de un albastru tăios ar fi fost fermecători, dacă pupilele dilatate nu l-ar fi dat de gol.

Privirea pierdută prin universul drogheriei îi dădea un aer boem, aproape poetic, cu excepţia faptului că el şi poezia erau două drepte paralele, ce niciodată nu se vor intersecta. Cearcănele de sub ochi stăteau drept mărturie pentru nopţile albe pierdute prin cluburile Nexus.

Strânse cu putere pumnul. Simțea încă durerea în oase, de la ultima sa confruntare cu un octopod. E drept, bătăuşul avea şase brațe în plus, pe care ştia cum să le folosească. Nu a înţeles nici până astăzi care fusese de fapt motivul. Poate gelozia octopodului… Îşi aminti vag un crâmpei din conversație. Ah, da! Lăudase nuanţa tentaculelor partenerei lui, cel mai probabil din cauza faptului că era drogat. Departe de el de a avea asemenea gusturi!

Ateriză la marginea unui oraş de sticlă, apoi puse nava pe modul invizibil, ascunzând-o de ochii tereștrilor. Ceasul fosforescent de la mâna stângă indica ora unu. Mai avea timp de explorat, înainte să-l terorizeze maică-sa cu telefoanele.

Cu paşi de rocker extraterestru, colindă la întamplare pe străzi. Ajunse în centrul acelui oraş, unde oamenii vorbeau o limbă necunoscută, muzicală. Activă traducătorul automat, fascinat fiind de sunetele pe care le auzea. Ochii săi curioși scrutau împrejurimile. O clădire cu arhitectură stranie îi atrase atenția…

Femei vopsite ciudat pe faţă, mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, cocoţate pe nişte catalige, se împingeau una pe cealaltă lângă intrarea în localul zgomotos.

Îmbrăcămintea lui Dok atrase pe loc atenția femeilor. Râdeau, mustăceau, arătându-l cu degetul. Extraterestrul apăsă un buton al ceasului, copiind ţinuta unuia dintre bărbați. O haină albă, ciudată, pe care pământenii o numeau cămaşă, se mulase pe pieptul vânjos. Ținuta era completată de o pereche de pantaloni și niște pantofi negri. Acum părea unul de-al lor, se integrase printre ei.

Fără să știe prea bine cum, se trezi ancorat în marea de oameni, strivit din toate părțile. O femeie cu buzele foarte roșii îl trase spre ring, zâmbindu-i generos, cu toți dinții. Se simțea aproape ca acasă, fiind prea obișnuit cu asalturile spiței muierești. Nu înţelegea acest dans ritual, ce-i amintea de ceremoniile preoților Guras. Încheieturile femeii păreau ieşite din matca lor, spatele i se bălăngănea într-un mod dureros, șoldurile ei se împingeau sălbatic în lateral.

— Ce muzică e asta? strigă el cu putere, acoperind hărmălaia.

— De pe ce planetă vii? întrebă femeia, cu glasul încărcat de ironie.

—  Planeta mea se numește Zedra!

— Ce glumeţ eşti… E muzică electro! Nu ai auzit de ea până acum?

Dok nu putea pricepe nicidecum aceste unde. Şi în Utana se dansa la toate sărbătorile, dar nu în acest mod tribal, care amintea de ritualuri antice.

Ea îl luă de mână, arătându-i cum se face, dar picioarele refuzau să-l asculte; se simțea groaznic de stânjenit. Hotărât lucru, nu aici se aflau răspunsurile pe care le căuta. Profitând de faptul că dama plecase după băutură, părăsi hoțește clubul, rătăcind agale pe străzi… Un zgomot asurzitor de tobe îi atrase atenţia, ghidându-l spre nişte scări ce coborau în subteran. Ajunse într-o văgăună cu pereţii fabricați din cărămidă. Se izbi de instrumente muzicale atipice, oameni îmbrăcaţi în negru, unii având buzele şi nasul găurite de belciuge din metal.

Petrecăreții din acel loc manifestau deschis tendinţe de rebeliune. Pletele lungi, aflate în neorânduială, răgetele isterice, ochii injectați și figurile obosite păreau desprinse dintr-un delir. După cearcănele vineții, își dădu seama că tereștrii pierdeau multe nopţi, la fel ca el, căutându-și sensul în univers.

Toată lumea scutura din cap, în orice direcție, cu simț de responsabilitate. Dok începu şi el a mișca din cap, copiindu-i fidel. Începea să se simtă în largul lui, văzând că ceilalţi erau prea ocupaţi cu starea lor de beatitudine ca să-l observe.

— Pace, frate! salută un bărbat înalt, dar totodată lat, care semăna cu un butoi de vin. Tricoul negru cu model cap de mort i se mula pe formele deluroase.

— Pace! îl imită extraterestrul, neştiind ce altceva să zică.

— Eşti nou pe aici, așa-i?

— Şi încă cum!

Străinul zâmbi, făcând un gest de invitație cu brațul tatuat până la cot.

— Vrei nişte… Inspiraţie divină?

Băiatul nostru rămase mut. Oare era posibil? Mai mult ca sigur, acest personaj era unealta destinului, cel care îi putea oferi răspunsurile mult aşteptate!

— Cât mă costă? se interesă Dok.

— E gratis pentru noii-veniți, omule…  Inspiră și te vei simți ca-n Nirvana…

O flacără roşie aprinse acel trabuc subţire, fabricat dintr-un material lucios. Zedranianul pufăi, se înecă, apoi slobozi câteva cuvinte neinteligibile.

— E tare? râse grăsanul.

Dok ar fi vrut să bălmăjească ceva, dar ameţeala îi cuprinsese capul, ducându-l dincolo de nori… Ce fel de droguri aveau pământenii ăştia? Nu mai experimentase așa o senzație.

Fețele celor care dansau se amestecară, semănând cu niște picturi abstracte. Cerebelul lui Dok era undeva departe, captat de ceţurile mistice. Citise despre yoghinii care puteau ajunge cu mintea prin dimensiuni non-fizice, dar niciodată nu crezuse asemenea povești.

Voia să meargă, însă picioarele i se mişcau ca membrele creaturii metalice din Eu, Robotul. Zâmbi tâmp. Enigmele universului nu mai păreau aşa de încâlcite… Dacă profesorul de filozofie l-ar putea vedea acum, categoric ar fi mândru de el!

După un timp, începu să simtă o stare vecină cu greaţa, așa că abandonă clădirea. Aerul rece de afară, sclipirea aştrilor pe cerul de vară, îl treziră la realitate.

Cu greu îşi amintea unde parcase nava. Partea proastă era că nici nu o putea vedea, fiind invizibilă, pitită strategic la periferia orașului. Totuşi, se decise să nu părăsească deocamdată Pământul; nu înainte de a duce până la capăt această călătorie inițiatică… Munca sa de pionierat nu va putea trece neobservată!

Nici în ruptul capului nu se considera un târâie-brâu: termen popular folosit de pământeni pentru a desemna o persoană care nu descoperise încă sensul vieţii.

Cu paşii greoi şi capul umplut cu vată, dar plin de entuziasm, descoperi un locşor cu firma vopsită în culori stridente. Un bărbat scund, îndesat, transpirat, care purta la gât o zgardă de aur, lată de aproape cinci centimetri, îi potoli avântul. Cămaşa neagră lăsa să i se vadă pieptul acoperit de păr negru. Mâinile butucănoase stăteau proptite sfidător în şolduri.

— PAROLA.

— Parola? întrebă Dok, zăpăcit.

— Zi parola sau cară-te!

Studentul nostru se concentră, extrăgând cuvintele din mintea masculului.

— Să moară dușmanii?!

Uşa se deschise aproape providențial… O scenă ocupată de orchestră, centrul de interes fiind reprezentat de o creatură tuciurie care cânta din tot sufletul.

Dok se lăsă sedus și de această dată de femeile Pământului, care se adunaseră ciorchine… Formele lor pline, mişcările lascive, țipetele violente, îl lăsară fără grai. În toată cariera lui de destrăbălat zedranian, nu întâlnise aşa ceva!

Această muzică trivială era diferită de cele auzite înainte, într-un mod cu totul special. De ce? Pentru că versurile solistului îi arătau încă o dată că se afla în locul potrivit: „Viaţa nu-i aşa uşoară… De multe ori mă doboară!”

O femeie îi oferi un pahar cu licoare aurie, care i se păru foarte bună la gust. O alta se lipi de el, transmițând vagi semnale de împerechere. Generozitatea lor i se păru fără margini. Oare de ce pe Zedra subiectul „pământeni” devenise tabu?

Pe când începea să se simtă de-al casei, un vlăjgan cu ceafa lată şi plete slinoase, cu pasul măsurat şi privirea furioasă, veni spre ei din partea opusă ringului.

— Ce cauți cu labele pe femeia mea?!

Dok se uită spre blonda voluptoasă agăţată de el. Apoi atenția i se îndreptă spre podoabele bărbatului slinos, care arăta ca o piaţă de bijuterii ambulantă. Prins în vâltoarea petrecerii, uitase că se afla pe un teritoriu străin, interzis. Un teritoriu deja marcat de masculii locului.

— Femeia ta? răspunse el cu îndrăzneală. Deții cumva și act de proprietate?

Vlăjganul nu avu nevoie de mai mult. Un pumn noduros, cu degete încărcate de inele din aur, porni cu avânt spre faţa extraterestrului.Traiectoria calculată de mentalul lui Dok revela faptul că pumnul pământeanului şi mutra lui se vor intersecta undeva în zona nasului, iar impactul se prevedea a fi nimicitor.

Se redresă într-o fracţiune de secundă, atacatorul îi rată figura, dar îl pocni sănătos în umăr… Dok blestemă printre dinți. Aburii beţiei, drogurile inhalate mai devreme, chiar şi diplomaţia pentru care era renumit, pieriseră.

Pumnul său deveni asemeni unui ciocan. Masculul răcni precum un porc înjunghiat, repezindu-se cu capul spre trunchiul lui Dok, asemeni unui berbece scăpat de sub control.

Ca prin magie, individul căpătă pe loc ajutoare de la frații de trib: alte cinci-şase asemenea creaturi, care începură munca minuţioasă de reasamblare a oaselor zedranianului. Femeile începură să ţipe. Alţii făceau pariuri pe străin.

Orchestra se oprise, lăsând ca zgomot de fond muzica suavă compusă din bufnituri, icnete, înjurături din diferite limbi de circulație interplanetară.

Calculele lui Dok arătau că se afla în inferioritate numerică. Spălatul putinei devenise unica opțiune logică, dar accesul spre ieşire fusese restricţionat.

Pe când încasa o mostră din binevoința tereștrilor, îşi pierdu uzul rațiunii. Auzea vag nişte strigăte, dar era incapabil să se miște… Ceva mai târziu, un zgomot îl făcu să se trezească din semileșin. Se regăsi în afara acelui loc periculos, îmbrăţişând pământul într-un mod intim, de care nu fusese conştient până atunci.

Se ridică obosit, furios, ruşinat de bătaia pe care o încasase, verificând dacă avea coastele la locul lor. Hotărât lucru, nimeni nu va afla despre pățania lui!

Găsi nava camuflată undeva lângă un depozit abandonat, se urcă în ea cu mișcări smucite, hotărât să părăsească această planetă sălbatică cât mai repede posibil. Niciodată, în întreaga lui existență, nu fusese aşa de umilit! Şi de către cine?

De nişte exemplare josnice ale speciei umane, care nu aveau nici măcar bunul simț să îl lovească pe rând. Nu aveau un cod al onoarei, nu aveau reguli, nimic!

Prin minte i se perindară scene din trecut. Îşi amintea vag de imensul scandal în care fusese implicat în urmă cu un an. Marfă de contrabandă vândută prin cartierele mărginaşe, pentru ca toată lumea să se bucure de elixire. Nu luase bătaie.

A trebuit să muncească câteva sute de ore în folosul comunităţii, dar ce mare scofală? Zedranienii merg pe principiul: „Corectăm, nu pedepsim” .

Apoi se gândi că poate echilibrase karma negativă, iar Pământul devenise scena pedepsei sale. Da, lovise un vecin. Gedi cerșise practic o altercaţie, gelos pe faptul că-i pipăise soția, aşa că Dok i-a dăruit ceva de neuitat: o cicatrice.

Făcând inventarul păcatelor sale, își aminti de amenzile pentru depăşirea vitezei legale de zbor, dar pe acelea le achitase totuși, cu vârf şi îndesat. Adică babacii au achitat, din fondurile lor generoase, el contribuind cu prezenţa şi semnătura.

Avariase nava în repetate rânduri, apoi i-a distrus vopseaua cu desene, dorind să transmită un mesaj. Bătrânii chiar nu întelegeau că se plictisea de moarte la Universitatea aia tâmpită?  De ce să stea închis în săli de lectură, când tot ceea ce-și dorea era colindarea maidanelor, cheltuitul creditelor şi idilele de vară?

Cugetând la faptele sale istorice, Dok simți brusc că îi fugea solul de sub picioare. Tremura.Toate se puteau repara, mai puţin reputaţia lui, distrusă iremediabil!

Din fericire, îl salvă exopolitica. Nenorocirea s-a petrecut în afara planetei de baştină, deci teritoriul străin și-a pierdut relevanța. El nu era pământean, deci nu intra sub incidenţa legilor lor. Practic, nu exista! Va traversa fulgerător gaura de vierme, ducându-se acasă, apoi va da uitării acest episod neplăcut.

*

O săptămână mai târziu, Dok se afla în faţa unei foi albe, crude, care îi aştepta cuvintele. În sala de curs domnea o linişte mormântală. Colegii săi scriau de zor. Degetele lor, mai lungi sau mai scurte, în număr par sau impar, uneori înlocuite de tentacule, făceau ceea ce el nu era capabil să facă: filozofau în scris.

„Viaţa este o piesă de teatru compusă din trei acte: Naștere, distracție, moarte” .

Privi cu ochii îngustaţi, simţind un abur de mândrie pentru această primă frază inspirată. Dar muza care şoptise, dintr-un motiv sau altul, nu mai dorea să comunice cu el. Stătea cu degetele în aer, împrumutând o alură interesată.

De ce nu l-a pus să descrie componentele unei nave? I-ar fi făcut nu o lucrare, ci o disertaţie. I-ar fi umplut foile cu scheme şi valori, de i-ar fi ieşit ochii din cap acelui profesor mizantrop. Vizualiză macheta unei nave primită cadou pe când era puști, primele filme văzute cu prietenii la cinematograful Astralog și prima bătaie.

Dar aceste lucruri fuseseră experimentate de aproape toti zedranienii. Avea nevoie de o idee genială, dacă voia să scape odată din această închisoare filozofală. Gândul i se duse la noaptea petrecută pe Terra. „Nici nu te gândi! Este ilegal să vizitezi planete din sectorul G”. Dar dacă ar povesti la modul general?

„Deci vrei filozofie, da?” scrâşni el imaginar. Privi chipul profesorului, care îl cerceta de la distanţă cu ochii lui bulbucaţi. „Stai că îţi dau eu filozofie!” 

Degetele lui nervoase conturau un text însăilat din amintirile lui, combinat cu crâmpeie reţinute de la cursuri şi munți de frustrare. La final, scrise concluzia: „Triunghiul existenței… Femeia, banii și dușmanii.”