COPACUL SPATIAL

Copacul arată așa cum mi-l amintesc, deși a trecut mult timp de când nu l-am mai văzut deschis spre lumea noastră: translucid, construit din cristal, cu irizații albastre-aurii.

Îmbrăcați în alb, presărați pe câmpie, oamenii așteaptă nerăbdători, dornici să-și întâlnească Replicanții. Rând pe rând, pământenii dispar în trunchiul uriaș, parcurgând culoarul spațial principal, cel care unește lumile.

Apoi, ies afară câte doi, preumblându-se veseli, sporovăind, spunându-și tot ce n-au putut până acum, însoțiți de dublurile lor, proaspăt sosite din dimensiunile învecinate.

Spre deosebire de aceștia, eu și replicantul ne aflăm într-un conflict perpetuu. După ce pântecele primordial ne-a expulzat, am fost separate, născute și crescute înlumi diferite. Pentru că, deși ne-am născut din același loc, nu suntem identice.

Casa mea este Pământul Reformat. Muncesc în fabrica Miracole Mecanice, port costume gri metalizat, mănânc pastă verde, scârboasă la gust, fiindcă mi-e lene să cultiv altceva, apoi mă retrag în cutia de conserve pe care o numesc hipertent.

Zenia este o entitate de viță nobilă, membră a Înaltei Caste Marțiene, deci trăiește cu folos. Locuiește într-o dimensiune evoluată a planetei Marte, numită Pamm.

Acum trebuie să intru în Copac, după cum cere tradiția. Interiorul se prezintă sub forma unei construcții ciudate, alambicate. Sute de coridoare încâlcite, care duc spre terminale temporale.

Coridorul destinat mie emană energii irezistibile. Pășesc stângaci, chemându-mi mental geamăna, prin spațiu și timp. Culoarul suferă distorsiuni, lăsând la iveală o fantă destul de mare, care permite intrarea unei ființe. Spațiul se dilată, lăsând loc vizitatorului.

Înghit în sec, observând silueta apărută brusc dinaintea mea. Odată ajunse față în față, prințesa Zenia îndoaie mâna dreaptă, ridică palma în aer, cu degetele unite, salutându-mă marțian, protocolar și rece. Răspund la fel, schițând un zâmbet stingher.

Replicantul pornește spre ieșire, urmată de mine, la mică distanță, încălcând protocolul. Prea des mă sfidează, nerespectând obiceiurile antecesorilor, vrând să-mi arate cine este la cârmă. Recunosc, circumstanțele încorporării ei au fost extraordinare, dar există un lucru care va rămâne veșnic neschimbat, iar Seconda urăște acel lucru.

Coborâm din Copac, folosind scările rulante, după care ne pierdem pe pajiștea fără capăt. Stând umăr lângă umăr, observ diferențele dintre noi: climatul marțian specific, gravitația slabă, i-a silit corpul să se adapteze, vrând nevrând. Ironic, Replicanta este mai înaltă decât mine. Posesoare a unui corp puternic, bine antrenat, nu se teme de nimic, fiind obișnuită să trăiască în conflict. Eu? Slabă, palidă, pașnică, par o reprezentare diluată a prințesei.

În sfârșit, după ce-am ajuns la distanță considerabilă de ceilalți, Zenia se întoarce spre mine, împrumutând postura obișnuită: spate drept precum o lance, brațe încrucișate peste piept, picioare depărtate, privire cercetătoare.

— Sakusan, ai primit mesajele mele?

— Le-am primit, mormăi, privind-o pe sub gene.

— Atunci, de ce nu mi-ai răspuns?

Trag aer în piept, pregătindu-mă să-i spun adevărul crud, așa cum trebuia s-o fac demult.

— N-am vrut să-ți răspund.

Prințesa rămâne descumpănită.

— Apelezi la sabotaj?

— Sabotaj? râd eu, parțial sarcastic, parțial amar. Îți mai amintești de Xaxa?

— Trebuia să-l părăsești. Pentru binele comun, pentru supraviețuirea noastră!

— Da, am uitat. Prințesa și dragostea sunt incompatibile.

— Degeaba joci rolul martirului, rostește Zenia, apăsat, folosind un ton răutăcios. Jocul tău amoros a destabilizat lumile-oglindă. 

— Nu poți programa îndrăgostirea! Uneori, se produc erori în continuum.

— Totuși, ai dat curs erorii, chiar dacă știi că un gest necugetat poate declanșa catastrofe în lumea mea. 

— Vorbești întruna despre Pamm, castă și popor… Dar eu ce reprezint?

Zenia mă privește fix. Are pupilele dilatate.

— Sunt Prima! afirm, ținând mâna pe piept. Îmi datorezi respect.

— Respect?

— Amintește-ți cine decide soarta noastră! Pântecele a proorocit: Prima proiectează, influențează, Seconda împlinește, lăsându-se influențată.

— Ce vrei, de fapt? se răstește prințesa.

— Ești Seconda, deci poartă-te ca atare!

Zenia bolborosește ceva în limba poporului ei, probabil blesteme, mișcând mâinile fără întrerupere, după care-mi întoarce, nesupusă, spatele.

Pornesc înfuriată spre Copac, locul unde sunt adunați ceilalți creatori de realitate. Clocesc răzbunări, gândindu-mă la posibile viitoruri dramatice pentru dublură, când… 

— Prima?

Oare chiar mă cinstește, chemându-mă pe numele matricial, ori mi se pare?

Prințesa face semne, rugându-mă din gesturi să mă întorc.

Pornesc alene spre ea, cu viteza unui melc, nefiind prea dornică de împăcare.

— Da?

— Te respect, însă nu voi îngenunchia.

— Nici nu-mi doresc așa onoruri, întrucât nu-mi ești inferioară. E scris în lege: una fără alta nimic nu se poate creea. Cea care se naște dintâi poartă soarta celei de-a doua.

Zenia coboară ochii, rușinată. Voalul îi ascunde trăsăturile. Vorbele culese din Scripturi, indiferent cum sunt formulate, reușesc întotdeauna să-i atingă inima de marțiană.

— Conexiunea noastră binară este sacră. Nu există nevoi singulare. Gândește-te, 50 de ani tereștri, lungi, plictisitori, închisă în fabrică, fără vreo schimbare.

— O faci pentru a preîntâmpina anomaliile, adaugă prințesa.

— Și pentru protecția ta.

— Nu procedezi așa de teama Consiliului?

— Oh, Zenia! Fără tine, nimic n-ar mai avea sens. Cum aș putea să proiectez viitoruri de una singură? Dacă nu te-ai manifesta Dincolo, cine ar recompune planurile mele?

Seconda privește în gol, spre pajiște... Manifestarea mea afectuoasă i-a destabilizat câmpurile energetice. Marțienii interpretează altfel emoțiile; uneori au nevoie de timp pentru a metaboliza.

— Ne rotim în aceeași buclă… șoptește, revenindu-și în simțiri.

— Continuă, freamăt eu, presimțind un nou proiect.

— Este timpul pentru o schimbare majoră.

— Zenia!

— Te-am speriat?

— Dimpotrivă, sunt surprinsă… Ai găsit cumva vreo eroare?

— Regina-mamă a declarat, tare și răspicat: niciodată nu va abandona tronul în favoarea mea, chiar dacă poporul, sub domnia ei hapsână, îndură multe lipsuri.

— Vrei s-o anulezi?

De data asta, suntem într-un gând. Privirea ei revelează istorii întregi.

— Vești bune pentru Pamm, prințesa salvează poporul! exclam, frecându-mi mâinile.

Mă plimb dintr-o parte în alta, rumegând mugurii unui plan insidios.

— Prima mutare: desfiderea autorității. Poate voi demisiona. Sau, mai bine, îl voi pocni pe supraveghetor… Și uite-așa, inițiem prefragmentarea realității.

— Ai face asta?

— Ai nevoie de fractură, zâmbesc eu malițios, visând la numeroasele posibilități iscate de momentul-oglindă în care Zenia își va sfida superiorul.

— Și dacă vreau o revoluție?

Calculez, calculez, accesând temporar Continuumul.

— Numărul roboților din fabrică este egal cu numărul soldaților conduși de Regină.

Deschid ochii, după care răsuflu ușurată.

— Conform legii oglindirii, cine controlează roboții pe Pământ, controlează armata Pammului. Matricea a prevăzut totul, altfel n-ar fi existat o asemenea simetrie.

— Acest cod există deja? cască Zenia ochii galbeni, ducându-și mâna la gură.

— Întocmai. Binecuvântată fie Matricea!

— Spune-mi mai multe. Cum voi câștiga dragostea poporului meu?

— Fabrica este simbolul vechiului regim. O voi distruge, bucată cu bucată, până rămâne praful. Pe acest praf vom clădi noua lume, o versiune îmbunătățită, luminoasă. Niciunul dintre marțieni nu va rămâne indiferent în fața frumuseții legilor propuse de Prințesa Pammului.

Seconda privește admirativ în direcția mea. Zâmbim complice, pe aceeași frecvență. Cât de simplă devine joaca cu realitățile, atunci când ai sprijinul fratelui sau surorii celeste…

Precum e scris, Replicantul schimbă, reface sau distruge dimensiuni, activând planul Primului Născut, deși Primul nici n-a călcat, nici n-a suflat pe suprafața acelor lumi.